Coresi

Figura diaconului Coresi, începătorul cărţii româneşti tipărite, deşi a fost în timpul din urmă obiectul a numeroase studii, articole şi polemici, ne este încă puţin cunoscută.

Numele lui, care sună azi aşa de exotic în onomastica românească, a fost pus de mult – de Alexandru Odobescu chiar – în legătură cu familia Coressios din Chios, care a dat medici ca Ioan Coressios din Chios din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, scriitori de seamă ca Gheorghe Coressios de la începutul secolului al XVII-lea, negustori ca Anton, Gheorghe şi Ioan (Dziani) Coressi, care aveau afaceri comerciale cu Lwowul polon.

Ce legături au fost – dacă exista vreuna – între Coresi al nostru şi omonimii săi, greci, originari din Chios, nu putem şti, fiindcă documentele timpului nu ne îngăduie să facem nici o conjectură.

Fapt este că în actele şi documentele româneşti din secolul al XVI-lea apar mai mulţi Coresi. Astfel între anii 1527-l544 se pomeneşte de un Coresi „gramaticul”, sau Coresi „diacul”, sau Coresi „piseţul”, care scrie o serie de acte între 1527 şi 1538 în Bucureşti şi Târgovişte, cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti.

Alte documente posterioare vorbesc de Coresi logofătul în Miroslăveşti, „fiul lui Coresi logofătul”, care apare pentru întâiaşi dată pe la 1560, într-un act de la mănăstirea Tismana. îl găsim mai târziu, în 1568, scriind acte la Bucureşti. Se pare că era un om înstărit, căci Alexandru-vodă, fiul lui Mircea Ciobanu, îi întăreşte în 1572, în „minunata cetate numită Bucureşti”, moşiile Bărcăneşti şi Vlăduleşti, părţi de pământ în Ruşi, Popeşti, Brăniştor, Urlaţi, Leonteşti şi Broşteni. Din câteva acte aflăm că avea un naş cu numele de Barbu, că ţinea în căsătorie pe Diica, fiica lui Bunea şi sora lui Stoica Jelează, şi că avea mai multe cumnate: Stana Neacşa, Dobra şi Măria, în satul Bărcăneşti, ale căror părţi de moşie le cumpărase pe la 1567. El a avut un fiu, pe logofătul Bunea.

Amintesc aceste date într-adins, pentru că din ele se poate vedea că aceşti Coresi, chiar dacă ar fi fost la origine străini, totuşi, prin căsătorii şi înrudiri, intraseră în rândul pământenilor.

Ce legătură există pe de o parte între Coresi grămăticul de pe la 1527-l544 şi, pe de altă parte, între logofătul Coresi de pe la 1560-l582, şi între diaconul Coresi, a cărui activitate tipografică se desfăşoară între anii 1556 şi 1583, nu reiese clar din documente. Regretatul Nerva Hodoş, într-o prefaţă la Molitvelnicul lui Coresi, a încercat să reconstituie – desigur în mod ipotetic – astfel spiţa familiei Coresi din Ţara Românească 1:

Coresi grămăticul (logofătul)

Logofătul Coresi (1560-l582)

I Bunea Logofătul Coresi (1606)

O jumătate de an după tipărirea Octoihului slavonesc la Braşov, Coresi apare la Târgovişte, unde începe la 8 iulie 1557, în timpul domniei lui Pătraseu cel Bun, un Triod-Penticostar, pe care îl mântuie însă de tipărit tocmai după moartea lui Pătraşcu, în vara anului următor, 1 iulie 1558, sub Mircea Ciobanul.

Apoi Coresi se strămută din nou la Braşov, unde îl găsim în 1559 şi unde, în decurs de mai bine de 20 de ani, el tipăreşte în limba română cărţile fundamentale ale bisericii, sub impulsiunea noului curent de reformă pornit de Luther.

Influenţa luterană şi activitatea lui Coresi. Reforma luterană pătrunsese în Ardeal în anul 1519, prin negustorii saşi care luaseră parte la târguldin Leipzig şi care aduseseră cu ei la întoarcere cărţile lui Luther. în 1522 mai mulţi tineri saşi, care studiaseră la Universitatea din Wittenberg şi audia-seră prelegerile lui Luther, răspândesc între concetăţenii lor ideile marelui

1 Nu putem accepta spiţa întocmită de d-nul St. Nicolaescu (Revista pentru istorie, arheologie şi filosofie, X, 1909, p. 269), care identifică pe diaconul Coresi cu logofătul Coresi. în actul din 1572, pe care se întemeiază d-l St. Nicolaescu, logofătul Coresi nu este nicăieri pomenit ca diacon şi nici nu se face aluzie la activitatea lui tipografică desfăşurată pe acel timp în Transilvania (între 1559- 1583).

