Neculai Popa – Los Angeles.

În mai 1952, mă aflam în Celular, aripa dinspre Grefă, prima celulă orientată spre est, împreună cu Romeo Cătuneanu, ofiţer, la început cavalerist apoi aviator, Ştefan Cârjan, mare fotbalist şi antrenor al echipei Juventus, şi Cornel Cereguţiu, din Timiş. În acea perioadă, era un regim mai puţin aspru, cu atât mai mult cu cât lucram şi în fabrică. Gardienii se prefăceau că uită uşile deschise, aşa că noi puteam circula din celulă în celulă. La parter însă fuseseră instalate pe pardoseala de ciment un fel de cutii, care făceau oficiul de carceră. Înălţimea era corespunzătoare, dar lăţimea era atât de mică, încât cel pedepsit era obligat să stea numai în picioare ore, zile în şir, fără să se poată aşeza sau măcar să-şi flexeze genunchii pentru a se odihni. În total, erau vreo 8 sau 10 astfel de carcere, câte două la capătul fiecărei aripi, plus două la intrare, una fiind poziţionată la parter, exact sub celula unde stăteam noi – la capătul aripei scurte.

Într-una din zile, doi gardieni au adus în brânci pe un tânăr care părea a fi cel mult de vârsta mea – 23 de ani. Deloc înspăimântat, tânărul a intrat liniştit în această cutie a morţii – pentru că, din câte ştiu, oamenii mureau la puţină vreme după ce ieşeau de acolo. L-am urmărit zile în şir pe acel deţinut căruia i se deschidea uşa şi era scos din cutie doar când i se dădea mâncare, o dată pe zi sau la 2-3 zile. Uşa respectivă era prevăzută cu o vizetă pe unde i se dădea din când în când apă, dar nu şi mâncare, neavând spaţiu pentru a putea mânui gamela şi lingura.

Am aflat că pe tânărul din carceră îl cheamă Nicolae Popa, este din Galaţi şi venise în ţară cu o misiune. Fiind adus cu un avion de la Viena, a fost lăsat în zona Aradului, dar mult mai departe de punctul unde era aşteptat. În felul acesta, derutat şi necunoscând zona, a fost prins de către Securitate şi adus în Aiud. Toţi am fost deosebit de impresionaţi de curajul şi dârzenia tânărului şi, văzând că rămâne timp îndelungat la carceră, ne-am gândit cum l-am putea ajuta. Din raţia noastră, am adunat pâine, apoi nişte medicamente şi vitamine, cum am putut şi noi căpăta de pe la doctori, însă trebuia să i le ducă cineva riscându-şi chiar şi viaţa. Nimeni nu s-a oferit, ştiind că ar fi aproape o nebunie să încerce aşa ceva.

În centrul fiecărei secţii, parter şi cele trei etaje, supraveghea câte un gardian-gorilă care nu ştia cum să te prindă cu ceva pentru a-ţi zdrobi oasele şi, în afară de aceştia, mai erau acei deţinuţi care făceau oficiul duşmanului. Ca să ajungi la carceră, trebuia să te strecori prin faţa altor zece celule ale căror uşi erau îngropate în zid. Astfel, trebuia să poposeşti în faţa fiecăruia, să te faci una cu zidul pentru a nu fi observat şi pentru a-ţi asigura următorii paşi. La bifurcaţie, nu aveai unde te adăposti şi puteai fi văzut din orice unghi. Urmau scările în faţa cărora era camera şefului de secţie, cu uşa mereu deschisă iar el permanent cu ochii pe noi.

Ajuns la parter, operaţia trebuia repetată în sens invers pentru a ajunge la carcera străinului pe care nu-l mai văzusem niciodată, dar ştiam că este în pericol de moarte. Cine, se întrebau mereu colegii de celulă, cine poate să facă acest sacrificiu? Şi perechi de ochi au început să mă privească insistent.

— Mă duc! Le-am zis.

