Domiciliul obligatoriu.

Teroarea instituită de Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit şi mai crâncenă după 1948. De inspiraţie sovietică, exterminarea luptătorilor anticomunişti s-a extins cu repeziciune devenind un soi de virtute proletară, ale cărei cifre înregistrate erau raportate săptămânal la Moscova. Cum, la acea vreme, Canalul Dunăre-Marea Neagră rezolva doar parţial distrugerea în masă a intelectualităţii şi a burgheziei, au fost înfiinţate numeroase lagăre de muncă. Astfel, Bărăganul românesc a fost populat cu deportaţi, cu precădere "chiaburi", "duşmani ai poporului", "bandiţi", "criminali" etc. Au fost concentrate forţe masive de muncă sub cerul absolut liber, surghiuniţilor rezervându-li-se drepturile de a suferi şi de a tăcea pentru a supravieţui în marele lagăr socialist.

D. O.

— Domiciliul obligatoriu sau domiciliul forţat – era o nouă condamnare care nu trecea prin faţa nici unui tribunal şi nu urma nici o sentinţă. Venea de undeva dintr-un ascunziş, care îţi mai adăuga la suferinţa din temniţă şi un anumit număr de luni, având în vedere că D. O. nu se număra în ani. Acest domiciliu era dat de ofiţerul politic şi conducerea închisorii din care plecai, în funcţie de numărul denunţurilor pe care le aveai la dosar, întocmite de cei cu care împărţeai necazurile şi suferinţele.

Pe 23 ianuarie 1957, am părăsit închisoarea pentru a merge în domiciliul obligatoriu la Răchitoasa din Bărăgan, fiind predat Miliţiei Aiud. Acolo, am mai aşteptat 24 de ore împreună cu un alt coleg de suferinţă, Costea, din Tomnatec-Timiş, care mergea, tot în D. O., la Lăteşti. Miliţienii s-au purtat frumos cu noi şi ne-au dat liber atât în noaptea respectivă, cât şi a doua zi, pentru a vizita Aiudul şi a merge unde vrem noi. Atât ofiţeri de la Miliţie, cât şi locuitori ai Aiudului, care puteau lesne ghici de unde venim, ne întrebau plini de curiozitate:

— Dar ce vă făceau miliţienii din închisoare de strigaţi cu atâta disperare după ajutor? Chiar voiau să vă omoare?!

În acea noapte şi în ziua următoare, de câte ori am intrat într-un restaurant sau un local ca să mâncăm ceva, am primit cu mult mai mult decât doream, inclusiv mici pachete din partea unor oameni pe care nu-i cunoşteam şi nici nu ne întrebau nimic. Am încercat să le dăm bani, dar niciunul nu a acceptat.

Pentru noi, obişnuiţi de ani întregi cu foarte puţin sau deloc, gestul lor avea aureolă serafică şi o valoare morală aparte. Se întâmpla pentru prima oară după foarte multă vreme când eram priviţi ca oameni, ba mai mult, îi simţeam solidari cu lupta şi suferinţele noastre:

— Ştim de unde veniţi! Ne spuneau cu voce tremurândă. Dumneavoastră sunteţi cei care aţi înălţat un steag şi pentru noi!

În dimineaţa zilei de 25 ianuarie 1957, însoţit de un miliţian, descindeam în Gara de Nord, unde am avut o hemoptizie. Fusesem diagnosticat cu TBC pulmonar activ, diseminare în formă de fagure de albine, ceea ce însemna că pe suprafaţa plămânilor mei bacilul îşi făcuse multe cuiburi. La eliberare, doctorul Gheorghe Şerban îmi dăduse câteva flacoane cu Streptomicină, din care trebuia să fac zilnic o injecţie. Speriat, miliţianul m-a dus la punctul farmaceutic al Miliţiei din gară iar o soră de caritate mi-a făcut injecţia, punându-mă astfel pe picioare.

Pentru că următorul tren spre Feteşti era seara şi profitând de faptul că mă simţeam foarte slăbit, am cerut gardianului să mergem şi să-l căutăm pe fratele meu. Împreună cu miliţianul şi colegul meu, am mers la adresa unde locuia în urmă cu 8 ani, dar nu l-am mai găsit acolo, apoi am mers la o altă adresă şi, în cele din urmă, l-am căutat la Uzinele "Vulcan". Ieşise de puţin timp din schimbul de noapte, dar atunci am întâlnit-o prima dată pe soţia lui, pe numele de domnişoară Nuţa Velicu. M-a primit cu o căldură deosebită, apoi ne-a condus acasă, unde mi-am revăzut fratele. La micul dejun, mi-am amintit că era ziua mea onomastică, Sfântul Grigore Teologul.

Seara, Gelu a rămas pe peronul Gării de Nord cu privirile înceţoşate după trenul care mă ducea la Feteşti.

La postul de miliţie al raionului, i-am întâlnit pe ing. Neagu Lungu şi pe avocatul Jan Aristide, care aveau aceeaşi destinaţie: Satul Nou-Răchitoasa, raionul Feteşti, regiunea Constanţa. De acolo, un miliţian ne-a condus la Miliţia Giurgeni, comună situată lângă bacul Giurgeni-Vadul Oii, pe Dunărea Veche, aval de Piua Pietrii, fostă Cetatea de Floci a lui Mihai Viteazul. De acolo, pe digul Dunării, tot în aval, la circa 4 km, era situat acest Sat Blestemat, cum l-a numit preotul Dumitru Bejan.

Era duminică, 27 ianuarie 1957, când am ajuns la Răchitoasa, unde ochii nu aveau nici un punct de desfătare şi nici un loc de odihnă spirituală pe tot întinsul său. Acolo, ne-a primit şeful de miliţie Duroiu, tuciuriu din naştere dar care nu era un om rău, citindu-ne dintr-o condică de prezenţă numele celor care se aflau în D. O. Ne-a mai spus că trebuie să stăm o perioadă la unul dintre D. O.-işti, până ce vom repara o casă părăsită de a bănăţenilor, care au locuit forţat acolo până când stăpânirea s-a reîmpăcat cu Tito.

Totodată, ni s-a adus la cunoştinţă că drepturile noastre se mărgineau la a parcurge o distanţă cu raza de 15 km, iar dacă depăşim, riscăm o condamnare de la 3 la 5 ani. La hotar de raion sau regiune, aria se restrângea pentru că nu aveam voie să depăşim aceste linii. În fiecare duminică, în cursul dimineţii, eram obligaţi să mergem la Miliţie pentru a semna de prezenţă în domiciliul respectiv. Am fost atenţionaţi că, la orice oră din zi sau din noapte, miliţianul va bate în uşă sau în geam ca să vadă dacă suntem prezenţi.