I Diaconul Coresi (1560-l583)

Şerban (1588) reformator german1. în fruntea mişcării a stat însă apostolul reformaţiunii din Braşov, Honterus. Honterus, născut în 1498 în Braşov, după ce şi-a terminat învăţătura în oraşul natal, şi-a continuat studiile în şcolile superioare din Cracovia, Viena, Wittenberg şi, în cele din urmă, în Basel, unde s-a iniţiat şi în arta tipografiei. în 1533 Honterus, întorcându-se în oraşul natal cu o largă cultură umanistă şi cu un înflăcărat zel pentru noul crez al reformei, începe printre concetăţenii săi propaganda pentru reforma luterană. Predicile lui inspirate găsesc, în vremurile de după nenorocita luptă de la Monaci, când o parte din Ungaria căzuse sub stăpânirea turcească, un adânc răsunet în sufletul contemporanilor săi saşi. în 1542 Honterus publică în limba latină şi germană cartea reformaţiunii, Reformatio ecclesiae Coronensis ac totius. Barcensis provinciae, în care fixează punctele fundamentale ale noii biserici – între altele şi nevoia de a propovădui Evanghelia Domnului în limba naţională. Curând după aceasta, preoţimea din ţara Bârsei, convocată într-un congres, hotărăşte înlocuirea limbii latine din biserică cu limba germană, căsătorirea preoţilor şi introducerea serviciului divin în formă luterană. Pentru a da mai multă extensiune ideilor reformei, Honterus, care învăţase în Elveţia arta tiparului, întemeiază în Braşov o tipografie, alimentată cu hârtie pusă în circulaţie din fabrica ridicată de prietenii şi concetăţenii săi, Iohann Fuchs şi Hannes Benkner, primarii Braşovului.

În acelaşi timp cu saşii îmbrăţişară luteranismul şi ungurii. Principele Ioan Sigismund Zzâpolyai (Zâpolya), urmând liniile politice – trase de mama sa pe timpul regenţei – de a organiza în Ardeal şi pe tărâm religios o opoziţie puternică împotriva catolicului Ferdinand, care, stăpânind partea vestică a Ungariei, năzuia să cuprindă şi Ardealul, a adoptat reforma luterană. Ioan Sigismund era poliglot, ştia binişor şi româneşte, şi urmărea să atragă la noua reformă şi pe români, care erau elementul cel mai numeros în Ardeal şi care-i dădeau, după cum o afirmă Giovanandrea Gromo, „ostaşii cei mai buni”. Locul de frunte între sfetnicii de la curtea sa îl aveau doi români: bătrânul Mihail Csâki, cancelarul ţării, păstrătorul sigiliului statului, un umanist de seamă, care fusese preceptorul lui, şi Gaspar Bekes, cel mai tânăr dintre sfetnici, care lua adesea masa cu principele şi care dormea în aceeaşi cameră cu el. în aceste împrejurări, este posibil, ba chiar probabil, ca toate măsurile luate de autorităţile maghiare pentru convertirea românilor la reformă să se fi făcut cu sfatul şi cu iniţiativa acestor curteni, rupţi de neamul lor şi convertiţi la reformă.

0 condiţiune prealabilă pentru răspândirea luteranismului printre români era traducerea şi tipărirea cărţilor româneşti sub influenţa curentelor de reformă. Această activitate, iniţiată şi patronată de saşi şi unguri, s-a desfăşurat în trei centre diferite: Sibiu, Braşov şi Orăştie.

Ea a început la Sibiu, unde pătrunsese mai devreme ideile de reformă, prin stăruinţa lui Petrus Haller, ales jude (primar) al Sibiului în 1543, şi a pastorului Mathias Ramser, căruia Melanchthon, prietenul lui Luther, îi

1 V. I. Juhâsz, A reformdciâ az erdMyi romanok kozott (Reforma printre românii trnsil-văneni), Cluj, 1940; şi E. Rev6sz, La Reforme et Ies roumains de Transylvanie, Archivum Europae Centrc-Orientalis, Budapest, 1941.

scria să „îngrijească înainte de toate ca învăţătura mântuirii să fie împărtăşită poporului nefalsificată şi ca tineretul că citească Catehismul”.

În chiar anul alegerii lui Petrus Haller, saşii îmbrăţişară reforma. în anul următor, 1544, universitatea săsească hotărăşte ca toţi câţi n-au primit cuvântul lui Dumnezeu în noua formă să fie îndemnaţi frăţeşte a-l adopta.

În aceste împrejurări s-a tipărit în 1544, la Sibiu, prima carte românească – un Catehism – din care însă până acum nu s-a descoperit nici un exemplar. Dar apariţia lui în 1544 este în afară de orice discuţie, fiindcă ni s-a păstrat o notiţă contemporană în socotelile oraşului Sibiu 1, în care se pomeneşte că s-au dat doi florini unui oarecare „magister Philippus” – Filip Maler – pentru munca lui de tipărire a Catehismului valah. De altă parte, un preot sas din Bistriţa, Adalbert Wurmloch, într-o scrisoare din 1546 către preotul Ioan Hessus din Breslau, spune că s-a tradus în limba valahă un Catehism, care s-a tipărit la Sibiu în caractere sârbeşti (chirilice). Wurmloch mai adaogă informaţia preţioasă că mulţi preoţi români îl primesc ca sacrosanct, dar că şi mulţi îl condamnă. 2

Centrul în care străduinţele de a capta pe români la ideile reformei s-au manifestat cu mai multă tărie şi mai consecvent a fost însă Braşovul.

