Ultimele zile în Bărăgan.

Din primăvara anului 1958, ne-au obligat să mergem de două ori pe săptămână, duminică şi joi, la Miliţie ca să semnăm de prezenţă în D. O. Începând cu luna august, au fost îndepărtaţi din serviciu mai mulţi din conducerea fermei, iar în septembrie – toţi foştii deţinuţi politici care aveau posturi mai importante. Aşa s-a întâmplat cu Ion Almăjan – contabil-şef, Dobre Măcelaru – şef de serviciu muncă şi salarii, contabilul principal Dragomirescu şi soţia acestuia, Elena, eu şi alţii.

În acelaşi timp, mai mulţi civili s-au perindat pe uliţele satului nostru blestemat, întocmind o schiţă a caselor şi a celor 62 persoane care aveau o culoare ostilă celei roşii. Am înţeles atunci şi ne-am pregătit sufleteşte pentru o nouă încarcerare.

Duminică, 13 septembrie, la mica noastră biserică, după terminarea slujbei, preotul Dumitru Bejan a ieşit în faţa Uşilor Împărăteşti, începându-şi predica:

— În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Fraţi creştini, această duminică poate este ultima când suntem prezenţi aici şi vă vorbesc. Poate.

În clipa următoare însă vocea i se opri în gât şi izbucni în lacrimi.

— Nu! Nu pot! Nu mai pot! A zis, mai mult în şoaptă, după care a lăsat capul în pământ şi s-a întors în Altar.

În biserică se făcu puţină rumoare, apoi o linişte adâncă, prevestitoare parcă a unui mare dezastru. Ştiindu-mă cel mai apropiat, enoriaşii de lângă mine m-au îndemnat să merg în Altar şi să-l rog să-şi continue predica.

S-a întors părintele şi, pentru că era un mare orator şi tot ce spunea pornea din inimă, toată lumea din biserică a plâns în duminica aceea.

Pe 19 septembrie, din pragul casei mele l-am văzut pe bădia Andrei venind cu Irina de la fermă. Le-am ieşit înainte şi am dat să vorbesc cu Irina, dar mi-a răspuns indiferent şi poate mult prea serioasă pentru anii ei:

— Îs tupalată pe tine!

— Dar de ce, mă rog?

Şi aceeaşi întrebare i-a pus-o şi tatăl ei însă Irina n-a răspuns. Avea în ochi ceva întunecat, împovărător şi parcă ne privea cu de spaimă. În uscăciunea drumului, găsise un punct pe care îl scruta cu un soi de mânie, aruncându-şi privirile din când în când înspre noi, la fel de speriată.

— Îs tupalată pe tine!

Şi-am desluşit atâta tristeţe în vocea ei, încât brusc m-am temut să nu o podidească plânsul. Cred că instinctul ei de copil îi spunea că avea să ne piardă şi, neînţelegând de ce, în ea se dădea o luptă înverşunată să ne păstreze, însă fără ca să poată face ceva. De aici durerea mocnită şi răzvrătirea cuprinse în şoaptele acelui "Îs tupalată pe tine!"

Era îmbrăcată în alb şi semăna cu un înger din celebrele picturi ale lui Michelangelo Buonarroti. Am privit-o cum se depărtează, până ce cotitura drumului mi-a înghiţit-o. M-a copleşit o tristeţe pe care abia mult mai târziu am putut să mi-o explic. Şi mereu îmi reveneau în urechi spusele ei, se depărtau şi veneau din nou, pentru a nu ştiu câta oară: "Îs tupalată pe tine! Îs tupalată pe tine!"