Acasă la Marin.

În cartierul Grant, unde locuia Marin Dumitrescu, am bătut în lung şi în lat strada respectivă, de mai multe ori. La un moment dat, Marin s-a aşezat pe bordura trotuarului şi a început să plângă. După 16 ani de la arestare, nu mai ştia unde stă. M-am aşezat lângă el, spunându-i să ţină seama de schimbările intervenite în această perioadă. S-a luminat deodată la faţă:

— Ştiu! Ştiu unde stau!

S-a oprit în faţa unei porţi, unde doi copaci înalţi acopereau curtea şi casa.

— Vezi, Grigore? Aceşti copaci, sădiţi de mine, erau doar până la înălţimea gardului. Uite cât sunt acum! De asta nu mai cunoşteam locul! Şi casa asta când o fi apărut, că nu era aici?

A bătut uşor cu degetele în geam şi o voce a întrebat speriată:

— Cine-i? Ce cauţi aici, în toiul nopţii?

— Mamă! Sunt eu, Marin! Deschide, te rog!

Atunci, din casă răzbătu un strigăt de disperare şi bucurie, strigăt pe care l-am auzit multă vreme după acea noapte şi, de câte ori mi-l amintesc, revăd scena care a urmat.

Înăuntru s-a făcut lumină şi au ieşit buluc pe geam şi pe uşă mama, sora lui – Silvia, o altă soră şi doi bărbaţi, şi încă vreo câţiva au venit de la casa din curte. În câteva clipe, Marin fusese înconjurat de toţi ai lui: care îl strângea în braţe, care îl săruta pe faţă, pe ochi, care îi lua mâinile şi i le pupa, unul îl mângâia, altul îl privea şi încerca să se apropie de el trecând peste ceilalţi. Priveam năucit! Erau ca la rugby! Când Marin a fost puţin slobozit, le-a zis cu vocea lui groasă:

— Ho! Ho! Opriţi-vă! Am venit cu un foarte bun prieten. Uitaţi, el este Grigore Caraza. Tu, Silvia, îl cunoşti deja.

Aproape aceeaşi scenă s-a întâmplat şi cu mine.

În avântul lor, bieţii de ei mă confundau cu mult aşteptatul lor Marin. După ce s-au mai potolit, prietenul meu, căutând cu privirile în jur, a întrebat grav:

— Dar, tata? Tata unde-i?

— A murit acum patru ani!

— Dar nevastă-mea, Silvia?

— Te-a lăsat, mamă! Te-a lăsat şi-a plecat! Nu mai ştim nimic de ea.

Marin şi-a îngropat faţa în palme şi a început să plângă mocnit.

— Nu-i nimic! Nu-i nimic! Bine măcar că vă găsesc pe voi!

Reîntâlnirea cu familia.

A doua zi, am plecat în căutarea fratelui meu. Mergeam greu pe stradă şi simţeam nevoia să mă aşez undeva pe o bancă, pentru a mă odihni. Aveam caşexie iar corpul, mâinile şi picioarele îmi erau umflate până la refuz. Pe străzile pe care le-am străbătut pe jos, nu erau atâtea bănci unde să mă odihnesc şi atunci m-am aşezat pur şi simplu pe trotuar. În două rânduri s-a întâmplat să se apropie de mine câte o doamnă şi să-mi întindă nişte bani.

— Vă mulţumesc, doamnă, dar nu pot primi, pentru că nu sunt cerşetor. Dacă figura mea, faptul că sunt tuns chilug şi hainele ponosite de pe mine dau această impresie, nu sunt ceea ce par. Mă întorc din Aiud, după 15 ani de cazne.

De pe strada Moş Ajun nr. 32, penultima adresă a fratelui meu, am fost îndreptat să merg la Uzina Mecanică Fină din Obor. Acolo, ofiţerul de serviciu a reuşit să-l contacteze telefonic pe Gelu care locuia într-o garsonieră din renumitul Cotroceni. După circa o oră, mai mulţi salariaţi ai uzinei priveau cum se îmbrăţişează doi fraţi după 15 ani de despărţire şi plâng unul pe umărul celuilalt.