În Braşov se întâlnesc în această vreme două persoane care au jucat un rol de seamă în începuturile cărţii româneşti: diaconul Coresi, care venea din Târgovişte cu materialul de tipar chirilic, Hans Benkner, primarul oraşului Braşov, proprietarul primei fabrici de hârtie din Ardeal. Honterus, care convertise la reformă preoţirriea sasa din Ţara Bârsei, care întemeiase prima tipografie în Ardeal şi reformase şcoala, murise de la 23 ianuarie 1549. Dar spiritul lui trăia încă între saşii luterani. în această atmosferă de idei adusă de Honterus, prin stăruinţa şi pe cheltuiala primarului Benkner, Coresi se pune în serviciul ideii de tipărire a cărţilor sfinte în limba română. „Cu zisa <şi cu cheltuiala) jupânului Hanes Beagner, scris-am eu Diacon Coresi.”, sau „eu jupânul Hanăş Beagner. am avut jelanie pentru sfintele cărţi creştineşti. şi am scris aceste sfinte cărţi de învăţătură, să fie popilor româneşti să înţeleagă, să înveţe rumânii cine-s creştini”.

Dar pentru ca ideea naţionalizării serviciului divin, pusă în circulaţie de reformă, să pătrundă mai adânc în masele româneşti, ea trebuia inculcată tinerelor generaţii din şcoală. De aceea cea dintâi publicaţie românească apărută la Braşov este un Catehism menit a fi predat copiilor din şcolile româneşti, cum era în primul rând aceea care funcţiona pe lângă vechea biserică ortodoxă a Şcheilor din Braşov.

Avem în această privinţă un preţios document contemporan, care dezvăluie ceva din împrejurările şi intenţiile cu care a fost publicat Catehismul, prima carte coresiană. Este mărturia diacului Oprea, care era în acelaşi timp psalt şi profesor „miaşteriu – cum spune el – şcoalei rumâ-neşti de lângă beseareca Şcheailor” şi „dascăl mai mare ucenicilor cine învaţă dăscălie”. în epilogul unui Octoih românesc, tradus din porunca episcopului Pavel Tordaş cu intenţia de a fi tipărit şi copiat de „miaşteriu şcoalei rumă-

1 liechnungen aus dem Archiv von Hermannstadt and der săchsichen Nation, I, Sibiu, 1880, p. 195.

2 Vezi textul reprodus la Bianu, H o d o ş, Bibliografia veche românească, I, p. 22.

neşti”, acesta spune răspicat că vlădica Pavel „au porâncit în şcoală mearşterii şi dascălii să înveaţe rumâneaşte den cărţile ce le deaderâ boiarii cinstitului sfat de mainte şi ce va da sfinţiia lui, împreună cu alalţi creştini buni, că în şcoală, cumu trebuiaşte şi în besearecă, aşa mai vârtos cuvântul Iu Dumnedzeu tre-buiaşte să înţeleagă feciorii, dară cumu să înţeleagă deacă învaţă în limbă striină de nu înţeleage nimea! Iară sârbeaşte şi letineaşte să ştie numai cine jaste om cărtulariu, oare preut, oare dascăl, oare diiac, iară mişelamia n-are lipsă de-a ştirea.”

Şirul tipăriturilor româneşti ale lui Coresi începe deci, în 1559, cu Catehismul. Cronicarii saşi Simon Massa şi Marcus Fuchs ne înştiinţează, la 12 martie 1559, că Iohannes Benknerus, primarul Braşovului, cu ceilalţi senatori au reformat biserica valahilor şi că a propus Catehismul spre citire şi învăţare. 1

Catehismul lui Coresi este alcătuit din următoarele părţi:

1. O scurtă prefaţă; 2. Decalogul („zeace porâncele ale Iu Dumnezeu”); 3. Simbolul credinţei ortodoxe niceoconstantinopolitan (credinţa creştinească); 4. Tatăl nostru; 5. Milcuitura („când chemi pe Dumnezeu în ajutor”, adică rugăciunea) şi datul de har „când îţi aduci aminte de binefacerile lui Dumnezeu”; 6. Botezul; 7. Cuminecătura.

Catehismul, deşi are, după cum a arătat d-l Al. Rosetti, unele părţi comune cu Micul Catehism al lui Luther (ediţia din 1529: Decalogul; Simbolul apostolilor, în forma catolică; Tatăl nostru; Botezul.), totuşi nu este o traducere după acesta. Limba textului arată o mulţime de termeni specifici şi construcţii neromâneşti, care sunt o decalcare după sintaxa ungurească.

Catehismul românesc se apropie ca fond – şi în unele privinţe şi ca formă – de Catehismul unguresc al lui Batizi, însă nici cu acesta nu corespunde întocmai. Originalul unguresc era un Catehism sumar, care, după cum ne încredinţează d. N. Sulică, în afară de părţile cuprinse în Micul Catehism, al lui Luther, mai conţinea şi câteva întregiri împrumutate din marea lucrare de sinteză a lui Filip Melanchthon, publicată în 1521 sub titlul Loci communes rerum theologicarum, şi care a avut un mare răsunet, deoarece numai în timpul vieţii autorului a apărut în 50 de ediţii. Din această operă a lui Melanchthon au străbătut până în Catehismul românesc din 1559 ideile dogmatice despre milcuitura şi datul de har, aşa de obscur prezentate în Catehismul românesc. O dată Catehismul unguresc tradus în limba română, Coresi 1-a revizuit, refăcând textul din Tatăl nostru şi citatele după textul Evangheliei, pe care o avea sub presă, şi îndreptând simbolul credinţei după normele bisericii ortodoxe. Numai astfel, amintind pe toţi cei ce au contribuit la publicarea Catehismului, el putea spune în prefaţa Catehismului: „. Neşte creştini buni socotiră şi scoaseră cartea den limbă sârbească pre limba românească, cu ştirea măriei lui Crai < adică Ioan Sigismund Za-polia> şi cu ştirea Episcopului Savei ţărăei ungureşti. Şi scoasem sfânta Evanghelie şi zeace cuvinte şi Tatăl nostru şi credinţa apostolilor să înţeleagă toţi oamenii cine-su rumâni creştini.”

