Consideraţii despre Mia Braia.

Există o istorie plină de poezie a romanţei româneşti şi această istorie se confundă cu Mia Braia.

A fost un început al romanţei, un apogeu şi un declin. Apogeul l-au adus oamenii, artiştii dăruiţi. Mia Braia a fost printre ei, în frunte. Inima noastră a plâns şi a visat cu ea. Declinul l-a adus comunismul. Romanţa adevărată a migrat, a ajuns în exil. Fidela Mia Braia s-a exilat cu ea. Aici, în Vest, într-un pământ străin şi adesea ostil, Mia Braia şi romanţa ne încălzesc inimile. Şi nu ştiu să spun dacă Mia Braia este mai mare cântăreaţă sau mai mare româncă. Pentru amândouă însă îi sărut mâinile prin aceste rânduri şi-i pun la picioare stima mea şi frumosul pe care, în mare măsură, l-am învăţat de la ea şi din cântecele ei.

Grigore Caraza.

New York,

25 martie 1989

Buna Vestire".

Inconfundabilă şi plină de şarm cum era, Mia Braia mă rugă într-o zi să-i scriu câteva consideraţii despre ea. Am făcut-o cu mare drag, dar neştiind că le va publica în memoriile sale. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât, după ce a fost editat volumul "Amintiri", am primit un exemplar cu autograful Domniei sale.

Pentru cei din exil, de fiecare dată biserica românească era duminica primenirii noastre sufleteşti, era fărâma de ţărână strămoşească ce ne şoptea că-i aparţinem, chiar şi în ţară străină. Acolo, limba română se unduia în imnuri de slavă, în har liturgic şi în lumini pogorâtoare de linişte şi binecuvântare.

În Vinerea Patimilor din 1984, Biserica "Sf. Nicolae" din Woodsyde-New York era aproape neîncăpătoare pentru românii veniţi la denia Prohodului. După ce părintele Nicolae Bârsan a început slujba, corul bisericii, organizat pe trei voci, a început să cânte Prohodul Domnului. În grupul din care făceam parte, am auzit o voce cu totul deosebită care parcă venea de undeva de departe, din alte sfere. Am stat un timp năucit şi nu ştiam dacă este realitate sau vis. Şi din nou, ne-a venit rândul să continuăm Prohodul iar vocea de lângă mine era şi mai frumoasă. Am privit în stânga, crezând că poate un înger mi s-a aşezat în preajmă şi cânta atât de nepământean, dar nu era deloc aşa. Doamna de lângă mine nu semăna cu un înger; era o femeie în vârstă, poate cu o figură puţin comună, dar cu nişte ochi ageri şi foarte pătrunzători.

— Spuneţi-mi doamnă, de unde veniţi?

— Am întrebat-o. Aţi coborât pe-acolo, pe sus? Şi privirile mele s-au îndreptat spre vârful cupolei.

Doamna m-a privit cu atenţie ca să se convingă dacă vorbesc serios sau glumesc.

— Vi se pare ceva deosebit?

— Da, i-am răspuns. Vocea dumneavoastră are ceva din Dumnezeire. Dacă îmi este îngăduit să vă întreb, cine sunteţi?

— Mia Braia, mi-a răspuns doamna, cu simplitatea unui apostol.

— Mia Braia? Deci, dumneavoastră sunteţi Doamna romanţei româneşti!

Mia Braia era în al doilea exil, primul fiind în Germania, de unde a optat pentru SUA, ca în cele din urmă să se repatrieze.

Ani de zile, la demonstraţiile făcute în faţa Consulatului Român din New York, la sărbătorile naţionale româneşti, la demonstraţiile din faţa Ambasadei Româneşti din Washington DC sau pe scările Capitoliului, Mia Braia a fost totdeauna prezentă. De asemenea, nu a lipsit de la Vatra Românească din Jackson Michigan, centrul Episcopiei Ortodoxe Româneşti din SUA şi Canada, de la Câmpul Românesc din Hamilton-Canada şi de fiecare dată prezenţa ei s-a resimţit la Romfesturile care au avut loc începând cu anul 1988 la Cleveland-Ohio, apoi cu cel de la Washington şi aşa mai departe.

Mi-aduc aminte că, într-o anumită ocazie, fiind invitată în mod deosebit la Câmpul Românesc, Mia Braia aflase că eu nu am primit invitaţie – probabil, cineva dintre cunoştinţele mele "mă uitase". A vorbit cu conducerea acestui Câmp şi a spus că refuză să vină dacă Grigore Caraza nu va fi prezent la acea sărbătoare deosebită. Bineînţeles că invitaţia mi-a venit atât prin telefon, cât şi prin poştă, imediat. Şi scumpa de ea, Mia Braia, când şi-a făcut intrarea la Câmp, mi-a zis autoritar: "Vino lângă mine, să le rupem gura duşmanilor!"

Şi, luându-mă de braţ, am intrat ca doi învingători într-o cetate de mult râvnită.

Dacă la început, în faţa Consulatului General din New York, până prin 1983 doar luam parte la demonstraţiile de protest prin care ceream drepturi pentru românii din ţară, începând cu 1984 şi până în 1990, am organizat aceste demonstraţii împreună cu Liviu Butura, unde Mia Braia era prezentă de fiecare dată, strigând lozinci, împărţind manifeste sau dând interviuri presei româneşti.

În 1990, în luna mai, am înaintat o cerere Consulatului General solicitând ca un număr de foşti deţinuţi politici să fie prezenţi şi să facă parte din Biroul Electoral, având în vedere că secţia de votare din New York în clădirea Consulatului. Printre cei prezenţi, a făcut parte, în primul rând, Mia Braia şi îmi amintesc de faptul că ne-a întâmpinat un domn Micu, numit ministru pe lângă Naţiunile Unite.

La sărbătorile naţionale organizate în sala culturală a bisericii şi unde deseori venea preotul Gheorghe Calciu, care făcea parte din prezidiu, o prezentam publicului pe Mia Braia şi, în ropot de aplauze, cânta frumos, curat şi româneşte cum numai ea ştia s-o facă.

Tot aşa a cântat la primul Romfest din Cleveland, în faţa a doi prelaţi, ortodox şi greco-catolic, şi în faţa ambasadorului american, la Bucureşti, Funderburk a cărui soţie, îmbrăcată în costum naţional bucovinean, ne-a vorbit în limba română, spunându-ne că şi ea este româncă, vorbeşte şi simte româneşte şi se îmbracă în port românesc.

Peste tot pe unde a trecut, Mia Braia a lăsat în urmă frumoase amintiri, a lăsat parfumul plaiurilor româneşti şi, în special, al celor olteneşti, căci era olteancă get-beget, origine de care era tare mândră. În acea perioadă, a fost vizitată de sora ei, Ioana Radu, şi ea o cântăreaţă de mare talie. Tocmai ieşisem de la slujbă şi stăteam de vorbă în faţa bisericii, aşa cum fac românii când se întâlnesc. Am alergat repede la o florărie şi le-am oferit câte un buchet de trandafiri celor două regine ale cântecului românesc.