Heidelberg, în bezna amintirilor.

Trecând pe la unul din cunoscuţii cu care fusesem condamnat în acelaşi lot, l-am întrebat dacă ştie ceva despre soarta lui Marcel şi mi-a spus că locuieşte în oraşul Zlatna. Mi-am încercat norocul scriind pe plic următoarea adresă: "Pentru Marcel Cazacu, undeva în Zlatna-Transilvania". Cu toate că şansele erau destul de mici ca plicul să ajungă la Marcel, o mână nevăzută l-a pus sub privirile sale, mai târziu înţelegând şi cine făcuse acest oficiu: aceeaşi implacabilă şi afurisită Securitate!

În acea scrisoare, aduceam elogii prietenului nostru Toni, din Tiha Bârgăului, situându-l în partea opusă faţă de un alt amic de al nostru, Fredi, căruia Marcel, în anumite situaţii, îi dădea o mai mare atenţie. Legat de acest aspect, la ultima condamnare, din iunie 1970, am fost foarte mult presat să spun care este adevărul în legătură cu diferenţa dintre Fredi şi Toni – care de fapt viza reeducarea din perioada 1960-1964.

După decembrie 1989, când în ţară s-a instalat o aşa-zisă linişte, Marcel a trimis printr-un ziarist francez trei scrisori, pentru a fi expediate din străinătate lui Cicerone Ioaniţoiu şi Remus Radina în Paris şi, la New York, mie. Pe aceste trei persoane le auzise în mai multe rânduri la posturi străine de radio şi le socotea cel mai aproape de sufletul lui şi de neamul românesc.

Câţiva ani mai târziu, fata lui Marcel, Adina Cazacu, venea în SUA cu o bursă obţinută în urma intervenţiei preotului Calciu. Am aşteptat-o pe Aeroportul Kennedy împreună cu un alt amic de-al meu şi, fără să o fi mai văzut vreodată, privirile mi s-au oprit asupra unei tinere pe care am strigat-o cu foarte multă siguranţă. În câteva clipe, cei doi străini s-au îmbrăţişat. Era, într-adevăr, Adina Cazacu.

Din Timişoara, Marcel trimisese părintelui Calciu şi mie câte un carnet de fost deţinut politic, prin care eram ridicaţi la rang de membri de onoare, precum şi o scrisoare în care mă ruga să o consider pe Adina şi fata mea.

Pentru că la mine în casă mai era un alt tânăr, Lucian Popescu, venit tot cu o bursă din Bucureşti, am stat de vorbă cu Adina mai mult timp a doua zi, "fata noastră" ştiind de prietenia care ne lega de o viaţă. Adina nu-i spunea tată, ci Marcel iar relaţia lor era una cu totul specială.

— Spune-mi, te rog, tot ce ştii despre Marcel din perioada când aţi fost în Bărăgan.

— Iată, Adina, imaginează-ţi un tânăr care o rupe la fugă pe Bărăgan pentru că după dânsul alergau vreo 5-6 fete, nu ca să-l ia la bătaie, ci ca să stea de vorbă cu ele. După aceste fete, fugea alt tânăr, nu ca să le ia pe acestea la păruială, ci ca să le spună lucruri frumoase şi ca să se încânte de frumuseţea lor. Primul care fugea de rupea pământul era Marcel, iar ultimul eram eu! Singură poţi trage o concluzie despre structura şi comportamentul lui Marcel în faţa frumosului şi, în sfârşit, dacă vrei, despre mine în comparaţie cu el.

Adina a râs cu poftă:

— Vasăzică, ăsta mi-ai fost Marcel?! De-abia aştept să mă întorc în România şi să-i spun felul cum mi l-ai descris.

— Şi, iată, Adina, pentru ca procedura să fie completă, am să-ţi mai relatez încă un caz. La nunta unui coleg din D. O., inginer de profesie, Marcel era cavaler de onoare. Nunta se terminase şi pentru că invitaţii din alte localităţi nu prea mai aveau locuri de dormit, mireasa i-a cerut lui Marcel să o găzduiască pe domnişoara ei de onoare, Mărioara. Neavând încotro, a culcat-o în singurul lui pat. Toate bune şi frumoase până aici, dar, în timp ce Marioara s-a zvârcolit toată noaptea în aşternut de una singură, Marcel s-a plimbat toată noaptea pe şosea şi pe uliţă, tot de unul singur!

Înainte de a pleca la Washington, am încercat s-o pun în temă pe Adina cu câteva aspecte, aşa încât şederea să-i fie şi utilă, dar şi uşoară. Drept dovadă că a înţeles tot ce i-am spus, Adina a ţinut să mă asigure de buna ei credinţă:

— Ştii cât este de încăpăţânat Marcel, nu? Ei, bine, eu sunt mai încăpăţânată ca el!

— Nu cred, i-am răspuns Adinei, iartă-mi lipsa de maniere, dar Marcel poartă nr. 62 la cap.

Adina m-a privit mirată şi amândoi am pufnit în râs.

— Cum, o ştii şi pe asta?

Pentru că la întoarcerea Adinei în ţară, cursa de Tarom întârzia, Marcel m-a sunat îngrijorat:

— Grigore, unde-i fata noastră?

— În zbor spre România, cred că pe la jumătatea Atlanticului. Nu s-a întâmplat nimic altceva decât că avionul are o întârziere de 7-8 ore!

Venit pentru câteva săptămâni în America, Marcel a stat la mine, la Washington mergând numai pentru o scurtă vizită. A luat parte la primul Romfest de la Câmpul Românesc din Hamilton-Canada, unde a fost prezentat drept tatăl Adinei Cazacu, ea fiind deja foarte cunoscută acolo.