1 „ 1559, die 12 Marţii, Iohannes Benknerus, iudex Coronensis, cum reliquis senatoribus reformavit Valachorum ecclesiam et praecepta catecheseos discenda illis proposuit” (QueUen zur Geschichte der Sladt Brasso, IV, Braşov, 1903, p. 80).

După Catehism, activitatea de tipărire a cărţilor sfinte în limba română se continuă; în răstimp de 22 de ani se tipăresc în româneşte toate cărţile care alcătuiesc, după concepţia reformaţilor, patrimoniul sacru al învăţăturilor creştine, şi anume:

Catehismul (întrebare creştinească). 1559

Tetraevangheliarul, Braşov. 1561

Lucrul apostolesc (Praxiul).1563

Cazanie şi Molitvenic, Braşov.1564

Liturghier, Braşov.«.1570

Psaltire. 1570

Psaltire slavo-română. 1577

Pravilă (nu se poate data exact).1570- 1580

Evanghelie cu tâlc (Cazanie). 1581

Lucrul apostolesc – Faptele apostolilor – şi Psaltirile reproduc o copie de pe vechile traduceri maramureşane; poate şi Tetraevangheliarul este retipărirea unei traduceri anterioare, după cum mărturiseşte Coresi în introducerea Catehismului: „neşte creştini buni socotiră şi scoaseră cartea den limbă sâr-bească pre limba românească”. Celelalte sunt traduceri făcute în vremea lui Coresi.

Exceptând prefaţa Cazaniei şi Molitvenicul din 1564, în textele amintite mai sus, afară doar de ideea naţionalizării serviciului divin – unul din postulatele fundamentale ale curentelor de reformă – şi de o mică aluzie la darul milcuiturii din Catehism, nu se introduce nici o inovaţie care să devieze biserica românilor de la tradiţia ortodoxă moştenită din strămoşi.

Influenţa calvină. Ideea de a se amesteca în credinţa intimă a poporului român, de a transforma cu totul cultul lui strămoşesc după normele statornicite de ideile reformei, apare după 1564, când ungurii, despărţindu-se de saşi, îmbrăţişează reforma calvină. Ungurii se străduiesc să atragă şi pe români la reforma lui Calvin şi în acest scop ei luptă pe două fronturi: pe de o parte ajută tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română, pe de altă parte, caută să impună cu sila, pe cale oficială, organizarea bisericii după normele calvine.

Sub această influenţă, Coresi tipăreşte în 1564, cu ajutorul nobilului ungur Forro Miklos de Haporton – Foro Miclăuşu, cum îl numeşte el în predoslovie – o Evanghelie cu învăţătură, adică textul Evangheliilor comentat şi explicat, şi un Molitvenic.

În epilog, Coresi ne lămureşte asupra scopului acestei publicaţii astfel: „Dacă amu văzutu jelania la mulţi preuţi de tâlcul Evangheliilor, cum să poată şi ei propovădui şi a spune oamenilor învăţătură dupe cetitul Evangheliei, aşa am aflatu aceste tâlcuire a Evangheliilor pre Duminici presre anu, scoase de în scriptura prorocilor şi apostolilor şi celor sfinţi părinţi.”

Era deci o colecţie de predici inspirate din textul Evangheliei pe care căutau să-l lămurească şi care se citeau în biserică.

În prefaţa cu care însoţeşte textul Cazaniei, se strecoară ideile reformei, precum şi ideea naţionalizării serviciului divin: „Acolo în biserică să se spue.

sfânta Evanghelie în limba pre care grăescu oamenii, să putem înţelege noi mişelame”.

Sau ideea separării puterii spirituale, care se cuvine oamenilor bisericii, de puterea materială, care trebuie să îie atribuţia împăraţilor, voievozilor şi dregătorilor acestei lumi. „Oamenilor de biserică – spune el – n-au lăsat Dumnezeu domnia să domnească în chipul Domnilor şi Voevozilor.” Şi în această ordine de idei, el se ridică cu înverşunare împotriva papei, pe care-l compară cu Antichrist, fiindcă „s-a ridicat peste toată lumea şi calcă suptu picioare toţi împăraţii şi craii şi domnii despre pământ” şi tot astfel se ridică şi contra patriarhului Ioan din Constantinopol, „care s-au sfădit cu Papa pentru domnia şi prea mai măria lumii”.

Într-alt loc el condamnă, potrivit reformei calvine, cultul sfinţilor şi al Sf. Fecioare, care însă este în biserica ortodoxă o piatră de temelie, căci pe cultul sfinţilor sunt întemeiate acatistele. Iată ce spune, în această privinţă, prefaţa Cazaniei: „Aceia nu cred cărei să roagă sfinţilor morţi: Iu Sfântu Patru şi Iu Sfântu Vasile sau Sfântului Nicolae sau Sfintei Măriei, că numai unulu Iisus Hristos iaste îmblătoriu dreptu noi şi rugătoriul: nimea altu, nici în ceriu, nici pre pământu. Că sfinţi morţi nu audu rugăciunea noastră.”

