Laura Garibaldi.

New York – Flushing, în a doua jumătate a lunii iunie 1980.

Ajuns în SUA, prima mea dorinţă a fost de a vedea Statuia Libertăţii, fiind pentru mine un fel de mit. Citisem, auzisem de ea, o văzusem pe vederi, ilustrate şi la tv, dacă nu mă înşel. Însoţit de încă un cunoscut, sosit din Italia cu acelaşi avion şi conduşi de Vasile Snacoveanu, un om pe jumătate orb, care era ghid pentru românii ajunşi pe continentul nou, am pornit ca să vedem Statuia Libertăţii.

Din sudul Manhattanului, din locul numit Bateriile Olandeze, am mers cu vaporul Liberte pe Insula Libertăţii. Acolo, erau foarte mulţi vizitatori şi m-am alăturat imediat unui grup în care se vorbea româneşte.

— Români? Am întrebat inundat de bucurie.

— Da! Români, români!

— De unde?

— Din Israel! A venit răspunsul.

— Cum români din Israel?!

— Da, din Israel, dar noi suntem născuţi în Folticeni!

Le-am spus că şi eu sunt din Neamţ iar cel întrebat mi-a răspuns cu multă însufleţire:

— Eu cunosc Neamţul. Eu am fost pe Valea Bistriţei, pe la Hangu, pe la Ceahlău. Am văzut stânca aia mare, mare. M-am urcat pe Ceahlău. Ehei! Dumneata nu ştii ce frumos este pe acolo!

— Auzi, dumneata! Eu nu ştiu ce frumos e pe acolo?! Doamne, dar eu de acolo vin! Pe acele meleaguri am văzut lumina zilei!

După ce am făcut cunoştinţă cu celebra Statuie a Libertăţii şi am reuşit să urc până la coroană, am privit Atlanticul până în depărtări, căutând nostalgic dincolo de curbura pământului scumpa mea patrie, apoi am coborât împovărat de amintiri.

Celebrul arhitect Frédéric Auguste Bartholdi construise această minune a lumii libere în 3 ani, iar în 1888 a transportat-o cu vaporul peste ocean, fixând-o în locul unde este şi astăzi, fiind un dar adus americanilor din partea Franţei. De la bază şi până în vârful făcliei, statuia se înalţă la 100 de metri şi străjuieşte întinsul apelor şi al uscatului, situându-se la confluenţa a trei state – New York, New Jersey şi Connecticut.

La sfârşitul zilei, când ultimele raze ale asfinţitului alunecau pe apă într-un joc de lumini care se răsfrângeau în privirile noastre, acostam cu vaporul la ţărm. Metroul cu nr. 1 şi culoare roşie ne conducea pe meridian, de la sud la nord. Am coborât în Times Square apoi metroul 7 m-a dus la capătul de linie Mein Street Flushing, locul de unde plecasem, dar sufletul parcă îmi rămăsese la Statuia Libertăţii şi mă gândeam cum să mai ajung pentru a o vedea din nou.

Lucrul acesta s-a întâmplat, dar de data aceasta singur, singurel, mânat de un curaj despre care de multe ori m-am întrebat din ce sursă izvorăşte. Nemaigăsind un partener de drum, l-am rugat pe Vasile Snacoveanu să-mi spună în ce staţii trebuia să schimb metroul pentru că acest lucru se întâmpla în două locuri. Fără să ştiu limba engleză – în afară de circa 60-70 de cuvinte pe care le reţinusem din diferite cărţi – fără să cunosc această imensă metropolă, acest nou Babilon, am pornit ca într-o aventură în împlinirea acestei dorinţi şi poate pentru a-mi potoli o continuă sete de cunoaştere.

În sfârşit, am ajuns, am contemplat până seara acele minunate locuri ale zeiţei Libertăţii iar cu ultimul vapor m-am întors la ţărm.

Am luat un metrou care trebuia să mă lase în Times Square, dar odată ajuns acolo m-am învârtit ca într-un cerc vicios, poate timp de două ore, poate mai mult, căutând trenul care să mă ducă la capăt de linie în Mein Street din Flushing.

Dar, de unde! Habar nu aveam ce este ăla "Uptown" şi nici ce este acel "Downtown", deci, "în sus" sau "în jos" cum se tălmăcesc cele două cuvinte.

