Ceasornicul domnilor

Nicolae Costin a îmbogăţit literatura românească şi cu prelucrarea unui roman spaniol, cel dintâi roman occidental care apare în literatura noastră.

Romanul este opera marelui scriitor al veacului al XVI-lea, Antonio de Gue-vara, episcop de Cadix şi predicatorul lui Carol Quintul, şi poartă titlul în originalul spaniol: II libro aureo del gr and Emperador AI arco Aurelio con el Relox de Principes (Cartea aurită a lui Mar cu Aurelul cu Ceasornicul domnilor).

Autorul pretinde în prefaţă ca ar fi descoperit manuscriptul operei sale, după îndelungate cercetări, în Biblioteca din Florenţa, printre cărţile greceşti lăsate de Cosma de Medicis. Povestea unui manuscris grecesc descoperit în Florenţa era o mistificare literară asemănătoare cu aceea de care au făcut atâta uz, în vremurile apropiate de noi, romanticii. Pretinzând că opera sa are la bază un manuscris grecesc şi revendicând numai paternitatea stilului, Guevara a voit să treacă toate ficţiunile imaginaţiei sale ca fapte reale şi să atragă atenţia asupra operei, care ar fi înfăţişat viaţa istorică şi actele autentice ale împăratului roman. Opera cuprinde viaţa romanţată a marelui împărat, în care însă sunt încadrate sfaturi privitoare la educaţia tinerilor principi şi la normele de călăuzire în conducerea familiei şi a statului.

Viaţa lui Marcu Aureliu, în liniile ei mari, este expusă într-un prim capitol, după care urmează o serie de scrisori ale împăratului către diferite persoane, de pildă: una către prietenul său Pollion, privitoare la creşterea pe care a primit-o în anii copilăriei de la profesorii săi; o alta către tovarăşul său de studii, regele Siciliei, şi multe altele.

Sunt şi câteva scrisori galante, presupuse că ar fi fost adresate de înţeleptul împărat, în ceasurile de libertinaj, curtezanelor romane – Bohemia şi altele – în societatea cărora şi-ar fi petrecut anii tinereţii. Aceste rânduri de dragoste în afară de cămin, care n-au nici un temei în realitatea istorică şi deformează personalitatea stoicului împărat, au plăcut aşa de mult societăţii spaniole din vremea lui Carol Quintul, încât, chiar după ce Guevara le-a scos din opera sa – regretând chiar că le-a plăsmuit – ele au fost copiate cu mâna după ediţii mai vechi şi adăogate la textele autorului.

Scrisorile lui Marcu Aureliu sunt despărţite între ele prin istorioare şi anecdote referitoare la viaţa împăratului, menite să scoată mai bine în relief caracterul şi virtuţile lui. Aşa, de pildă, e discuţia dintre Marcu Aureliu şi soţia sa, Faustina, care dorea să pună mâna pe cheia de la cabinetul de lucru, pe care împăratul îl ţinea închis pentru ca nimeni să nu pătrundă înăuntru şi să răvăşească scumpele lui cărţi. Această discuţie contradictorie între soţi – unul subliniind defectele femeii, cealaltă defectele bărbaţilor —- este ca un mic tratat filosofic asupra căsătoriei.

În această viaţă romanţată a lui Marcu Aureliu, Guevara a introdus capitole de sfaturi privitoare la educaţie şi cârmuire. Aceasta 1-a determinat să-şi intituleze opera Ceasornicul principilor, care, explică el, „nu e nici de nisip, nici cadran solar, nici indicator de ceasuri; căci toate celelalte ceasuri servesc să indice ziua şi noaptea, pe când acesta ne învaţă ce trebuie să facem în fiecare ceas al zilei şi cum trebuie să ne orânduim viaţa”.

Şi fiindcă acest ceasornic al vieţii are în vedere în primul rând pe principe, el 1-a numit El Relox de Principes – sau, cu titlul tradus de Nicolae Costin: Ceasornicul domnilor.