La sfârşitul acestei Cazanii se află un Molitvenic – adică o carte de rugăciuni (de la slav. molitviti = a se ruga). Acest Molitvenic înfăţişează un interes deosebit prin inovaţiile introduse în ritual. Astfel la botez se suprimă „mirul, apa sfinţită, luminarea. şi alte adăosături”, considerate de calvini ca idolatria et superstitionum fomenta. La cununie se introduce jurământul, iar cuminecătura se prevede numai în extremis.

Nerva Hodoş, care a studiat şi a republicat în 1903, în caractere chirilice şi transcripţie latină, acest Molitvenic, orientându-se după unele cuvinte ungureşti păstrate în textul românesc: tăroasa = gravidă, oca cu sensul de „cauză”, otlămăzuit = scutit, ocrotit, nebintetuit = nepedepsit ş.a., cuvinte care nu se aud nicăieri în limba românilor din Ardeal, precum şi după unele construcţii proprii limbii maghiare, ca: derep ce trebuiaşte să se boteze oamenilor; eu încă am pe el botezat ş.a., dedusese că Molitvenicul a fost tradus din ungureşte.

Părerea lui N. Hodoş a fost confirmată în 1908 de dr. E. Dăianu, care a descoperit originalul Molitvenicului lui Coresi în Agenda sau actele bisericeşti pe care le săvârşesc de obiceiu miniştrii şi păstorii sufleteşti creştini a lui Heltai Gaspar, preotul reformaţilor din Cluj pe acele vremuri şi proprietarul unei tipografii, în care a tipărit un ciclu de cărţi care i-au asigurat un loc în istoria literaturii maghiare. Dr. E. Dăianu a arătat apoi cu citate paralele dependenţa Molitvenicului lui Coresi de Molitvenicul lui Gaspar Heltai.

Activitatea lui Coresi se desfăşoară mai departe cu tipărirea unei Psaltiri în 1577.

Activitatea de traducere a cărţilor sfinte sub influenţa reformei calvine, care-l atinsese, după cum am văzut mai sus, şi pe Coresi, se desfăşoară însă mai întins în regiunea Clujului şi a Orăştiei. în aceste ţinuturi, autoritatea ungurească impusese organizaţiunii religioase a românilor conducători aleşi, după moda calvină, de întreaga obşte, cu numele de superintendenţi şi cu sarcina de a contribui la răspândirea reformei, al cărei prim obiectiv era: introducerea limbii naţionale în biserică.

În 1567, după alegerea lui Gheorghe de Sângeordz ca episcop al românilor, se întruneşte un sinod, care hotărăşte introducerea limbii române şi scoaterea din parohie a popilor orbi care vor păstra prejudecata limbii slavone. Doi ani după aceasta, când în locul lui Gheorghe de Sângeordz este ales Pavel Tordaş, sinodul întrunit la Aiud, sub prezidenţia noului ales, hotărăşte-în unanimitate, spune documentul unguresc – înlăturarea din ceremonial a tuturor lucrurilor privitoare la credinţă care nu-şi au temeiul în Sfânta Scriptură, renunţarea la cultul sfinţilor şi îndepărtarea din biserică a tuturor preoţilor care nu vor învăţa poporul în limba română despre sfintele taine. Dar, deşi documentele ungureşti contemporane ne spun că hotărârea aceasta a fost luată cu unanimitate, totuşi preoţii români, crescuţi în tradiţia ortodoxă şi urmând instinctul maselor populare, erau refractari ideilor de reformă, fiindcă pentru sinodul care urma să se ţină în anul următor la Cluj, superintendentul intervine pe lângă municipalitatea din Bistriţa, rugând-o, într-o scrisoare din 9 decembrie 1570, să pună în vedere preoţilor români că vor fi aspru pedepsiţi dacă vor lipsi de la sinod. Scrisoarea aceasta a lui Pavel Tordaş înfăţişează un interes deosebit din punctul nostru de vedere, fiindcă ne dă ştiri preţioase privitoare la mişcarea literară a timpului. „Mai dau de ştire preoţilor români – spune el – ca să-şi aducă şi bani de cheltuială ca să cumpere cărţi româneşti: Psaltirea, care să o plătească cu un florin; altă carte Liturghia.” Dintre aceste două cărţi, Liturghia a fost descoperită în anii trecuţi de N. Sulică, iar Psaltirea este textul tipărit de Coresi în 1570. O altă carte importantă apărută în această epocă sub influenţa calvină este o carte de psalmi versificaţi, din care s-au descoperit câteva foi în legătura unei cărţi din 1601.

Textul – reprodus în facsimile şi transcriere latină cu un studiu de Stripszky Hiador şi dr. G. Alexici – ocupă în ciclul tipăriturilor româneşti din veacul al XVI-lea un loc aparte, deoarece este cel dintâi text românesc publicat cu caractere latine, în ortografie, bineînţeles, ungurească. El cuprinde zece cântece, având fiecare titlu unguresc şi este, după cum s-a arătat, o traducere după o veche carte de cântece pentru calviniştii unguri întocmită de Francisc David, care s-a întemeiat, la rândul său, pe un Graduale tipărit în Oradea la 1566, şi mai ales pe Cartea de cântece alcătuită de Szegedi Gergely. Cartea avusese, înainte de traducerea românească din 1570, trei ediţii ungureşti. Această traducere pare să se fi bucurat de multă cinste între românii calvinişti, fiind întrebuinţată în biserici şi şcoli.