În Manhattan, deşi uriaş, este foarte uşor să te orientezi fiind aşezat pe linia direct nord-sud; toate străzile pe meridian sunt cunoscute sub numele de "Avenue", iar cele orientate de la est la vest şi care întretaie meridianele au denumirea de "Street". Avenue-uri poartă nume personale – Park Avenue, Lexington Avenue, Madison Avenue, sau cifre – One Avenue, Two Avenue etc. Toate aceste avenue-uri au sens unic: avenue-urile cu numere impare curg de la sud la nord, iar cele cu numere pare de la nord la sud. Street-urile, care sunt orientate pe paralelă, curg de la est la vest sau de la vest la est, tot în felul mai sus arătat.

Fifth Avenue (5 Avenue) este strada care desparte New York în două pe meridiană. Astfel, faţă în faţă, se află două clădiri pe trotuare opuse şi care poartă acelaşi număr – de exemplu 45, dar clădirea din partea estică are nr. 45 E (est), iar cealaltă, de pe trotuarul opus, 45 W (vest). Pe acest Avenue, locuiesc toţi bogătaşii Manhattanului, această metropolă adăpostind peste 4 milioane de locuitori.

Strada principală care desparte New York în două este 42 Street sau Forty Second Street, aici fiind cele mai mari clădiri, instituţii şi magazine. Pornind din partea estică, 42 Street începe cu impozanta clădire ONU, care numără 47 de etaje, acolo existând peste 200 de drapele ale statelor membre ale acestui mare for mondial – de la intrarea principală, în partea stângă, al 17-lea drapel era al României, simbol prin faţa căruia ori de câte ori treceam îmi luam pălăria în mână.

Urmează cea mai mare bibliotecă din New York şi, totodată, din SUA, apoi Pannam – prima companie aeriană care a avut şi autorizaţie de a survola Atlanticul făcând legătura cu Europa, Crysler Building, Grand Central ş.a.

După toate acestea, dar şi alte clădiri, este celebrul Times Square, oraşul de la suprafaţă, acolo unde 24 ore din 24, prin piaţa luminată ca ziua, curge continuu un fluviu de oameni şi tot acolo au loc marile sărbători americane. De revelion, de exemplu, în această piaţă şi împrejurimi, sute de mii, poate chiar 1 milion de oameni aşteaptă cumpăna dintre ani într-o adevărată sărbătoare de lumini. În această noapte memorabilă, din cer se revarsă adevărate căi lactee de lumină şi străluciri multicolore, sunete şi bubuituri, apoi confeti care nu sunt doar simbolice, ci aruncate cu zecile de vagoane. Referitor la New York, îmi revin în minte vorbele pline de duh ale primarului Rudolph Giuliani care afirma: "Dacă Washington este capitala Statelor Unite ale Americii, New York este capitala lumii, având în vedere că este cea mai mare metropolă de pe Terra".

Trecuse cred că mai mult de două ore de când orbecăiam fără să reuşesc să dau de un punct de ieşire. Îngrijorat peste măsură şi ajuns la limita răbdării, m-am oprit în punctul cel mai înalt al unei scări de odihnă şi, privind într-o parte şi în alta, am început să strig:

— Cine ştie româneşte? Vă rog să vă opriţi!

După ce am repetat de câteva ori chemarea în limba română, am făcut-o şi în limba italiană:

— Chi parla la lingua italiana, per favore?!

Nimeni, nimic!

Lumea trecea pe lângă mine, mă cerceta cu privirea, dar fiecare îşi vedea de drum. Am început din nou chemarea:

— Cine ştie româneşte? Chi parla la lingua italiana, vi prego?!

Undeva, la o oarecare distanţă, tot pe o treaptă de odihnă, doi cetăţeni vorbeau şi zâmbeau, privindu-mă cu insistenţă însă fără să-mi vină în ajutor. Cu siguranţă, cei doi au înţeles chemarea mea pentru că s-au oprit când am vorbit româneşte. Văzând însă că nu vor să mă scoată din impas, nu i-am solicitat şi din nou am strigat în limba italiană:

— Chi parla la lingua italiana, per favore?!

În partea stângă, la coborâre, am observat o tânără de circa 27-28 de ani, care s-a oprit, întorcând privirile ca şi când pe la urechile ei ar fi trecut un ecou. Când am reînnoit chemarea, tânăra s-a apropiat de mine, spunându-mi că vorbeşte limba italiană.