Opera lui Guevara este secţionată în trei cărţi: prima parte cuprinde normele de care trebuie să se călăuzească în viaţă principele, pentru ca viaţa şi faptele lui să fie în conformitate cu idealul unui bun creştin. Cartea a doua cuprinde sfaturi cum trebuie să se poarte un prinţ în interiorul căminului său faţă de soţie şi faţă de copii. Cartea a treia arată cum să se poarte pentru ca să dea supuşilor săi, prin viaţa lui proprie, un model de demnitate şi virtute. Această parte a romanului, cu tot caracterul său didactic, este uneori interesantă şi cuprinde colţuri de moravuri contimporane, ca bunăoară atunci când Guevara vorbeşte despre creşterea şi educaţia copiilor şi se ridică împotriva obiceiului ce-l luaseră femeile spaniole din societatea înaltă, care ţineau să aibă păsări în colivie, maimuţe la fereastră şi să poarte câini în braţe, dar îşi trimiteau copiii la ţară ca să-i crească slugile. De asemeni sunt interesante şi au încă un caracter de actualitate, în vremurile turburi de azi, paginile în care se ridică împotriva războaielor ofensive, purtate numai pentru cuceriri, şi acelea în care Guevara face apologia păcii ca drum pentru propăşirea civilizaţiei umane – evocând legendarul „veac de aur când toţi în pace vieţuiau, când fiecare la locurile sale ara, ale sale măsline altoia, ale sale ţarini secera şi ai săi feciori hrănia”.

Dintre numeroasele povestiri întreţesute în cuprinsul romanului, una, prelucrată şi de La Fontaine, a devenit celebră: este El vilano del Danubio (Ţăranul de la Dunăre). Episodul are de scop să scoată în relief caracterul plin de clemenţă, de bunătate şi de dreptate al marelui împărat. Scena se deschide prin povestirea împrejurărilor în care Marcu Aureliu, din pricina unei groaznice epidemii de ciumă, se strămutase cu toată curtea lui de sfetnici, oameni învăţaţi şi filosofi, în Campania. Acolo se iscă într-o zi discuţia asupra cauzelor care au adus invazia corupţiei în stat şi răsturnarea din temelie a societăţii romane cu străvechile ei virtuţi şi cu obiceiurile ei simple şi patriarhale. Şi atunci Marcu Aureliu, făcând semn tuturor să tacă, le povesti cum, la începutul domniei lui, s-a pomenit odată cu un ţăran sălbatic de pe ţărmurile Dunării, cu ochii afundaţi în cap, cu barbă groasă, cu picioarele în opinci, cu haine de păr de capră, cu ciomag în mână, cu pieptul gros şi păros – un adevărat urs scăpat din bârlog. Şi fiindcă împăratul primea întâi ostaşi săraci şi apoi asculta „poftele celor bogaţi”, ţăranul fu introdus mai întâi în senat. Şi intrat înăuntru, ţăranul acela de pe ţărmurile sălbatice ale Dunării aruncă în senatul Romei strigătul de durere, de deznădejde şi de revoltă al neamului său oprimat, împotriva cupidităţii şi rapacităţii judecătorilor romani. Citez, în traducerea lui Nicolae Costin: „O, părinţi adunaţi-începe el – o, niam ferice! Eu, ţăranul Milan, lăcuitorul oraşelor şi râpelor Dunării, voao sfiatnicilor râmliani carii sunteţi adunaţi într-aciastă curte mă închin şi mă rog Dumnezeilor celor nemuritori ca şi limba mea astăzi să o înderepteze şi să o chivernisească cum spre a moşiei mele, cele ce se cuvine, a le grăi.”

Şi după ce se roagă zeilor ca să-l inspire pentru a da glas soliei de suferinţă şi de zbucium a neamului său, evocă, într-o admirabilă antiteză, în contra strigătelor biruitoare ale învingătorilor romani, ţipătul de sfâşietoare obida al germanilor învinşi: „. Pe vremea în care strigătorii voştri, înaintea carelor celor de veselie strigând: Vieţuiască! vieţuiască! Roma cea nebiruită! Iară cei pedepsiţi, prinşi într-alt chip! Din adâncul pieptului meu suspinând, la Dumnezeu voi zice: Dreptate! dreptate!

Voi, romanilor, pe steagurile şi semnele voastre, în loc de simbol, aveţi aceste cuvinte: « <a> romanilor datorie este <de> a ierta pre cei supuşi şi a supune pre cei mândri », iar mai drept aţi zice aşa: a romanilor datorie este pre cei nevinovaţi a jecui, că nimica alta voi romanilor nu sunteţi, fără numai a noroadelor odihnitoare turburători şi apucători.

