Marcel Cazacu.

Ne-a găzduit Ion Vorovenciu, economist, de loc din Rucăr-Muscel, acolo fiind şi amicul meu Alfred Cureliuc, venit din Putila-Storojineţ, unul din cele două judeţe luate în mod samavolnic de către Stalin.

După ce m-am trezit dintr-un somn adânc, însoţit de Alfred am plecat să-l cunosc pe Marcel Cazacu. Originar din Rădăuţi, Marcel avea doar cu un an mai puţin decât mine, era un tânăr frumos, inteligent, chiar timid şi de o seriozitate cu mult peste vârsta pe care o avea. În seara aceea, mi-am dat seama că este un om cu totul deosebit. Mai târziu, aveam să aflu că şi el – ca şi mine, de altfel – a avut sentimentul că ne-am fi cunoscut într-o altă lume, într-o altă viaţă, pe alte tărâmuri.

Părinţii lui avuseseră o librărie şi o mică fabrică în Rădăuţi dar au fost nevoiţi să părăsească localitatea pentru a nu fi trecuţi în rândul chiaburilor. Astfel, şi-au schimbat domiciliul în Zlatna-Alba, apoi la Timişoara.

În 1948, în noaptea de 13 spre 14 mai, când Marcel mergea să-şi revadă meleagurile natale de care îl apucase un dor nemărginit, a fost arestat şi aruncat în temniţă. După 8 ani de închisoare cu toate ororile regimului comunist, pe 14 mai 1956 a fost pus în libertate. Era de nerecunoscut!

Tatăl lui Marcel venise la Gherla cu vreo trei zile mai înainte şi, din când în când, ca din întâmplare, trecea pe trotuarul din faţa închisorii ca un simplu drumeţ. În ziua eliberării, când bătea din nou această cale, a văzut un tânăr slab şi îmbrăcat foarte rău ieşind pe poarta temniţei care păşea descumpănit de-a lungul trotuarului şi destul de anevoios. Deodată, se poticni şi încercă să se prindă de zid ca să evite căderea. N-a reuşit şi a rămas nemişcat jos.

Cum poarta temniţei se închisese şi pe stradă nu mai era nici ţipenie de om, Gheorghe Cazacu a traversat şoseaua şi l-a ridicat, încercând să-l menţină în picioare, rezemat de zid.

— Cum te cheamă? L-a întrebat înspăimântat pe tânăr.

— Marcel, şopti tânărul. Marcel Cazacu.

Gheorghe Cazacu încremeni: tatăl şi fiul se întâlneau după multă vreme într-o îmbrăţişare sfâşietor de dureroasă, plângând în hohote.

Situaţia familiei mele era destul de precară, astfel că n-am îndrăznit să cer ceva de acasă. Am scris doar că nu am voie să părăsesc zona şi, dacă aş fi făcut-o, riscam să fiu aruncat din nou în închisoare, de această dată pentru infracţiune de drept comun.

Muncisem în Aiud, în fabrica închisorii, din mai 1951 până prin octombrie 1953, şi toată agoniseala mea în numerar se ridica la circa 250-260 de lei. Dacă cineva îşi poate imagina, atât îmi mai rămăsese din banii pe care îi realizasem în doi ani şi cinci luni de muncă în Aiud! Cu atât am rămas după ce, din câştigul mizerabil obţinut, circa 1 leu pe zi, mi-am plătit mai întâi temnicerul, adică pe cel care mă lovea, mă izola, mă tortura şi chiar avea puterea să dispună de propria-mi viaţă! Pare un paradox, dar în România comunistă faptul era la ordinea zilei. Deci, aceasta era toată averea mea la acea oră, plus zdrenţele de pe mine – ceea ce mai rămăsese după aproape 8 ani de osândă.

Având o situaţie mai bună, Marcel m-a ajutat foarte mult, astfel că toată luna februarie mi-a adus în fiecare dimineaţă câte o sticlă de lapte, ceea ce a contat enorm în vindecarea TBC-ului pulmonar.

Trecuse aproape o lună de când ajunsesem în D. O. Într-una din zile, când spălam rufe, la intrare am auzit vocea lui Marin Dumitrescu şi încă una stinsă, obosită, pe care nu o ştiam. Când s-a deschis uşa, în prag era tata.

Plecase bietul de el de la poalele Ceahlăului, ca să-şi găsească feciorul în Bărăgan.

— Grigore! Grigore! N-am crezut că am să te mai văd vreodată!

Din bagajul pe care îl avea, a început să scoată diferite bunătăţi şi ceva băutură.

— Astea, mi-a spus, sunt de la maică-ta, şi îmi arătă nişte plăcinte "Poale-n brâu". Să ştii că le-a făcut noaptea şi, când mi le-a pus în bagaj, le-a stropit cu lacrimi. Am venit într-un suflet din Poiană şi cred că nimeni nu m-ar fi putut opri dacă ar fi încercat să o facă. Pe la noi, este aşa cum ai lăsat şi te aşteaptă toată lumea din sat. Mă întreabă elevii pe care i-ai avut la şcoală şi oamenii din sat de ce nu vii. Uite, aici ai o scrisoare de la bunul tău învăţător, Ionel Ciucanu. Să ştii că de primăvara şi până toamna, păsările cântă în grădină, livada este plină de fructe şi florile pe strat parcă şi ele mă întreabă unde eşti.

În cele câteva zile cât a stat la mine, a plâns bietul de el mult timp şi, din puţinii bani pe care îi avea, mi-a mai lăsat şi mie.

Înainte de a se întoarce pe Valea Bistriţei, tata îşi roti privirile în jur şi murmură ca pentru dânsul:

— Doamne! Dar urât şi pustiu mai e prin locurile astea!

*

În luna mai a anului următor, l-am invitat pentru a sta cu mine măcar două săptămâni şi i-am trimis bani de drum. În sat, tata lua trei mese pe zi la familia Moraru, doamna fiind recunoscută pentru priceperea ei culinară însă, după câteva zile, mi-a spus cu o oarecare tristeţe în glas:

— Se mănâncă foarte bine, se face mâncare deosebit de bună, dar tot pâine, pâine. Mămăligă, de ce nu-mi dă?