Alte ştiri despre activitatea lui Pavel Tordaş nu mai avem. El moare în 1576-l577, şi cu acest prilej dieta ardeleană a luat o hotărâre care ne arată.că reforma se răspândise simţitor printre români. „Deoarece – zice actul – şi în obştea românească sunt mulţi cari, luminaţi de Domnul Dumnezeu, s-au xupt de mărturisirea grecească şi ascultă cuvântul lui Dumnezeu în limba lor proprie, murind superintendentul lor de până acum, am hotărât ca şi ei să-şi aleagă dintre dânşii un om învăţat şi drept, cu înţelegere adevărată, pentru ca predicarea cuvântului lui Dumnezeu cel viu să nu contenească între dânşii şi să meargă înainte.” Pe temeiul acestei hotărâri a dietei, obştea românească, adunându-se în sobor, a ales ca superintendent pe Mihail Tordaş,-Ain frate sau o rudă a lui Pavel.

Acesta este episcopul care a patronat traducerea şi publicarea Paliei de la Orăştie, despre care ne vom ocupa mai jos.

Întoarcerea spre ortodoxie. Atacurile făţişe împotriva dogmelor fundamentale ale ortodoxiei, strecurate în introducerea Cazaniei din 1564, înM&lifve-nic şi poate în urgia dezlănţuită de autorităţi pentru a impune cu sila reforma calvină au îndârjit şi mai puternic în rezistenţa lor masele populare româneşti şi preoţimea ardeleană. în atmosfera aceasta de vrajbă, populaţia românească, trezită la conştiinţa religioasă ortodoxă, începe – acolo unde alunecase în apele reformei – să se lepede de ea şi să se întoarcă la credinţa strămoşească, într-un Molitvenic slavon contemporan, cumpărat de popa Dobre de la un oarecare Braţul cu 55 de aspri şi dăruit bisericii Scheiu din Braşov, la anul 1569, ni s-au păstrat instrucţiile „când vrea cineva să vie cătră a noastră credinţă” şi să se lepede „de toată legea latinească şi de a Iu Martin Ereticul şi de toate eresele lor şi de toate hulele lor cu carele hulescu pre duhul svântu şi pre preacesta şi pre svânţii lui Dumnezeu şi pre svintele icoane”. Şi instrucţiile stăruiesc tocmai asupra punctelor care fuseseră atacate în prefaţa Cazaniei lui Coresi din 1564: „Iar el au ia să zică: leapădu-mă şi procliţescu şi crezu întru svântoa Troiţă după voia Iu Dumnezeu şi mă închin şi Preacinstii de Dumnezeu Născătoare de pururea fata Mariia şi tuturor svinţilor şi svin-telor obraze; şi primescu posturele şi zilele de postu: mercuri şi vineri şi aşa mă jur înaintea Iu Dumnezeu”.

E probabil ca în această întoarcere la matca credinţei strămoşeşti să fi avut un rol, pe lângă instinctul firesc al maselor, şi imboldul clerului din ţările libere, căci revirimentului conştiinţei ortodoxe a românilor ardeleni îi corespunde în Ţara Românească o străduinţă de a întări ortodoxia în forma slavă. în principate, unde, în urma organizării vieţii religioase, bisericile se înmulţiseră, slujba se făcea după manuscrise, care se copiau anevoie şi deveniseră insuficiente pentru nevoile locaşurilor de rugă. Lipsa cărţilor de ritual era simţită mai ales în Muntenia, unde arta caligrafiei fusese mai puţin dezvoltată decât în Moldova. De aceea domnul ţării. Alexandru, şi mitropoliţii săi, Eftimie şi Serafim, comandă tipografiei coresiene cărţile de slujbă religioasă. „Pentru sărăcia şi împuţinarea svintelor cărţi în ţara Domniei-mele am dorit şi m-am sfătuit cu Părintele nostru Preosfinţitul Mitropolit.” grăiesc epilogurile acestor cărţi – şi mai departe lămuresc că s-au tipărit „ca să fie în dar şi în cinste şi spre lauda sfintelor biserici şi întru pomenirea şi iertarea păcatelor străbunilor şi părinţilor noştri şi nouă păcătoşilor”.

După Evangheliarul slavon tipărit în 1562, începând din 1568, timp de aproape 15 ani, tiparul lui Coresi este ocupat cu publicarea cărţilor de ritual în limba slavă. Astfel apar pe rând: în 1562 un Evangheliar; în 1568 un sbornic, cuprinzând culegeri din vieţile de sfinţi; în 1574-l575 un Octoih; în 1577 o Psaltire; în 1578 un Triod, cuprinzând cântările din postul mare; în 1579 un Evangheliar, publicat de Coresi în tovărăşie cu un alt meşter tipograf, Mănăilă; în 1580 un Sbornic la Sebeşul săsesc, şi, în sfârşit, în 1583 un Evangheliar, ultima carte tipărită de Coresi.