Întreb pe voi, romanilor, ce lucru v-au îndemnat pre voi, cei ce sunteţi născuţi la apa Tibrului, de aţi venit împotriva noastră, carii în pace locuiam la ripiie Dunării. Au prietenii vrăjmaşilor voştri am fost; au gândul nostru de vrăjmăşie a arăta spre voi l-aţi văzut? Au auzit-aţi în Râm, vestindu-se, precum am lăsa lăcaşurile noastre? Sau venit-a cineva la Râm din moşia noastră arătându-vă vouă, ca unor duşmani, gătire de răsboi? Au vreun crai, în ţările noastre murind, ne-ar fi lăsat pre noi cu testament vouă moştenitori, ca cu voia aceea să ne supuneţi stăpânirii voastre?”

Şi după ce înşiră răutatea şi lăcomia nesăţioasă a judecătorilor romani, trimişi în patria lui, judecători care trăiesc numai în desfrânări, care împilează pe cei săraci, care „orice pot pre ascuns, apucă, strâng şi fură”, după ce le arată că zadarnice au fost plângerile germanilor cutropiţi în senatul Romei şi după ce le spune că de 15 zile, de când a intrat în Roma, a văzut numai viţiul şi desfrâul, se reculege şi-şi încheie solia astfel: „După ce am plinit eu pofta mea şi otrava inimii mele, după obiceiu ce am isprăvit de v-am vătămat pre voi cu limba mea, iată-mă-s aşternut la pământ; aştept bătaie, că mai mult voi, dându-mă morţii, să agonisesc laudă, decât voi, răpindu-mi viaţa, să o dobândesc pre dânsa”.

După ce şi-a încheiat astfel cuvântarea sa plină de miez, ţăranul s-a aruncat la pământ şi a zăcut acolo un ceas, aşteptând să fie ucis în bătăi, în timp ce senatul se uita înmărmurit la el. Atunci împăratul Marcu Aureliu, recunoscând că prin ţăranul acela noduros grăise necazurile unui neam întreg obidit, şi, surprins de frumuseţea plină de demnitate a cuvântării lui – ca un trandafir între spini – porunci să fie ridicat de jos şi, iertându-l, îl primi în rândul celor bătrâni, adică al senatorilor; îi dete „uric” ca să fie hrănit din vistieria împărăţiei şi puse „să se scrie voroava lui în cărţi”.

Opera aceasta a lui Guevara, scrisă într-un stil patetic, plin de vervă oratorică, cu fraze simetrice şi adesea ritmate, cu imagini îndrăzneţe şi numeroase antiteze, a fost – cum spune cel mai competent istoric al novelisticii spaniole, Menendez y Pelayo – „la biblia y el orâculo de los cortesanos” („Biblia şi oracolul curtenilor”).

Primul majordom al palatului a împrumutat manuscrisul de la împărat şi 1-a transmis împărătesei; de la aceasta a trecut la alţi curteni, care şi-au scos copie după ea şi în felul acesta autorul s-a pomenit că apare o ediţie la Sevilla, în 1528, şi altele curând, fără numele său. Atunci Guevara se grăbi să-i dea forma definitivă şi o tipări în 1529. Cartea s-a răspândit repede şi a avut un succes enorm; numai în Spania a cunoscut 33 de ediţii. Ea a trecut de t mpuriu peste hotarele Spaniei, căci la doi ani după ediţia definitivă dată de Guevara, în 1531, ea a fost tradusă în limba franceză şi tipărită în numeroase ediţii, care au avut o întinsă circulaţie şi au exercitat o influenţă apreciabilă.

O soartă nu mai puţin rorocoasă a avut romanul şi în literatura engleză, unde a fost împământenit cam în acelaşi timp cu prima traducere franceză.

Romanul a călătorit de timpuriu şi în celelalte literaturi ale Occidentului; în 1540 apare la Veneţia prima traducere italiană; la 1544, la Miinchen, prima traducere germană şi în 1606 romanul este tradus şi tipărit în limba latină de un mare umanist al timpului, M. Wanckelius, sub titlul Horologii Principum sive de vita M. Aurelii imperatoris, libri 3 de lingua castelana în latinam linguam traducti.