În iunie 1990, m-am întors în ţară şi am trecut de mai multe ori pe la kilometrul 0 din Bucureşti, Piaţa Universităţii – la vremea aceea fiind singura zonă liberă de comunişti din România. N-am reuşit însă să merg la Marcel din cauza primei invazii a minerilor. Abia în 1994, am ajuns pentru prima dată la Timişoara, unde am fost aşteptat în gară de Marcel, Adina, Liviu Butura – venit şi el în ţară, şi de prof. Ion Iliescu – prieten comun încă din D. O. Seara, am cunoscut-o pe doamna Teodora Cazacu, soţia lui Marcel, despre care acesta spunea că se potrivesc amândoi ca o mânuşă pe mână. Cu ocazia venirii mele, a avut loc o întâlnire, la care, printre alţii, a luat parte şi prof. Ion Iliescu şi, în mod deosebit, ing. Gavrilă Ogoranu, eroul din Munţii Făgăraş, cel care, cu arma în mână luptase împotriva comuniştilor până în anul 1956. La vremea aceea, Radio Europa Liberă vorbea despre grupul lui Gavrilă, precizând că acolo sus, pe Făgăraş, încă mai flutură liber drapelul românesc.

De Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, în 1999, Marcel mă aştepta în gară la Timişoara. Era foarte schimbat şi părea a fi bolnav.

După ce ne-am îmbrăţişat, l-am întrebat cu strângere de inimă:

— Marcel, ce ai? Eşti sănătos?

Brusc, ochii lui Marcel s-au umezit şi, aproape în şoaptă, mi-a zis:

— O noapte întreagă am stat în genunchi în faţa icoanei şi m-am rugat Preacuratei şi lui Iisus să nu mi-o ia pe Adina.

Ştiam că Marcel este foarte credincios şi niciodată, în nici o situaţie, nu a lipsit de la slujba religioasă.

— Ai putut rezista o noapte întreagă?

— Toată noaptea Grigore, până ce a sunat ceasul ca să vin la gară.

Pe la ora 1.00, în Heidelberg-Germania, Adina dădea naştere celui de al doilea băiat, Marcel-Mihail, trecând prin nişte chinuri groaznice, încât toţi se întrebau dacă va mai ieşi la liman. Abia în zori mi-au spus că este în afara oricărui pericol.

— Îţi mai aminteşti, Marcel, de câte ori am dorit ca, măcar în vis, paşii noştri să treacă prin faţa Universităţii din Heidelberg? Dacă am fi fost liberi, cu siguranţă ai fi fost unul dintre absolvenţi şi ai fi fost poate tot printre primii, cum ai fost în propria-ţi ţară. Poate şi eu aş fi ajuns acolo, în urmă de tot sau chiar ca un simplu slujbaş al acelei uriaşe instituţii. Tu ai satisfacţia că Adina şi Flavius, ginerele tău, studiază la Heidelberg, dar pentru noi a rămas doar visul înspre care nu am avut voie nici măcar să întindem mâna. Dragul meu Marcel, nu am avut Heidelberguri pentru că nu am avut nici tinereţe. Cât adevăr în versurile lui Radu Gyr: "Noi nu am avut Heidelberguri Cu blonde iubiri diafane, Pe clare şi verzi aisberguri Noi nu am plutit pe oceane (.)

Ce vânt secetos şi fierbinte Ne-a rupt orice aripi semeţe?

Căzuţi în genunchi, pe morminte, Noi nu am avut tinereţe."

În cele câteva zile cât am stat la Timişoara, împreună cu Marcel şi cu prietenul nostru prof. Ion Iliescu, l-am vizitat pe mitropolitul Nicolae Corneanu. Am revăzut prieteni de altădată şi am cunoscut alte persoane, şi în toată această perioadă ne-am depănat viaţa care trecuse pe lângă noi. Un fluviu de amintiri ne unise pentru totdeauna.

Săteam la masă şi Marcel mă privea neclintit, ca şi cum aş fi fost într-un alt spaţiu, apoi m-a întrebat de ce nu-mi scriu memoriile. Am invocat diferite motive, printre care şi lipsa de timp. S-a ridicat, a înconjurat masa şi, ajungând lângă mine, a căzut în genunchi, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune:

— Grigore, te implor, scrie!

— Am să scriu, Marcel, dar mai dă-mi un răgaz. Te rog.

A încuviinţat din cap şi, cu aceeaşi tristeţe în priviri, a adăugat:

— Bine. Am să mai aştept.

La sfârşit de octombrie 2001, am primit o veste ca un trăsnet: Marcel era internat în spital. Imediat m-am decis să plec la Timişoara, dar doamna Teodora Cazacu mi-a spus să mai îngădui puţin pentru a vedea cum reacţionează Marcel la această veste. Vorbeam la telefon şi plângea tot timpul, iar starea de sănătate i se înrăutăţea. Seară de seară, până pe 22 noiembrie, am vorbit cu soţia lui şi cu Adina, amândouă rugându-mă să nu vin pentru că Marcel, de fiecare dată când auzea de mine, plângea şi se simţea şi mai rău.

Şi a plecat Marcel iar soarta, mereu vrăjmaşă, îmi făcu şi de această dată o figură aşa încât să nu-l pot conduce nici măcar pe ultimul drum.

În presa de la Timişoara, încadrat de fotografia lui Marcel, a apărut următorul anunţ: "Un ultim omagiu adus unui camarad de ideal şi suferinţă, unui om care, pe întregul parcurs al vieţii, a păşit alături cu perfecţiunea. După ce o viaţă a fost hăituit în propria lui ţară, a murit la Timişoara, pe 22 noiembrie, Marcel Gh. Cazacu. Despărţirea noastră nu va fi de lungă durată, deci, pe curând, Marcel!

Grigore Caraza."