Cărţile acestea slavoneşti aveau o răspândire mai mare decât cele româneşti. Nu numai că unele au apărut în două şi chiar în trei ediţii (Evanghelia,

1562, 1579 şi 1583), dar alături de Coresi mai lucrau în Ardeal şi alţi tipografi la imprimare de cărţi slavoneşti pentru românii ortodocşi.

Astfel, un diac Lorinţ tipăreşte la Braşov, între 20 ianuarie şi 20 iunie 1567, un Octoih; apoi în 1570 un Evangheliar, din care s-a găsit un exemplar, păstrat azi în Biblioteca Universităţii din Cluj, şi, în sfârşit, în 1579, de la 25 februarie până la mai, o Evanghelie, la Alba Iulia, din al cărei epilog aflăm că el obţinuse un privilegiu de la principele Ardealului, Sigismund Bathory, prin care se interzicea retipărirea textului de altcineva timp de 30 de ani. E probabil că el a mai tipărit şi alte cărţi, dar h-au ajuns până la noi.

Un al treilea tipograf român în Ardeal, necunoscut până deunăzi, este Călin, care, împreună cu patru ucenici ai săi, retipăreşte la Braşov, între 19 decembrie şi 2 septembrie 1566, un Evangheliar – după tipăritura core-siană din 1561. Din această tipăritură – singura care a răzbătut până la noi din activitatea lui Călin – se cunoaşte până acum un singur exemplar, păstrat în Muzeul de artă ucraineană din Harcov, unde a fost adus în timpul revoluţiei ruseşti dintr-o bibliotecă din Volinsk. 1 în această atmosferă de întoarcere spre ortodoxie a apărut în 1581 ultima publicaţie românească a lui Coresi, Cartea cu învăţătură – Cazania – ca un fel de reacţie împotriva vâlvei pe care a stârnit-o între românii ortodocşi Cazania însoţită de Molitvelnicul cu tendinţe reformiste din 1564. Cartea s-a publicat cu cheltuiala judelui Braşovului şi a tot ţinutului Bârsei, Hrăjitu Lucaci – Luca Hirscher – deci o întreprindere comercială, dar cu toate garanţiile de autenticitate ortodoxă, căci ni se spune în prefaţă că judele, care „cu foarte inimă fierbinte şi cu jale aprinsă de mult jeluia la această luminată carte”, a trimis – poate pe popa Mihai de la biserica Şcheilor din Braşov, care era des întrebuinţat în relaţiile saşilor braşoveni cu Ţara Românească – la „Arhimitropolitul” Ţării Româneşti Serafim, în Târgovişte, după originalul cărţii, că apoi, sfătuindu-se şi cu mitropolitul Ardealului Ghenadie şi cu clerul său, a dat-o „lui Coresi diaconulu, ce era meşterii învăţata într-acestu lucru, de o scoase de în carte sârbească pre limba rumânească, împreună ai cu preoţii de la biseareca Scheailoru de lângă cetatea Braşovului, anume Popa Iane şi Popa Mihai”. Dintre aceştia rolul important în traducere pare să-l fi avut popa Mihai, care, după cum aflăm din alte izvoare, învăţase carte slavonească în ţara sârbească şi care se bucura de multă trecere între contemporanii săi, întrucât el a purtat, din partea saşilor, tratativele cu Mihai Viteazul pentru a mântui de pârjol cetatea Braşovului.

Cartea venea într-adevăr dintr-un izvor ortodox autentic, fiindcă, după cum a dovedit-o de curând d-l V. Grecu, ea este o traducere, printr-un intermediar slavon – până acum neaflat – al omiliilor greceşti ale lui Ioan Caleca. Acesta a ajuns patriarh al Constantinopolului, sub numele de patriarhul Ioan al XVI-lea (1334-l347), pe vremea paleologilor, când era în plină înflorire literatura omiletică. Nu sunt însă toate omiliile opera personală a lui Ioan Caleca, ci unele par a reproduce predici mai vechi.

Un loc aparte în familia textelor coresiene îl are Pravila, care se leagă de literatura dreptului canonic şi din care s-a descoperit un fragment de 12 foi într-un codex al muzeului din satul Ieud, cu prilejul unei expoziţii din

Cf. descrierea lui de M. Korneev, în Slavia, V, 1926, p. 190- 194.

Sighetul Marmaţiei. Este o carte de care clerul simţea mare nevoie la taina spovedaniei în acele vremuri de religiozitate, când preoţii erau într-adevăr cârmuitorii sufletelor. Ea cuprinde o serie de penalităţi pentru diferitele grade de păcate omeneşti: anateme, excluderi din comunitatea creştină, interdicţii de la taina împărtăşaniei, canonisirea trupului prin post şi metanii: „Cela ce ia mana, post 7 leat; închinăciuni: într-o zi 100. Cela ce bagă apa în vin, de-l vinde, să fie proclet < blestemat).” După d. C. Spulber, Pravila coresiană este o traducere după Nomocanonul atribuit lui Ioan Nesteutul, patriarhul Constantinopolului între 580-619. în manuscrisele greceşti, ca şi în traducerile slavoneşti, Nomocanonul lui Ioan Nesteutul se găseşte adăo-gat la sfârşitul Sintagmei lui Mihail Vlastaris. O asemenea versiune slavo-nească din secolul al XV-lea, cu note marginale româneşti, din vechile noastre mănăstiri – poate de la mănăstirea Neamţu – a fost descoperită de regretatul I. Bogdan şi descrisă în Convorbiri literare, XXIV, p. 727 (v. şi mai sus, p. 39).