Traducerea latină a operei lui Guevara s-a răspândit în toate ţările catolice, care aveau ca limbă de cancelarie şi de biserică latina. Astfel romanul a pătruns şi în Polonia, unde a ajuns la cunoştinţa lui Nicolae Costin, pe timpul când îşi făcea studiile acolo. El străbătuse până atunci un drum victorios şi era celebru în literatura europeană a timpului prin caracterul său istoric şi didactic. A plăcut aşa de mult tânărului moldovean, încât, mai târziu, s-a apucat să-l prelucreze în limba română, pentru a-l împărtăşi contimporanilor săi. Pornind din năzuinţa de a da o formă mai unitară materialului întins al povestirii, Nicolae Costin a schimbat ordinea capitolelor şi a cărţilor, a înlăturat unele părţi fastidioase, discuţii dogmatice, concentrând economia operei într-o expunere mai închegată. Din 153 de capitole ale lui Guevara, N. Costin a păstrat numai 81, iar aceste 81 de capitole le-a distribuit în patru cărţi în loc de trei. Ultima carte a lui N. Costin încheie cadrul istoric al romanului povestind moartea împăratului filosof într-o aureolă de bunătate patriarhală. Traducerea lui N. Costin este clară, vioaie şi păstrează – după cum s-a putut vedea din citatele pe care le-am făcut – chiar în ritmul frazei, ceva din armonia şi cadenţa originalului, lucru care a îndemnat pe un cercetător să creadă că Nicolae Costin a tradus unele părţi ale romanului în versuri.

Nicolae Costin a fost tot atât de nedreptăţit în istoria literară, pe cât a fost de zbuciumat în viaţă.

Când tatăl şi mama sa erau înmormântaţi în aceeaşi groapă, el zăcea închis în temniţă. A dus apoi o viaţă de pribegie şi când a ajuns pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei boiereşti şi se deschideau pentru el zări mai senine, 1-a prins moartea din urmă. în istoria literară, el a fost categorisit ca erudit sec, „inimă de pergament”. Erudit fără îndoială că a fost, un precursor al lui Dimitrie Cantemir. Cunoştea adânc limba latină, cum n-o cunoştea nimeni altul pe atunci în Moldova şi o vorbea cu uşurinţa cu care chiar azi nu sunt mulţi cărturari s-o vorbească. Ştia bine limba polonă şi probabil şi greacă.

Dar ponosul de erudit sec, „inimă de pergament”, vine de la faptul că el a încercat să dăruiască culturii moldoveneşti o operă similară acelora cu care se glorifica istoriografia polonă şi care încadrau istoria naţiunii polone în istoria universală, de la creaţiunea lumii. Desigur că în secolul care se anunţa a fi al „luminilor”, această concepţie istorică – rămăşiţă a cronografelor bizantine – era vetustă. Dar Nicolae Costin nu scria pentru cititorii Occidentului, ci scria pentru moldovenii săi din vremea lui Cantemir, despre care Neculce scrie: „carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase de o făcea”. Este apoi în încercarea lui de sinteză foarte mult material înnădit din împrumuturi luate de la alţii. Dar Nicolae Costin, care îşi prelucra opera, căci ne-a lăsat-o în două redacţiuni, a murit de timpuriu, înainte de a-i fi putut da forma definitivă, în partea cronicii însă în care povesteşte evenimente contimporane, în memoriile sale asupra domniei lui D. Cantemir şi începutul domniei lui

N. Mavrocordat, se vede că el moştenise de la tatăl său darul de a captiva interesul cititorului prin episoade interesante pe care le înfăţişează dramatic. El sie apoi meritul de a fi deschis drumul literaturii moderne a Occidentului în cultura noastră. Celebrul roman spaniol al lui Guevara, Marco Aurelio con el Relox de Principes, pe care el 1-a împământenit în literatura noastră printr-o prelucrare abilă, este cel dintâi roman modern la noi. în sfârşit, traducerea lui vioaie, plastică, într-un ritm cu cadenţe armonioase, vădeşte strădania de a modela strvctura limbii după tiparele sintaxei latine, pentru efecte estetice.