În fosta biserică ortodoxă.

În curtea secţiei I, am fost introduşi cu toţii în fosta capelă ortodoxă. Am găsit în acest fost locaş al Domnului paturi de fier suprapuse, saltele umplute, cearşafuri şi pături curate iar uşa ne-a fost lăsată deschisă de dimineaţă de la 7.00, până seara la 19.00, însă calvarul încă nu se terminase.

În faţa uşii, ni s-au adus două hârdaie cu mâncare, consistentă şi bună. Părintele Dumitru Bejan, cu experienţa prizonieratului din Rusia, ne-a rugat cu o voce stinsă să îl ascultăm.

— După cum vedeţi, ne aflăm în pragul libertăţii. Suntem aici pentru refacere, dar în faţa uşii se află ultima momeală: hârdaiele cu mâncare! Mâncaţi puţin şi cu atenţie! În situaţia în care suntem, putem face ocluzie intestinală şi putem muri înainte de a ajunge în poarta 1. Repet: mâncaţi puţin şi cu atenţie, în aşa fel să nu vă săturaţi.

Părintele Bejan a făcut o rugăciune de mulţumire, apoi am spus cu toţii "Tatăl nostru" şi am cântat "Cu noi este Dumnezeu". Credeam că sunt singurul care plâng, dar mi-am dat seama că toţi colegii mei de luptă şi de suferinţă erau cu ochii plini de lacrimi.

În acele zile, am avut ocazia să schimb câteva cuvinte cu Valeriu Anania. Când i-am spus că amândoi ne eliberăm aproximativ în acelaşi timp, a tăcut un timp, ca şi când i-ar fi fost necesar să aprecieze dacă trebuie sau nu să mă învrednicească vorbindu-mi. În cele din urmă, mi-a răspuns ceva care nuanţa cu un regret, dar în acelaşi timp şi cu o motivaţie. A încercat să-mi explice că, de multe ori, o intenţie bună poate să sfârşească rău, sau, atunci când ai o responsabilitate faţă de un anumit grup de oameni, trebuie să te laşi călcat în picioare şi pentru binele altora. Oricum, chiar şi în această postură, nu renunţase la trufia care îl stăpânea de o viaţă şi mi-a venit atunci în minte o zicere din popor pe care o ştiam încă de când eram copil: "Mândrului, şi Dumnezeu îi stă în cale!"

În porţiunea dintre fabrică şi aripa de vis-à-vis a secţiei I, se instalase o tribună care fusese ocupată de comandantul Crăciun, ofiţerii şi subofiţerii care conduceau reeducările, între ei Sturza şi Gheorghe Lazăr. Pe bănci, ne-am aşezat noi, oropsiţii scoşi la lumină din bezna celulelor, care refuzasem orice tratative cu administraţia, urmând ceilalţi deţinuţi, circa 800-900, care, nemaiîncăpând pe bănci, stăteau în picioare, pe margine.

— Dragi tovarăşi! Şi-a început Crăciun discursul. Vă spun tovarăşi pentru că, din această clipă, toţi sunteţi liberi iar ţara şi partidul au încredere în voi.

Un ropot de aplauze şi strigăte am auzit în dreapta, stânga şi în spatele meu. M-am uitat cu atenţie la colegii mei de suferinţă, dar niciunul dintre ei nu aplauda şi nici nu scotea vreun cuvânt.

— Cei din Zarcă, îşi continuă Crăciun discursul, aţi învins!

În acel moment, Crăciun, care voia să vorbească în continuare, a rămas cu gura deschisă căci oamenii din jurul nostru, care mai erau de bună-credinţă, au tăbărât peste noi şi, prinzându-ne în braţe, toţi cu ochii în lacrimi, ne sărutau, ne îmbrăţişau, ne mângâiau.

— Aţi învins! Aţi învins! Doamne, aţi învins!

Mi-am auzit numele şi mi-am dat seama că omul din faţa mea care mă strângea puternic de umeri era părintele Constantin Stoicescu.

Când s-au mai potolit spiritele, Crăciun, pricepând că făcuse o mare gafă, a adăugat:

— Cei care veniţi din Zarcă să luaţi aminte, că veţi mai trece pe aici!