În situaţii extreme, când luam o hotărâre ieşită din comun, parcă sufla cineva asupra mea dându-mi curaj şi putere, împingându-mă din spate. Nu ştiu ce înger mă apucase de braţ şi mă ducea înainte, însă nu cred că era numai unul căci aveam impresia că şi din spate mă mai împinge unul. Am băgat în sân cele adunate de noi, am îngenuncheat şi m-am rugat, apoi am ieşit.

Am făcut drumul prin faţa celulelor, cu popasurile descrise, am coborât scările şi am ajuns cu bine la cutia din capătul aripei. I-am suflat celui dinăuntru să fie atent că voi împinge uşor carcera pe ciment, apoi, cu multă atenţie, am deschis vizeta şi i-am introdus pe rând pâinea, vitaminele şi medicamentele.

— Cine eşti? M-a întrebat.

— Un străin, i-am răspuns. Nu contează numele meu, dar sunt fratele dumitale şi vreau să te ajut ca să treci şi de această grea suferinţă la care ai fost supus.

Am făcut drumul întors şi, după ce am intrat în celulă, gardianul ne-a închis uşile, trăgând cu putere zăvorul. M-am urcat pe pat dar tremuram atât de tare, încât corpul meu avea zvâcniri convulsive. Plângeam. Realizam în acel moment cum am ajuns acolo şi am înţeles că puterea avută ca să fac acest act cu totul ieşit din comun nu venea de la mine, ci mi se dăduse de undeva de sus, iar acum mi se lua pentru a fi eliberat şi readus la starea mea de simplu om. Nu eu făcusem acest lucru, ci acei doi îngeri care m-au condus, de data aceasta eu fiind doar mijlocitorul. Am citit acest lucru din comportarea colegilor mei de cameră şi din felul în care mă priveau. Erau la fel de speriaţi şi uimiţi în acelaşi timp ca şi mine.

Am repetat încă de două ori această operaţie de salvare la un interval de câteva zile şi, în sfârşit, după 17 zile de carceră, întâmplarea face să văd ieşind de acolo nu un tânăr de 22-23 de ani, ci un om malformat, cu picioarele şi mâinile umflate până la refuz. Abia păşea cu picioarele depărtate şi mâinile mult în afara corpului iar capul îi atârna greu. Însoţit de două plantoane, a fost dus la infirmeria închisorii.

M-am eliberat o dată, am revenit în închisoare, m-am eliberat încă o dată şi apoi am plecat în exil dar oricât m-am interesat de Neculai Popa nu am mai putut afla nimic.

Aveam mulţi ani de exil în 1988, când am participat la primul Romfest, organizat la Cleveland-Ohio, în luna octombrie. Regăsindu-mă cu nişte camarazi de temniţă, l-am auzit pe unul dintre ei pronunţând numele Neculai Popa. Am tresărit.

— Cel din Galaţi?

— Exact!

În clipa următoare, cei doi cu care vorbisem vedeau doi inşi cum se îmbrăţişează, plângând unul pe umărul celuilalt.

— Neculai, drag Neculai!

— Tu eşti, Grigore?!

După câtva timp, într-o gazetă editată în limba română care apărea în SUA, am citit un articol plin de venin care ridiculiza faptul că Nicolae Popa ar fi stat 15 zile într-o carceră şi că ar fi putut rezista în condiţiile care erau acolo.

Am răspuns imediat printr-un material, rugând să fie pus în aceeaşi pagină şi în acelaşi loc, pentru a pune la punct impertinenţa şi răutatea unei anumite categorii de oameni. Este adevărat, scriam în articolul respectiv, că Neculai Popa nu a făcut 15 zile de carceră într-un regim şi condiţii groaznice, ci a făcut 17 zile, iar 17 este mai mare decât 15! Eu sunt persoana care am fost martor ocular la acest calvar al lui şi depun mărturie în faţa oricărei justiţii şi mai mult decât atât, când voi ajunge dincolo, în genunchi voi depune mărturie în faţa lui Hristos Însuşi. Am semnat materialul şi nimeni nu a mai contestat cele scrise de mine.