Cu trenul accelerat Bucureşti-Bicaz am revenit pe meleagurile Moldovei. În gară la Buhuşi, nu mă aştepta nici sora mea Silvia, şi nici cumnatul Mihai deşi îi anunţasem că voi veni.

Era o dimineaţă limpede de august şi nici ţipenie de om pe stradă. Când am ajuns în faţa cinematografului, am luat-o pe strada principală Nicolae Bălcescu, la capătul căreia era strada 1 Mai, acolo unde trebuia să ajung. În faţa mea, la oarecare distanţă, am văzut două persoane care se grăbeau înspre partea opusă şi ceva îmi spunea că îmi sunt foarte apropiaţi.

— Bună dimineaţa, am salutat. Spuneţi-mi, vă rog, unde este strada 1 Mai?

După ce mi-a răspuns, domnul a dat să plece, însă l-am reţinut cu o altă întrebare, la care doamna, revoltată, mă fulgeră cu privirea şi i se adresă soţului:

— Hai, Mihai!

Din nou, bărbatul mi-a răspuns cu aceeaşi politeţe, dar pentru a-mi lămuri misterul care pusese stăpânire pe mine, l-am mai întrebat ceva. Şi mai revoltată, doamna îmi întoarce spatele:

— Hai, Mihai! Hai că pierdem trenul!

— Doamnă, îi zic, dacă voiaţi să prindeţi acceleratul de Bicaz, vă pot informa că a trecut prin gară la ora 5.30, iar acum este mai bine de 6.00.

Dezorientată, doamna privea când la soţ, când la mine.

— Doamnă, am continuat, dacă numele dumneavoastră este Silvia, dacă sunteţi din Poiana Teiului şi dacă îl aşteptaţi pe fratele dumneavoastră care se întoarce din Aiud, pe Grigore, îl aveţi în faţă!

A fost un moment de uluire totală, după care a urmat o explozie: cumnatul m-a îmbrăţişat cu o putere de urs, hohotind de plâns, apoi a urmat sora mea, care murmura mereu printre lacrimi:

— Vai! Nu te mai cunosc! Nu te mai cunosc! Tu eşti, Grigore?!

Mai târziu, ajunşi acasă, din pat a sărit un copil frumos, în vârstă de 10 ani, îmbrăcat doar într-o albă cămaşă de noapte.

— Bine, mamă! Dar tu nu mi-ai spus până acum că ai un frate!

Şi privindu-mă curios, încerca să afle cât mai mult despre mine, punându-mi sumedenie de întrebări la care nici nu mai aştepta răspuns:

— De unde vii? Dar de ce nu ai fost până acum la noi? Ai fost supărat pe mama?

Peste cinci zile, când îmi continuam drumul spre Piatra Neamţ, pe peron, în urma trenului, alerga un copil strigând continuu:

— Nene Grigore, să mai vii pe la noi! Auzi? Să vii pe la noi, că eu te iubesc mult! Să vii, da?

Era într-o zi de joi, pe 13 august 1964, când trenul, obosit parcă, a oprit în gara din Piatra Neamţ, în gara adolescenţei şi a tinereţii mele, unde, deseori, mă plimbam de-a lungul peronului, conducând sau aşteptând pe cineva sau, pur şi simplu, numai de dragul de a vedea trenul. Când am coborât, cu mâna dreaptă am atins zidul din apropierea uşii, ca şi cum aş fi întins braţul să mângâi un prieten drag, de care atât de mult timp fusesem ţinut la mare distanţă.

