Drumul spre nicăieri.

Nici nu se sfârşise bine săptămâna şi în cumpăna nopţii de 19/20 septembrie, securiştii băteau în uşile noastre.

Părintele Bejan, care fusese de pază pe malul Dunării, ne spunea că numărase 35 de camioane cu soldaţi în termen şi câteva automobile cu securişti care ne-au înconjurat satul. Apoi, s-a întâmplat ceea ce bănuisem: au trecut la arestarea noastră, cei care venisem din închisori după executarea unui mandat sub cruntul regim comunist. Ne imputau infracţiuni care nici nu fuseseră comise şi nici nu erau susţinute de vreun cod astfel ca aruncarea noastră încă o dată în temniţă să aibă justificare.

Ofiţerul de securitate a intrat în modesta mea locuinţă, un ostaş în termen stătea în uşă, cu arma în mână, iar un altul în şosea. Eram numai în pijama, noaptea era rece şi nu-mi dădeau voie să mă îmbrac. M-am ridicat şi, îndreptându-mă spre uşă, am spus că voi striga să audă vecinii. Soldatul mi-a pus patul armei în piept, iar ofiţerul a dus mâna la pistol. De afară, se auzea lătratul furios al câinelui, iar pisica începu să miorlăie şi să scuipe, arcuindu-şi şira spinării. În faţa acestei demonstraţii, a omului şi a animalelor de lângă el, ofiţerul şi-a schimbat atitudinea şi până dimineaţa, cât a durat percheziţia, a fost foarte politicos cu mine.

În zori, securistul l-a chemat pe vecinul Szilaghi, funcţionar în fermă, ca să-i dea în primire casa mea.

— Domnule Caraza, spuneţi-mi cum să procedez cu hainele şi casa? Daţi-mi adresa familiei dumneavoastră ca să le trimit şi.

— Stropiţi casa cu benzină şi daţi-i foc! Am replicat scârbit şi revoltat.

Şi aşa, cu o traistă în care îmi pusesem doar nişte schimburi, părăseam în zori locuinţa şi, câteva ore mai târziu, după răsăritul soarelui, Bărăganul. O luam din nou pe calea temniţei sau, poate, pe un drum care nu ducea nicăieri.

Afară, mă aşteptau câinele şi pisica, singura mea avere mobilă, singurii prieteni ai tristei mele locuinţe. M-am oprit pe mica alee dintre flori şi le-am privit pentru ultima oară.

La început de primăvară, pe acel pământ arid, într-o zonă unde până şi apa din fântâni era sărată, adusesem 4 cupe de excavator cu pământ gras pe care l-am depus în faţa casei. După aceea, de o parte şi de alta a aleei din curte, am făcut două straturi mari şi am semănat flori pentru a schimba acel colţ de Bărăgan într-un mic rai. Ofiţerul m-a observat şi, poate lucind şi în el o scânteie umană, mi-a zis:

— Aşa-i când e să se aleagă praful de om.

— Păcat! I-am răspuns. Păcat că peste tot e praf şi pulbere! Nori întregi, necuprinse orizonturi de haos şi, din păcate, atât de puţini oameni!

Deşi cei doi care mă escortau îi alungaseră în câteva rânduri, câinele şi pisica mă urmau la mică distanţă.

— Alungă-i! Nu vezi cum se uită oamenii la noi?

— Iertaţi-mă! I-am spus ofiţerului, dar, în primul rând, oamenii se uită la dumnevoastră care arestaţi nevinovaţi şi îi siluiţi, apoi mă văd pe mine ca pe o victimă ce sunt şi pe aceste două animale prietene care mă urmează şi nu vor să se despartă de mine.

În faţa Miliţiei din Răchitoasa, se adunaseră mai multe femei, soţiile sau fetele celor arestaţi, printre care şi Mia Mihalache, şi nu voiau să părăsească locul chiar dacă securiştii ţipau la ele.

Când a părăsit casa, bădiţa Andrei şi-a sărutat copiii prin somn. Dimineaţa, văzându-se singură după ce s-a trezit, Irina a plecat numai în cămăşuica de noapte la fermă, ca să-l găsească pe tatăl ei. Deşi avea doar doi ani şi trei luni, cunoştea bine drumul, distanţa fiind de circa 600-700 metri.

În biroul unde Andrei Mihalache lucra ca economist principal, se adunaseră câţiva salariaţi care comentau cele întâmplate, având groaza întipărită pe faţă. La un moment dat, au auzit un zgomot la uşă, ca şi cum cineva ar fi vrut să o deschidă şi nu putea. Era Irina. I-a privit pe toţi, căutându-şi tatăl. S-a uitat în spatele biroului, al fişetului cu dosare, apoi după uşă şi, negăsindu-l, a început să-l strige şi să plângă cu ţipăt disperat:

— Tata! Tata! Unde-i tata?

O doamnă o luă în braţe ca să o împace dar, până la urmă, amândouă au început să plângă în hohote.

— Tata! Unde-i tata?!

*

Cât timp am stat în faţa Miliţiei până să-i adune pe toţi cei arestaţi, prietenii mei dragi, câinele şi pisica, au rămas la doar câţiva metri distanţă de maşina în care mă aflam.

Am fost urcaţi în 7 autocamioane acoperite doar cu prelată, însoţite de maşini ale securităţii atât în faţă, cât şi în spate, şi aşa am părăsit satul, uitându-mă continuu în urmă. Prietenii mei au alergat peste 2 km pe digul Dunării, apoi au rămas privind cum se depărta coloana de maşini în care se afla singura lor speranţă.

— La revedere, prieteni dragi!

Întâmplarea de mai sus, care se leagă strâns de acel sat blestemat, m-a urmărit ani întregi şi îmi revine adesea în faţa ochilor, parcă pentru a-mi reaminti o parte din odiseea vieţii mele.

În acea noapte de septembrie, m-am despărţit şi de Marcel, apucând, fără voia noastră, pe căi diferite: eu – la Securitatea din Constanţa, el – la Noua Culme-Dobrogea, în lagăr, unde a rămas aproape trei ani. Nu ştiam pentru ce au făcut-o, dar aveam convingerea că nici Securitatea şi nici comunismul criminal nu vor putea argumenta cinstit arestarea mea sau a celorlalţi.

M-a străfulgerat gândul că ar fi posibil ca niciodată să nu mai fiu în libertate însă cel mai mult mă durea Irina. Luni, ani la rând, am dus-o cu mine din celulă în celulă, din temniţă în temniţă. Când, în sfârşit, târziu de tot, am ieşit din nou în aşa-zisa libertate şi-apoi am plecat în exil, am luat-o cu mine şi am dus-o din ţară în ţară, peste mări şi oceane, de pe un continent pe altul, ca pe o alinare în sufletul mereu prigonit de soartă.