Biserica "Sfântul Mormânt"

Când părintele Calciu a aflat că voi merge în Israel pentru a vedea urmele Lui Iisus, pe unde trecuse cu atâta amar de timp în urmă, mi-a zis:

— Vezi, Grigore, acolo în Ierusalim, în Biserica "Sfântul Mormânt", care este prima biserică creştină din lume, vei găsi într-un loc, în semiobscuritate, icoana Maicii Domnului care plânge.

Mirat, i-am cerut câteva detalii, întrebându-l în acelaşi timp dacă a plâns şi atunci când părintele Calciu s-a aflat în faţa ei. Mi-a răspuns că abia a treia oară Maicii Domnului din icoană i-au dat lacrimile în urma rugăciunilor făcute de dânsul.

De la Biserica Ortodoxă Română, unde închiriasem o cameră, am plecat să vedem Biserica "Sfântul Mormânt".

Am pornit pe o stradă foarte îngustă, străjuită de o parte şi de alta de tot felul de negustori, la capătul căreia începe Poarta Damascului, care duce direct la biserică. Este cunoscută şi sub numele de Via Dolorosa sau Drumul Calvarului, pe unde Iisus şi-a purtat Crucea în spate, având cele trei căderi sub Cruce, la al III-lea, al VII-lea şi al IX-lea popas. De acolo, se intră în incinta Bisericii "Sfântul Mormânt", unde continuau şi ultimele cinci popasuri ale Lui Iisus, terminându-se cu Golgota, Răstignirea, Pogorârea de pe Cruce, Spălarea şi Ungerea Trupului.

Când am păşit în biserică, acoperită de un baldachin, am văzut piatra unde, după ce Iisus şi-a dat Duhul şi a fost coborât de pe Cruce, I s-au spălat rănile şi a fost uns cu mir de nard. Este Piatra Ungerii şi deasupra ei atârnă mai multe candele foarte frumoase din metal nobil, de o mărime apreciabilă, şi care ard în permanenţă. Când am ajuns în faţa acestei pietre, mireasmă îmbătătoare de mir domnea în jur. Am căzut în genunchi, mi-am rezemat coatele de piatră, mi-am afundat tâmplele în palme şi, independent de voinţa mea, am început să plâng. Ştiu că au trecut minute în şir şi nu mă puteam opri din acel plâns care mă zguduia şi care parcă nu venea dinlăuntrul meu, dar care era atât de binefăcător.

Când m-am ridicat din acel loc, parcă eram altul. Am încercat sentimentul unui om care, trecând printr-o apă întinsă şi adâncă, ieşise de acolo uşurat, complet schimbat, unul curat şi fără de păcate.

Înaintând înspre centrul acestor înlănţuiri de lăcaşuri sfinte, se află o capelă care reprezintă Mormântul Lui Iisus săpat în piatră şi care este, propriu-zis, Altarul acestei unice biserici. Masa Altarului este aşezată peste Sfântul Mormânt, socotit centrul creştinătăţii, de unde au pornit învăţăturile Lui Iisus spre cele cinci continente ale Terrei. Intrând în această biserică, pentru a te prosterna în faţa Mormântului Mântuitorului, încerci un sentiment cu totul deosebit, o trăire unică ce nu poate fi asemuită cu nici o alta întâlnită de-a lungul vieţii.

M-am văzut parcă în faţa Lui Iisus care, după ce a stat trei zile în mormânt şi a înviat, mă aştepta să dau socoteală pentru ce am făcut, bun sau rău, în viaţă. Eram atât de sigur că Iisus se mai află încă acolo, încât tremuram din toată fiinţa mea, dându-mi seama că nu sunt pregătit pentru această mare şi ultimă judecată.

După ce am îngenuncheat şi mi-am lipit fruntea de Masa Sfântului Altar, am simţit că mă pierd în infinit şi undeva, pe aceeaşi lungime de undă, comunicam cu Însuşi Acel care a înviat din Mormânt, pe a cărui piatră îmi rezemam fruntea încărcată de dureri, mici bucurii şi mari speranţe întru iertarea păcatelor de care Bunul Dumnezeu se va milostivi pentru mine.