În ultimele zile ale lunii iulie, de la Bucureşti au venit vreo 7-8 ofiţeri superiori pentru a încerca să mai rupă dintre noi, eventual câţiva rezistenţi din Zarcă. Am fost chemat şi eu de către un colonel jurist care a căutat, chiar şi în ultimele clipe, să-mi smulgă o declaraţie precum că renunţ la poziţia avută până în acel moment dar a renunţat văzând că am replicat foarte tranşant:

— În aceste condiţii, i-am spus, prefer să mă întorc în Zarcă!

Când ni se întocmeau biletele de eliberare, am fost chemat de un ofiţer superior care m-a întrebat unde mă stabilesc. Răspunsul meu a fost că în Bucureşti. La observaţia dânsului că sunt din judeţul Neamţ şi că nu mă pot stabili în Bucureşti cu atât mai mult că acest oraş este închis, argumentul meu a fost că, dacă ai mei mai trăiesc, nu ştiu unde sunt stabiliţi, pentru că fuseseră alungaţi din zona lacului de la Bicaz iar eu zăceam în temniţă de exact 15 ani. La Bucureşti însă era fratele meu, Gheorghe Caraza, despre care ştiam că locuieşte pe strada Sebastian. Neavând încotro, ofiţerul a trecut pe biletul meu de eliberare adresa pe care o comunicasem.

Aceeaşi perioadă a sfârşitului de iulie i-a adus şi cuvioşiei sale Valeriu Anania libertatea pentru care a jertfit verticalitatea şi onoarea atâtor oameni deosebiţi, pe care i-a sacrificat fără cea mai mică mustrare de conştiinţă, ba mai mult decât atât, L-a răstignit încă o dată pe Însuşi Mântuitorul Hristos. Personal, am regretat faptul că doar cu câteva zile înaintea mea a ieşit pe poartă. Dacă aş fi ieşit odată cu dânsul, l-aş fi întrebat care este diferenţa privind data eliberării între mine – care veneam de pe căi limpezite, senine şi onorabile, şi el – care se întorcea de pe drumuri de pierzanie şi afurisenie unde se încercase îngenuncherea unui neam.

Apreciat fiind în mod deosebit pentru modul cum şi-a îndeplinit misiunea de reeducare în Aiud, doar câteva luni mai târziu, adică în februarie 1965, călugărul Anania era trimis în SUA, cu misiunea de a-l dărâma pe episcopul Bisericii Ortodoxe Române din SUA şi Canada, respectiv, Valerian Trifa. Uitase, probabil, că amândoi erau luptători de rang sub acelaşi drapel, în slujba aceleiaşi credinţe în Dumnezeu.

În SUA, Valeriu Anania a dus o bătălie furibundă pentru detronarea episcopului Valerian Trifa fără să-şi dea seama că îi era inferior episcopului. Toată suflarea românească îl susţinea pe episcop şi îl ignora pe Valeriu Anania, pe care îl socotea un venetic, trimis cu o misiune ingrată – de a produce zâzanie şi dezbinare. În felul acesta, vreau să amintesc titlul unui articol apărut sub semnătura lui Valeriu Anania, în revista "Credinţa", din 9 septembrie 1973, intitulat "Cine-mi eşti tu Bade Ioane?". Articolul menţionat îi era adresat dr. Ioan Cârjă, unul dintre apărătorii episcopului, fost deţinut politic la Aiud şi martor ocular la reeducările conduse de Anania.

La început, Ion Cârjă a făcut parte din rezistenţii din Zarcă, dar după un timp, probabil nemaiputând rezista pârjolului la care era supus, a primit să fie scos în fabrică, ceea ce atunci era echivalentul acceptării reeducării. Chiar şi în ciuda acestui fapt, precizez că au rămas totuşi oameni care, deşi în reeducări, au căutat cu străşnicie să se menţină cât mai mult pe linia de plutire.

În replică, Ion Cârjă a publicat în periodicul "Acţiunea Românească" articolul intitulat "Răspuns unei scrisori a lui Valeriu Anania" (din octombrie-decembrie 1973, pag. 4 şi 5), care apărea în New York.

"Dragă frate de altădată Valeriu.

