Din nou în Zarcă.

Eram în poarta spitalului închisorii unde fusesem dus pentru un consult şi nu aveam cu cine mă întoarce în Zarcă, gardianul fiind chemat în altă parte. Cum prin faţa spitalului trecea gardianul B., i-am fost predat pentru a mă escorta la secţia de unde plecasem. Pe drum, l-am întrebat dacă mă mai cunoaşte. Crunt cum era dar mimând totuşi un zâmbet uşor, mi-a spus că nu. I-am spus cine sunt, i-am amintit de câte ori m-a lovit în Zarcă, Celular sau în fabrică şi, ca încheiere, i-am amintit şi de Şirianu, pe care îl executase pe malul Mureşului, în aprilie 1953. După primele informaţii pe care i le-am dat, mi-a răspuns că aşa era atunci, dar când a auzit de execuţia lui Şirianu, s-a oprit.

Dintr-o dată, faţa i s-a îngălbenit căpătând o mină monstruoasă. Încerca să deschidă gura însă nu reuşea iar buzele i se zbăteau înainte şi în părţi, ca şi cum ar fi avut un atac de muţenie. Gardianul Stan, cel care urma să mă primească în uşa închisorii, a fost strigat de B., care parcă nici nu mai putea merge:

— Ia-l măi, Stan, că ţi l-am adus până aici!

Văzându-l cum arată, Stan se sperie:

— Dar ce i-ai făcut bă, lui B., de i-au îngheţat picioarele?

După ce i-am relatat discuţia avută, acesta a replicat peste măsură de mirat:

— Măi, Caraza, dar al dracului mai eşti!

Prin toamna lui 1970, Ceauşescu ţipa în toată lumea că în România nu mai sunt deţinuţi politici. În ciuda acestui fapt, circa 240-250 de deţinuţi politici erau încă în Zarca Aiudului, cea mai grea închisoare din ţară.

În curtea Zărcii, în faţa celor două aripi, erau instalate 8 circulare care funcţionau continuu, zi şi noapte. Astfel, ne lipsea cu desăvârşire liniştea de care aveam nevoie, cel puţin în timpul nopţii, ca să ne putem odihni. Era un zgomot infernal, numărul decibelilor de la aceste circulare depăşind cu mult rezistenţa urechilor noastre. Mulţi dintre noi se îmbolnăviseră, alţii erau nervoşi peste măsură şi nu-şi mai găseau locul în celulă. Am discutat această problemă cu câţiva dintre deţinuţii politici pe care îi ştiam din celelalte detenţii, dar n-am rezolvat nimic.

Într-una din zile, am cerut să ies la raportul ofiţerului de serviciu pe care l-am anunţat că voi intra în grevă. Mi-a răspuns cu indiferenţă, convins probabil că nu voi face acest lucru. Am intrat în greva foamei care, de această dată, avea două tăişuri, vârful lancei îndreptându-se, fireşte, înspre mine, dar ştiam că nimic nu se obţine fără un sacrificiu. După câteva zile, am fost dus în cabinetul comandantului închisorii, Volcescu, dar cum nu-l văzusem niciodată militar, nici gradul nu i-l ştiam. M-a mirat faptul că mi-a cerut să iau loc şi, chiar mai mult decât atât, mi-a vorbit în termeni civilizaţi, tratându-mă altfel decât ca deţinut politic ce eram. I-am spus păsul, precizând că nu voi înceta greva până când nu se va rezolva problema cu zgomotul circularelor.

Comandantul Volcescu mi-a garantat că va lua o hotărâre însă mai întâi trebuia să discute cu superiorii lui. Cunoscând din plin minciuna comunistă, n-am încetat greva, dar, spre surprinderea mea, două zile mai târziu am văzut cum nişte mecanici au demontat două dintre cele patru circulare aflate în faţa aripei unde stăteam. Am ieşit din grevă. Mi s-a spus că mai mult nu se poate. Făcusem atunci 7 zile de greva foamei şi abia mă mai ţineam pe picioare.

Au trecut ani de atunci şi mă întreb şi astăzi cum de am reuşit acea performanţă?