Cu sufletul la gură, i-am istorisit în câteva cuvinte cine sunt, de unde vin şi unde vreau să ajung.

— Sunt complet dezorientat şi nu pot ieşi din această situaţie confuză.

Când persoana respectivă mi-a întins mâna zâmbind, am văzut că este atât de frumoasă, încât mi-am dat seama că începeam să mă bâlbâi. Observând probabil starea mea, mi-a luat mâna şi m-a condus ca pe un copil ca să-mi arate calea pentru a mă reîntoarce acasă.

Am urcat, am coborât mai multe trepte, am parcurs distanţe mai mari pentru a face legătura între diferite metrouri, am urcat din nou şi am coborât la trenul cu numărul 7 care venise, Flushing-Grand Central – Times Square, iar cel care urma să plece şi avea săgeata roşie avea înscris Times Square – Grand Centralflushing.

Ajungând pe peron, cu un zâmbet fermecător, frumoasa doamnă mi-a spus:

— Am ajuns. Acesta este trenul care merge în Flushing. Şi acum, vorbiţi-mi despre dumneavoastră.

Era tocmai ceea ce voiam ca să pot rămâne mai mult timp şi să contemplu această frumuseţe pe care o aveam în faţă. Aş fi vrut parcă să nu mai sosească şi să nu mai plece nici un tren spre Main Street.

Se spune că, într-o discuţie, un bărbat nu ştie niciodată ce gândeşte femeia, timp în care însă aceasta îi poate citi cu măiestrie întreg sufletul, ca într-o oglindă. Cred că mi-am dat seama de acest lucru atunci, în acele momente. A zâmbit când i-am spus că, în afară de cele circa 60-70 de cuvinte din engleză pe care le reţinusem din diferite cărţi citite, mai ştiam un lucru foarte important – să număr până la zece!

I-am relatat cât de frumoasă este ţara mea şi cât de legat sunt de plaiurile natale. Pentru că, probabil, observase o schimbare în voce şi o altă licărire a privirii mele, m-a întrebat de ce am părăsit România. Desigur, i-am spus cauza, precizându-i că am venit în exil.

Poate pentru a motiva gestul ce urma să-l facă sau chiar având nevoie să deschidă geanta, mi-a dat drumul la mâna pe care mi-o ţinuse până atunci într-ale ei.

După doar câteva clipe, mâinile mele căutau ceva, pipăind însă doar aerul dintre noi. În acelaşi timp, mi-am dat seama că şi mâinile ei căutau şi parcă ar fi vrut să intre din nou în posesia acelui ceva pierdut. Nu ştiu cum, dar parcă purtaţi de un fluid, atraşi de o forţă necunoscută, mâinile noastre s-au întâlnit din nou într-o atracţie irezistibilă. Când ne-am privit, ştiu că Laura era îmbujorată. Mi-am dat seama că era de o rară sensibilitate – din ochii ei frumoşi izvorau boabe de rouă.

Gândul m-a purtat la mari depărtări în timp şi spaţiu, şi m-am întrebat dacă nu cumva pe Laura am mai întâlnit-o cândva, într-o altă viaţă, fiindu-mi o persoană foarte apropiată şi foarte dragă? Numai în felul acesta îmi puteam explica cele trăite cu atâta intensitate de amândoi, într-un timp atât de scurt, într-un timp record.

Mi-a spus că s-a născut şi a trăit în Manhattan, că mama ei este italiancă, având numele Garibaldi, iar tatăl ei, american, chiar din Manhattan, şi a lucrat în Diplomaţie undeva în America de Sud. Locuiau în Hawaii, unde s-au mutat definitiv, şi doar din când în când venea pentru a vizita locurile dragi şi a-şi vedea unele cunoştinţe.

— Dacă spuneţi Garibaldi, vă referiţi la Giuseppe Garibaldi – personalitate marcantă, luptător pentru libertate, cel care, în afară de faptul că a unit provinciile Italiei şi a adus libertatea acesteia prin anii 1864, a luptat ca voluntar pentru eliberarea Franţei, de asemenea în America de Sud, lângă marele om Simon Bolivar, aducând libertatea Boliviei?

— Da, exact. Mama este descendentă din acea familie. Dar dumneavoastră sunteţi profesor de istorie?