Ţi-am citit scrisoarea adresată mie, publicată în numărul din 9 septembrie 1973 al revistei tale <Credinţa>. Nu este deloc rău scrisă. Ai meşteşugit-o cu acelaşi rar talent pe care ţi l-am admirat întotdeauna şi pe care nu mă sfiiesc să ţi-l recunosc în public. Dacă din punct de vedere al potrivirii vorbei (şi al respectării gramaticale – cu unele concesii republicane, RSR – în care te-ai dovedit tot atât de copios precum <grămăticii> de la München), sclipirile mi-au plăcut şi m-au desfătat, am fost profund dezamăgit de eşafodajul ideilor în elaborarea trudită de Sisif, pe care te-ai angajat disperat ca să le aşezi sub o boltă proprie, dar fără aceeaşi iscusinţă a meşterului zidar Manole, pe urmele căruia păşeşti voiniceşte dar, din nenorocire, bătând mereu pasul din faza pre-onirică.

<Multe sunt căile Tale Doamne> care duc la pieire, mi-am zis în gând, înainte de a păşi să aştern acest răspuns care, dintr-o oarecare modestie determinată, am fost obligat să îl condensez cât mai mult posibil. (.) Desigur, o recunosc, ai suferit mult şi pe nedrept în viaţă, incomparabil mai mult decât toţi foştii şi actualii fugari din ţară care te atacă. Îţi mărturisesc, cu toată sinceritatea, că nimeni de aici din afara frontierelor României, în afară de cei care am pătimit în închisorile comuniste, nu te pot judeca şi nu ne pot judeca de ceea ce am făcut acolo. Numai noi, exclusiv noi, care am fost închişi şi torturaţi acolo, noi între noi, da, noi ne putem judeca şi va veni ziua, odată, când o vom face-o în ţară, unde fiecare care a greşit va avea mare şansă să se dezvinovăţească. Şi atunci îi vom judeca şi pe aceşti nemernici de aici care se erijează, de la ei putere, în judecători a unor situaţii din ţară şi a martirilor. Aceştia, ţi-o spun cinstit, nu sunt vrednici să ne dezlege nici şireturile încălţămintelor noastre! (.) Dar, nu ne este permis, ca în numele unor suferinţe să ne luăm libertatea aici (sau în ţară) să întreprindem tot ceea ce ne convine, în mod egoist. Întrebării tale din scrisoare: <Nu ţi se pare că este destul? >, eu îţi răspund fără ezitare: NU! Trebuie să suferim până la capăt, dacă am fost cei aleşi pentru suferinţă. Am trecut din faza de suferinţă a închisorilor comuniste în faza de suferinţă a unui exil mai mult sau mai puţin dărâmat moral de veleităţi şi foşti politicieni corupţi şi corupători din trecut, precum şi de o reţea activă de agenţi comunişti ai Bucureştiului. Aceştia nu mai încap de noi. Aceasta pentru că unde suntem noi, la ceea ce am suferit noi, ei nu pot să ajungă. De aceea trebuie să ne dea la cap. Pentru noi nu este loc, numai pentru noi nu este loc. Pentru toate secăturile care li se aliniază, politicienilor din trecut şi agenţilor comunişti din străinătate, pentru aceia se află un loc de onoare şi un scaun bun. Tu, Valeriu, nu ai vroit să te ridici şi aici, ca în ţară, pe culmile ozonate ale luptătorului, unde te-am întâlnit pentru prima oară şi unde eram fraţi de ideal. Ai mers şi te-ai scurs cu duşmanii, prin breşe, pe poteci ocolite, pentru o onoare trecătoare şi un scaun vag de arhimandrit. A fost mai uşor, mai simplu şi mai folositor pentru interesele tale imediate. Oare numai cu atât ne putem umplea viaţa? (.) Nu eşti cinstit deloc, Valeriu, când afirmi că eu nu ţi-aş fi spus că eram în cursul scrierii unei cărţi, în care expuneam şi rolul tău din închisoarea Aiud. Ţi-am spus în repetate rânduri, încă din vremea când locuiam pe First Avenue, în apartamentul meu, pe străzile luminoase ale New Yorkului, oriunde aduceam vorba despre cartea pe care o scriam. Îţi mărturiseam durerea mea despre căderile la care am asistat. Nici tu nu ai încuviinţat faptele acelora care au siluit conştiinţe în închisori. Dimpotrivă, le-ai reprobat şi mi-ai numit mulţi <educatori>, pe care i-ai aflat în cartea mea ultimă. Cât despre activitatea ta, tu mi-ai declarat, fără nici o referire specială din partea mea, că ai jucat un anumit rol în acel proces de reeducare. (.) Mi-ai vorbit cu patos şi încălzire crescândă, (ca şi când ai fi voit să te autoconvingi şi tu mai mult asupra tezei tale) despre misiunea pe care ţi-ai asumat-o de a apăra creştinismul ortodox, plivind legionarismul din sistemul de gândire teologică, disociind, cum spui tu, valoarea politică de cea religioasă. Prin urmare, eram perfect edificat cu poziţia pe care tu pretinzi că ai luat-o în procesul murdar al reeducării şi, mie personal, nu mi-ai spus nimic nou. Din acest punct de vedere, tu nu ai făcut decât să rostogoleşti în public, pe Anania din închisoare, sub o descripţie proprie, neinfamant nici pentru <democraţii români>, nici pentru partidul comunist din ţară. (.)