O lume nesfârşită, după ce aşteaptă pentru a-i veni rândul, intră în acest sfânt loc, îngenunchează şi îşi reazămă capul pe lespedea Mormântului. Nu ştiu ce trăiri or fi avut alţii care au ajuns în acest loc, dar eu L-am simţit pe Iisus punându-mi mâna pe creştet! Când am ieşit afară, plângeam în faţa întregii puteri a Divinului.

Căutam locul şi icoana de care îmi vorbise părintele Calciu, să-i văd lacrimile şi să sărut pământul din faţa Preasfintei.

Icoana era străjuită cu două rânduri de plase metalice pentru că lumea care ajungea în faţa ei căuta să o atingă sau să ia o cât de mică fărâmă pentru a o păstra ca talisman.

Am îngenuncheat şi m-am rugat Sfintei Fecioare, spunându-i că am străbătut cale lungă pentru a o vedea. Şi minunea, dacă îmi permit să spun acest lucru, a avut loc: din ochiul stâng al Preasfintei Fecioare izvorau lacrimi!

Soţia mea era în stânga şi zadarnic încercam să-i spun şi să-i arat cum curg lacrimile pentru că mi-am dat seama că nu mai pot articula nici un cuvânt. Ea n-a văzut-o lăcrimând pe Fecioara Maria, dar când am trecut a doua şi a treia oară a putut să vadă acest lucru. Zilele acelea, de patru sau de cinci ori am revenit în faţa Preasfintei şi de fiecare dată am văzut-o lăcrimând dintr-un singur ochi, dar ultima dată lacrimile i-au izvorât din amândoi ochii şi nu mă înşel dacă spun că Maica Domnului parcă plângea de-a binelea. De acum, mi-am zis, după ce am văzut şi această minune, mâine pot să mor.

Spre Golgota, se urcă pe scări, iar deasupra, în mai multe puncte sunt călugării care reprezintă mai multe biserici creştine. În mijlocul acestui vârf, se află o gaură săpată în piatră, una şi aceeaşi unde, cu aproape 2000 de ani în urmă, a fost înălţată şi înfiptă Crucea Lui Iisus. Pe rând, fiecare vizitator ajuns pe Golgota îngenunchează şi introduce braţul cât mai adânc în această gaură sfântă.

După ce mi-am îndeplinit şi această dorinţă, am trăit sentimentul unei sfinte împărtăşanii, o împlinire pe care o simţeam adânc înlăuntrul meu. Mâna a primit parcă o sfinţenie căci deasupra ei Crucea grea şi Trupul Mântuitorului mă eliberaseră parcă de greutăţile şi de păcatele care mă trăgeau greu în lutul din care ieşisem şi în care trebuie să mă întorc.

Grădina Ghetsimani mai adăposteşte încă 5 măslini, martori tăcuţi ai rugăciunii însinguratului Iisus. Păşind în acest spaţiu, deşi au trecut atâtea veacuri, am simţit Duhul Mântuitorului îndemnându-ne la veghe. Mergeam pe vârfuri, pentru a nu-i tulbura ruga către Tatăl. M-am uitat după cei trei Apostoli care trebuiau să-l vegheze pe Iisus, dar nu i-am zărit nicăieri. Măslinii care mai dădeau viaţă acestei grădini semănau cu cinci patriarhi uitaţi de Dumnezeu pe suprafaţa Terrei. Erau înfăşuraţi în benzi late metalice şi ramurile le atârnau cu adâncă smerenie spre pământul sfinţit de îngenuncherea Lui Iisus. Am mers la fiecare în parte, le-am atins cu multă pioşenie coaja, apoi i-am sărutat pe rând. Atât eu, cât şi soţia mea am luat pământ din această grădină sfântă, pe care l-am dus întâi în SUA unde locuiam, iar la repatriere l-am adus cu noi în România.