În arestul Securităţii.

Pe 1 mai 1970, dimineaţa, când pietrenii se pregăteau de mare sărbătoare, mă aflam în arestul Securităţii din Piatra Neamţ şi am declarat greva foamei şi a setei. Am cerut să stau de vorbă cu procurorul militar, respectiv col. Alexandru Ionescu, din Bacău. După toate datele pe care le aveam, bănuiam că sunt ţinut ilegal în arestul Securităţii.

Pe la ora prânzului, când manifestaţia era în toi şi se auzeau din stradă scandându-se lozinci, mi-a deschis celula cpt. Ionaşcu Guiţă, anchetatorul meu, furios la culme. I-am spus că ceea ce am de discutat nu ţine de competenţa lui şi, în atare situaţie, vreau să vorbesc cu procurorul militar. S-a enervat şi mai tare de felul cum l-am tratat dar, potrivit uzanţelor, trebuia să se conformeze şi să-l anunţe pe procurorul militar.

Greva foamei şi a setei este atât de chinuitoare, încât te topeşti şi simţi cum bucăţi din tine se zdrobesc şi trebuie aruncate afară, în special din gură şi nas care sunt complet uscate. După 36 de ore, am anunţat că renunţ la greva setei, dar că voi continua greva foamei.

Ionaşcu Guiţă trecea zilnic prin faţa celulei mele, la fel şi ofiţerii de serviciu, toţi cerându-mi cu insistenţă, rugându-mă chiar, să renunţ la grevă. După 4 sau 5 zile, a venit de la Bacău procurorul solicitat iar în încăperea unde fusesem chemat s-a aşezat pe scaun şi Ionaşcu Guiţă. Când mi-a cerut să-mi expun necazul, i-am spus că doresc să vorbesc numai cu dânsul şi fără martori. Încruntându-se la mine, Guiţă a părăsit biroul.

Din discuţia avută, reieşea că mandatul de arestare mi-a fost prelungit cu încă o lună şi, dacă în acest timp mă vor găsi nevinovat, voi fi pus în libertate, nu înainte însă de a fi cercetat. Mi-a mai spus că tot ceea ce se făcuse era legal şi cu acoperire, cerându-mi şi acesta să renunţ la protest. I-am spus că înţeleg să renunţ la grevă în condiţiile în care mi s-ar fi dat satisfacţie la cele reclamate de mine, dar în situaţia de faţă, nu!

A doua zi, anchetatorul Ionaşcu mi-a cerut să urc la etaj împreună cu dânsul şi, ca să fie sigur că nu mă răstorn pe trepte, păşea în spatele meu. În birou, am găsit un avocat care mi-a prezentat dosarul spre studiere. L-am răsfoit doar câteva minute şi, împingându-l încet pe masă, i-am făcut cunoscut ofiţerului că ceilalţi doi anchetatori ai mei, din prima şi a doua condamnare, şi-au "încununat" cariera cum nu se poate mai bine: unul a înnebunit şi se plimbă pe străzile Bacăului, iar celălalt a intrat în temniţă pentru viol.

Peste încă o zi, Ionaşcu Guiţă, cu dosarul meu în mână, mi-a spus să-mi iau bocceaua şi să ies afară, că părăsesc arestul respectiv. Refuzând, a venit împreună cu o gorilă, despre care aveam să aflu că era şoferul Securităţii, forţându-mă să ies. M-am prins de marginile patului de fier şi, chiar şi aşa slăbit cum eram, am opus o rezistenţă la care nu se aştepta. După mult timp, părăsindu-mă puterile, am fost nevoit să cedez, spunându-i civilului că nu are nici un drept să mă bruscheze.

La închisoarea din Bacău, am mai continuat două sau trei zile această grevă. Doi ofiţeri superiori, probabil de la Bucureşti, au venit să mă vadă. Ei mi-au specificat faptul că, în această perioadă, nimeni nu îmi poate da satisfacţie la reclamaţia făcută, câtă vreme în dosarul meu sunt atâtea elemente potrivnice semnate de mai mulţi martori.

În celula în care stăteam, tot atunci au venit şi trei inşi din Piatra Neamţ: Petru Ardeleanu, Traian Juncu şi Andrei Chiriac. Acesta din urmă, un om deosebit, văzând cât de slăbit sunt, a insistat cu lacrimi în ochi să încerc să mănânc, măcar puţin, înainte de a muri.