Dacă nu ai fi mers prea departe cu mesalianţa ta, aşa după cum ţi-am spus la acel timp, eram dispus să îţi arăt ce am scris. (Manuscrisul ambelor volume era deja încheiat în anul 1966, când raporturile noastre mai erau încă amicale, şi când doream să mijlocesc un armistiţiu între tine, pe care te bănuiam a fi numit episcop şi episcopul Valerian, împotriva căruia porniseşi o campanie (ofensivă) de acaparare de parohii. (.) Desigur, chiar dacă afecţiunea noastră nu ar fi suferit deteriorări, eu totuşi nu aş fi scris ceea ce am scris că ai întreprins în închisoare, dar nu aş mai fi avut nimic de spus despre continuarea unor servicii pe care le faci cu mare râvnă regimului comunist de la Bucureşti, prin filiera bisericii. (.) Chiar şi în această ultimă <Epistolă către Ion> ai câteva tangenţe favorabile regimului.

Într-un loc, zici <Nu am ştiut dacă această teză (ateistă, n.n.) făcea parte dintr'un plan al Administraţiei sau dacă a fost opera unor reeducatori zeloşi (în special foşti piteşteni), şi doar însuşită de Administraţie>. Oare chiar atât de naiv erai să nu fi bănuit ce planuri aveau cu noi criminalii din solda ministerului de interne? Oare aşteptai tu, să ţi se spună de către Crăciun, Nodeţ, Ivan, Chirilă, etc., ce planuri aveau cu noi criminalii din solda ministerului de interne? Oare aşteptai să ţi se spună de către ei, că ne dădeau spre citire Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi – Biblia hazlie, să ne distrăm cu ea? (.) În fine, ar mai fi să mai inserez numai câteva rânduri la acuzaţia ta, în baza căreia eu mi-aş fi pierdut independenţa, că nu mai sunt liber, că cineva mi-ar fi măsluit cartea, în drumul dintre mine şi tipografie.

Eu nu mi-am schimbat comandantul în străinătate. Am stat mereu şi stau mereu sub un singur comandant: Neamul Românesc. Acesta nu este personificat în străinătate în nimeni şi nimic, om politic, faţă bisericească, mit transplantat. Nu m-am simţit atras de nimeni dintre aceia pe care i-am aflat aici, care au sădit în decurs de trei decenii numai desbinări, dihonii, animozităţi şi bisericuţe. Am venit cu intenţia să colaborez cu oricine l-aş fi aflat pe o poziţie pozitivă, activă, pătruns de responsabilitatea istorică a timpurilor pe care le parcurgem. Dar buna mea credinţă a fost rău înţeleasă şi de aceea am ridicat Frontul Consiliului Naţional Român, care cuprinde oameni greu încercaţi din închisori, ţărani destoinici, oameni dintr-o bucată, nealteraţi de pizme, oameni liberi, cu picioarele pe pământ, câştigători cinstiţi ai pâinii lor de toate zilele. Cu aceşti, pe aceeaşi redută, şi cu alţii care ne sprijină nemijlocit, ducem aceeaşi luptă ca în securităţi unde am fost torturaţi, la Canal unde am fost ucişi, la închisori unde am fost batjocoriţi şi înflămânziţi. Oare nu vezi tu cum eu sunt lovit, la fel ca la securitatea Cluj unde am fost bătut cu răngile de fier trei săptămâni la rând, de câte trei ori la zi? Oare îmi este uşor să fiu azi surd de o ureche, din cauza bătăilor peste cap, cu palmele, tampoane, scaune, cisme? (.)