Textul Pravilei circula în manuscris înainte de a fi fost tipărit de Coresi. O copie de pe prototipul pierdut se găseşte în Codex Neagoeanus (Bibi. Acad. Rom., nr. 3821), copiat în anul 1620 de popa Ion Românul, din satul Sân-petru, din judeţul Hunedoarei. O altă versiune, copiată la Râpa-de-jos de un anume popa Toader, în 1610, şi păstrată în Arhivele Bistriţei, a fost semnalată de d. Al. Rosetti, în Grai şi suflet (I, p. 332; V, p. 195). Partea de la sfârşit a Pravilei, în care se evocă viziunea raiului şi a iadului, se găseşte copiată în Codex Sturdzanus şi în Codex Todorescu.

În epilogul Psaltirii din 1577, Coresi spusese că „eu diacon Coresi, deaca văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba <lor>, numai noi, rumânii, n-avăm. derept aceaia, fraţii miei preuţilor, scrisu-v-am aceaste Psaltiri cu otveat, de-am scos den Psaltirea sârbească pre limba rumânească, să fie de înţelegătura”. Totuşi, după cum s-a putut constata de către cei ce au comparat această Psaltire cu Psaltirea Scheiană, Coresi nu este traducător – cum dealtfel nu este nici în celelalte.

Compararea duce însă la o altă concluzie interesantă. Coresi, punând sub teascul tiparului manuscrisele ce veneau din regiunea Maramureşului, a înlocuit particularităţile arhaice şi dialectale ale acelor texte cu particularităţile graiului vorbit în sud-estul Ardealului şi în Ţara Românească, particularităţi care reprezentau o limbă mai evoluată, vorbită de un număr mai mare de români. înnoirile aduse de Coresi vechilor traduceri maramureşene nu s-au mărginit numai la fonetism şi morfologie, ci au atins chiar structura sintactică şi lexicul. Multe cuvinte de obârşie străină, sau chiar din moştenirea latină, care nu erau înţelese în părţile din care el venise şi în cele în care îşi împlinea munca lui de tipograf, le-a înlocuit cu altele de o mai largă circulaţie în limbă. Cuvinte ca: feleleat, fuglu, gotovi, izeclean, pristoi, opu iaste* gintu, ariră au fost înlocuite prin corespondentele lor: răspunsu, legătură, găti, iute, a se opri, trebuinţă este, năroade, năsip ş.a. întorsătura frazei e mai firească la Coresi, raporturile sintactice mai precise (obiectul e totdeauna legat de verb prin prepoziţia pre), iar ritmul se desfăşoară mai vioi şi mai armonios: „Iată amu fraţiloru, că trecu iarna şi primăvara înceape-se. Şi vedemfl toate făpturile de pre lume întregindu-se, şi pomii înflurindu şi toate leam-nele <pomii> dumbrăviloru şi pământului răsărindu-i iarbă şi păsările toate cântându, şi alalte toate înoindu-se. Şi de acestea bucurămu-ne şi ne veselimu. Şi să slăvimu şi mărimii şi ne mirămu prea bunului şi meşterului Dumnezeu, cela ce adauge şi întoarce toată lumea spre noire. Ce, cumii vedemii acestea toate înoindu-se, aşa şi noi, până vreame avărrm, a noastră viaţă să o noimii” (Evanghelia cu învăţătură, ed. Sextil Puşcariu-Al. Procopovici, p. 87).

Cărţile coresiene au avut o circulaţie mult mai întinsă decât avuseseră traducerile maramureşene, care se copiau anevoie cu mina. Prin legăturile comerciale cu Braşovul, prin boierii băjenari şi, mai târziu, prin cuceririle lui Minai Viteazul, cărţile coresiene au trecut munţii. în toate ţinuturile româneşti s-au găsit, până în vremurile noastre, exemplare ieşite din teascurile primei tipografii româneşti din Braşov. Un exemplar din Psaltirea slavo-română a fost descoperit de Alexandru Odobescu la mănăstirea Bistriţa din Oltenia, în bună tovărăşie cu tipăriturile slavoneşti contimporane; un exemplar din Evanghelia cu învăţătură a fost găsit de d-l Al. Procopovici în satul Liteni din Bucovina, unde fusese adus, probabil, din Suceava; Lucrul aposto-lesc, dăruit Academiei Române de C. Const. Karadja, poartă o notă din laşi, de la 3 martie 1563, a hatmanului Ga vrii, fratele lui Vasile Lupu; o Evanghelie a fost găsită de N. Iorga în Vălenii-de-Munte din Prahova; Catehismul şi Pravila au fost descoperite la Ieud, în Maramureş. Tipăriturile coresiene, răspândindu-se în toate ţinuturile româneşti, au dus cu ele pretutindeni graiul muntean, pe care l-au impus cu autoritatea cărţilor sfinte. Astfel Coresi, folosind graiul din sud-estul Ardealului şi din Ţara Românească, a îndeplinit, fără să bănuiască, o operă de o importanţă deosebită în cultura noastră: a pus primele pietre solide la temeliile limbii literare de azi.