Închisoarea Văcăreşti.

În noua legislaţie, era prevăzut ca deţinuţii politici să beneficieze de o carte poştală la un anumit timp, vorbitor, pachet de la familie, o carte de citit pe săptămână, precum şi presă. De la lege însă şi până la fapta în sine, era un drum tare lung. Foarte rar ajungea la deţinut un ziar şi, încă şi mai rar, o carte. Despre pachete, nici vorbă!

În celula vecină, se afla un bun cunoscut al meu, Stelian Rădulescu, fost prizonier în Rusia şi un mare luptător pentru cauza românească. Am hotărât amândoi să intrăm în greva foamei – pentru a obţine drepturile care, în mod legal, ni se cuveneau – şi să nu renunţăm până când cererea noastră nu va fi rezolvată favorabil.

La deschiderea de a doua zi, l-am anunţat pe ofiţerul de serviciu că am intrat în grevă, în următoarea celulă prietenul meu procedând în acelaşi mod. Cu toată insistenţa ofiţerilor din Văcăreşti, nu am mâncat trei zile, dar după aceea Stelian Rădulescu mi-a sugerat să ieşim din grevă. Am refuzat, spunându-i că în temniţă am intrat individual, fiecare cu problemele sale şi, personal, ştiu ce am de făcut.

Am continuat greva de unul singur.

În celulă, aveam un sas din Ardeal, Hans, şi doi dobrogeni, dintre care unul fusese hamal în port. Ultimul mi-a cerut să ies din grevă pentru ca nu cumva să aibă şi ei de suferit din cauza mea, Hans în schimb a sărit în apărarea mea, spunându-i hamalului că este ruşinos ceea ce face. În zilele următoare, când ofiţerul de serviciu a adus cărţi poştale, cărţi şi ziare pentru toţi deţinuţii politici din Văcăreşti, am ieşit din grevă.

Alte câteva zile mai târziu, primul chemat pentru vorbitor şi pachet a fost hamalul. Când s-a întors de la vorbitorul pe care îl avusese cu soţia sa, a adus cu el şi două traiste pline cu bucate. După ce le-a lăsat în mijlocul celulei, a venit la patul meu unde stăteam întins, cu ochii în tavan, şi mi-a prins mâna cerându-şi iertare. Şi ceilalţi doi colegi au beneficiat de pachet şi vorbitor, fiecare dintre ei mulţumindu-mi, dar cel mai impresionat de rezultatul grevei a fost Hans, care mi-a spus că nu mă va uita niciodată.

A trecut o săptămână şi eu nu primisem nici carte poştală, nici pachet şi nici vorbitor, deşi mă adresasem fratelui meu, Gheorghe Caraza, care locuia în Drumul Taberei. Am intrat din nou în grevă, de această dată strict pentru problema mea. Un ofiţer de serviciu a venit în timpul zilei de câteva ori la mine cerându-mi să ies din grevă. Evident, l-am refuzat. Seara, mi-a adus o carte poştală, zicându-mi:

— Am cumpărat-o personal, o scrieţi imediat, mi-o daţi până la ora şapte şi eu o voi pune în cutia poştală. Dacă în două zile nu veţi primi pachet şi vorbitor, că doar Drumul Taberei nu-i peste lume, intraţi din nou în grevă.

Două zile mai târziu, când fratele meu se afla în poartă cu un pachet de alimente, cerând în acelaşi timp vorbitor conform cărţii poştale primite, părăseam închisoarea Văcăreşti într-o dubă, care mă ducea în Gara de Nord, de acolo urmând să ajung la mai vechiul meu "domiciliu", în Aiud.