Ce interes crezi că aş fi avut să intru în tabăra episcopului Valerian Trifa? Oare nu acesta a contopit singura minoritate naţională românească, insignifiantă, la cele câteva milioane de Ruşi, care întotdeauna au căutat să ne asimileze biologic, cultural, religios? Ce interes aş fi avut să intru în tabăra episcopului tău Victorin, care pactizează şi serveşte de strapontină tuturor agenţilor comunişti din Bucureşti? Nu ai citit tu <Apelul unui Intelectual Român pentru salvarea Bisericii Române Ortodoxe din America> din 25 mai 1971, semnat de dr. Ion Cârja? Implicaţiile episcopiei misionare cu activităţile antinaţionale şi antipatriotice ale guvernului de la Bucureşti se învederează, chiar în ultimul timp printr-o declaraţie a mitropolitului Iustin Moisescu, făcută la Geneva. (.)

În scrisoarea ta afirmi, de repetate ori, că vrei să separi politica de religie. De ce, în fond, o combini mereu şi de ce atunci, faci exclusiv politică în <exil>, când ţii în braţe fariseismul unui mitropolit ca Moisescu, care apără un regim de teroare şi intoleranţă religioasă? De ce te fereşti să fii tu, omul de cultură, scriitorul, luptătorul naţional, fidel liniei pe care te-am cunoscut? (.) Omului îi este drumul spre lumină, spre libertate, spre universul larg ca cerul înstelat deasupra. Ţi-ai câştigat libertatea, foloseşte-o din plin! Am bâjbâit destul în întuneric, unde am viermuit. Nu mai avem timp să fim Scarabei, iubite frate de altădată, Valeriu.

Ion Cârjă".

În zilele de 30 şi 31 iulie, am fost duşi în Celular, unde am stat toată noaptea cu uşile deschise, fiecare pe unde am putut să punem capul pentru a ne odihni puţin, alţii stând chiar pe punţile din faţa celulelor. Îl ascultam pe ofiţerul de serviciu care striga continuu numele deţinuţilor. Cei care plecau erau urcaţi în maşini şi duşi în una din cele trei gări, Aiud, Războieni şi Teiuş, după cum aveau trenuri. În ultima zi din iulie, pe la asfinţitul soarelui, un ofiţer mi-a strigat numele şi mi-a înmânat biletul de eliberare care purta numărul 100. Am mai dormit acolo încă o noapte.

Pe 1 august, Celularul era pustiu, curtea aproape goală, Zarca la fel şi deja câteva convoaie cu deţinuţi de drept comun ocupaseră celulele de la parterul Celularului.

Eram cu bunul meu prieten Marin Dumitrescu, din Bucureşti, şi cu Ion Tonea, din Tiha Bârgăului, zis şi Toni, amândoi dragi şi valoroşi camarazi de ideal şi suferinţă. Cu ei făcusem primul Aiud, D. O. şi acest al doilea Aiud, venind cu acelaşi lot din Bărăgan. Odată cu noi, s-a eliberat şi Sima Dimcică, macedonean din Dobrogea, care, fiind foarte bolnav şi neputând să stea în picioare, a fost transportat pe targă de doi gardieni ce primiseră ordin să-l însoţească până acasă.

Ultimii care mai rămăsesem am fost înghesuiţi în trei autocamioane şi am ieşit pe poarta temniţei care, după noi, s-a închis. La Teiuş, Mailat, unul dintre gardienii care ne-au însoţit, a avut neobrăzarea să ne rânjească şi să ne întindă "prieteneşte" mâna. I-am întors spatele.

În tren spre Bucureşti, civilii care ne erau parteneri de drum, înţelegând de unde venim, au alertat vagonul şi ne-au adus pâine, salam, pălincă şi fructe. Mâncam şi-i vedeam ca prin ceaţă. Când privirile mele au căzut pe prima pagină a unei gazete, mi-am dat seama că nu mai văd să citesc decât titlul articolelor.

Am ajuns duminică dimineaţa, pe la ora 2.00, în Gara de Nord şi ne-am văzut înconjuraţi de mai multe persoane care ne-au spus că de o săptămână aşteaptă toate trenurile care vin din Ardeal. Au curs peste noi o mulţime de întrebări şi numele celor pe care îi aşteptau dar care nu mai soseau. Despre doi dintre ei, ştiam că muriseră în Aiud dar le-am spus că mai sunt încă de venit. Puteam să distrugem în ei speranţa, chiar dacă ştiam că nimeni nu a mai rămas în Aiud iar porţile închisorii au fost zăvorâte în urma noastră?