În cartierul Dărmăneşti, pe o străduţă dintre fostele şcoli normale, am poposit în faţa casei surorii mele Alexandrina. Cu mâna uşor tremurândă, am deschis poarta şi am rămas în cadrul ei. Sora mea tocmai pregătea nişte zarzavat dar văzându-mă, îmi ieşi înainte şi mă întrebă pe cine caut. Fără să-i răspund, am întrebat-o unde este Victor, soţul ei, apoi Nicu şi, în sfârşit, unde se află Geta. Când mi-a spus că Geta este în casă şi lucrează la maşina de cusut, vocea mi s-a oprit în gât şi n-am mai putut spune nimic. Această fată se născuse la aproape un an după plecarea mea de pe aceste meleaguri, iar acum avea 14 ani şi eu nici nu o cunoşteam. Abia atunci am realizat adevărata dimensiune a timpului care s-a scurs. Nedumerită, Alexandrina m-a întrebat:

— Dar cine eşti dumneata, de îmi cunoşti atât de bine familia?

Făcând un efort pentru a articula câteva cuvinte, i-am răspuns printre lacrimi:

— Eu? Un străin.

M-am întors şi am dat să plec aşa cum venisem.

În clipa aceea, scoţând un strigăt uşor, sora m-a prins de umăr şi m-a tras înapoi:

— Grigore! Tu eşti, Grigore?!

Când soarele scăpăta încă, am ajuns în autogara din Târgu Neamţ dar, ca şi la Buhuşi, nu mă aştepta nimeni. Mergând pe strada principală, după ce am trecut de biserică, prin dreptul oficiului poştal am observat un bătrân care m-a privit lung. M-am oprit şi eu o clipă, dar dându-şi seama că nu sunt ceea ce căuta, bătrânul îşi văzu de drum. După ce am mai mers puţin, pe partea stângă am văzut o casă care semăna cu cea a familiei mele, din Poiana Teiului, însă mult mai mică. Scoţând biletul unde fratele meu îmi notase numărul, mi-am dat seama că eram în faţa casei noastre.

De la poartă, un câine mare m-a şi luat în primire. Nu mă temeam de câini pentru că îmi erau dragi şi, după ce le întindeam mâna şi vorbeam cu ei, aceştia ori se aşezau pe două labe şi deveneau cuminţi, ori mişcându-şi coada prietenos îmi lingeau mâna. Aşa s-a întâmplat şi cu acest câine, şi prieteni am rămas cât am stat în Târgu Neamţ. Nu acelaşi lucru însă s-a petrecut cu gânsacul care guverna peste un cârd de gâşte. Am dat să mă apăr, dar nu prea am reuşit căci m-a prins puternic de pantaloni şi mă bătea cu aripile.

Din casă, a ieşit în grabă una dintre surorile mele şi căutam să-mi dau seama cine este.

— Tu eşti Olga sau Mărioara?

— Vai, Grigore! Mi-a răspuns cu voce foarte tristă. Sunt Olga.

Când plecasem, avea doar 17 ani iar de atunci trecuseră 15 ani. Cum s-o mai recunosc?

În casă, am întâlnit-o pe mama, de fapt am bănuit că-i ea, fiind singura femeie în vârstă care se afla în cameră. După ce i-am sărutat mâna şi am îmbrăţişat-o, m-a strâns în braţe îndelung, mi-a prins mâinile şi mă întreba necontenit:

— Tu eşti, Grigore, dragul mamei?!

Nu aştepta răspunsul meu, se depărta la oarecare distanţă, se apropia, din nou se întorcea şi mă privea fix:

— Grigoriţă, mamă, tu eşti?

Şi iar, şi iar, mă tot întreba şi spunea înăbuşită de uimire şi de durerea atâtor ani cât îi fusesem luat:

— Nu se poate! Chiar eşti tu, Grigoriţă?!

Începuse să se însereze când, în casă, a intrat bătrânul pe care îl întâlnisem şi care mă privise lung, pe stradă. În clipa aceea, am realizat că este tata.

Mă aşteptase de dimineaţă la autogară şi, văzând că n-am ajuns cu niciunul din autobuzele de la Piatra Neamţ, a făcut schimb cu Olga pentru a veni să mănânce.

— Va să zică tu erai, Grigoriţă? Am bănuit eu, însă nu eram sigur.