— O, nu! Îmi pare rău, aş fi vrut să fiu dar nu am avut timp şi nici libertatea de a studia această specialitate într-o formă organizată de învăţământ. În schimb, în afară de istoria patriei mele, un domeniu care mă pasionează este istoria universală şi, în special, marile personalităţi ale omenirii, între aceştia fiind şi Garibaldi.

La un moment dat, doamna mi-a întins o carte de vizită şi mi-a spus că, dacă voi rămâne în SUA, are convingerea că voi vizita frumoasele insule Hawaii, care întrec în farmec multe locuri de pe Terra. La numărul de telefon din cartea de vizită o pot suna oricând sau pot coresponda cu dânsa. Atunci mi-a spus că este profesoară, că locuieşte cu părinţii şi vizita mea oricând va fi bine venită. Cu multă jenă, a tot aranjat ceva în geantă, apoi mi-a întins un plic.

— Vă rog să primiţi ca un semn de dragoste din partea mea pentru că începutul, ca orice început, va fi foarte greu.

I-am prins mâna şi i-am mulţumit cu vocea puţin sugrumată:

— Vă rog să nu vă supăraţi, dar nu pot primi ofranda dumneavoastră. Ar însemna prea mult pentru mine. Cel mai mare dar pe care mi-l faceţi este prezenţa dumneavoastră. Sunteţi una dintre cele mai frumoase femei mângâiate de ochii mei vreodată.

La auzul spuselor mele, a rămas foarte stingherită, mi-a întins mâna şi cu faţa îmbujorată, parcă neştiind cum să procedeze, a încercat să o retragă, lucru pe care nu l-a reuşit pentru că nu voiam să renunţ la acest dar, aripă de înger, conştient fiind că a doua oară în viaţă nu îl voi mai avea.

La acel cap de linie, când sosea un tren, automat celălalt pleca şi în felul acesta s-au succedat multe la rând, eu încă neştiind ce se petrece cu mine. La un moment dat, simţindu-mă foarte stingher, i-am lăsat mâna, dar în clipa următoare mi-am dat seama că de această dată ea îmi caută mâna pe care mi-a cuprins-o cu drag. Eram inundat de o fericire care parcă avea menirea de a mă compensa în câteva clipe pentru anii de privaţiuni şi de a comprima în ele tinereţea pe care nu am trăit-o. Aş fi vrut parcă să nu se mai facă ziuă şi să rămân în acel oraş subteran zile, luni la rând. La despărţire, mi-a întins amândouă mâinile pe care i le-am sărutat pe rând, iar ea m-a sărutat pe faţă.

— Să nu uitaţi, mi-a spus, că vă aştept în Hawaii.

A rămas pe peron fluturând mâinile, în timp ce eu priveam pe geam la ceea ce las în urmă. Am încercat sentimentul că norocul şi viaţa mea au rămas pe peronul din Times Square, punctul de plecare a trenului înspre Mein Street. Numele ei de familie nu l-am reţinut şi niciodată n-am reuşit să-l ştiu pentru că acea carte de vizită a dispărut de la mine. Numele de botez în schimb i-l văzusem pe cartea de vizită, Laura, fără să mai reţin altceva fiind mult prea emoţionat şi copleşit de o fericire absentă până atunci în viaţa mea. Când metroul cotea înspre Grand Central, mi-a trecut prin faţa ochilor o scenă din Regele Lear al lui W. Shakeaspeare: "Şi-am rămas cu mâna-ntinsă ca a Regelui Lear".

De atunci, de câte ori, în cei 21 de ani, ca şi cetăţean american şi locuitor al New Yorkului, treceam prin Times Square, coboram să mai văd încă o dată porţiunea de peron de care mă lega acea fascinantă amintire. Şi a trecut de atunci o viaţă, şi mă văd şi astăzi – deşi la mari depărtări – în acea staţie de metrou cap de linie. Privind în urmă, îmi văd parcă aievea mâna întinsă care ar vrea să prindă ceva – ceea ce ar fi vrut să reţină, dar soarta, mereu potrivnică, m-a nedreptăţit şi de această dată.

Laura a însemnat pentru mine un meteorit care, într-o noapte adâncă, a brăzdat întregul cer, un Luceafăr de primă magnitudine, un Sirius care a răsărit pentru câteva secunde pe cerul meu îndurerat pentru ca să asfinţească în clipa următoare.