Cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat şi a lui Dimitrie Cantemir

Nieolae Mavrocordat era fiul marelui dragoman Alexandru Exaporitul,. care, înainte de a intra în slujba Porţii, îşi făcuse studiile la Padova, unde învăţase medicina, şi care a lăsat mai multe scrieri ştiinţifice – una despre circulaţia sângelui. în casa părintească, unde domnea astfel râvna pentru cultură, Nieolae Mavrocordat a primit, împreună cu fraţii săi, o instrucţie aleasă; o soră a lui a studiat şi ea medicina. A fost un domn iubitor de cultură. Sulzer ne spune că avea o bibliotecă în valoare de 600.000 lei; între volumele de preţ, se aflau şi multe rarităţi, precum o Biblie coptă din veacul al III-lea. îi plăcea să se simtă înconjurat de cărturari, pe care-i căuta şi-i aducea la-curtea sa şi, urmând pilda tatălui său, a fost el însuşi un scriitor erudit de-opere cu caracter filozofic-moral.

Era deci firesc ca învăţatul domn şi cărturarul Nieolae Costin, care se împărtăşise şi el din erudiţia timpului său în şcolile umaniste ale Poloniei, să se apropie sufleteşte.

Şi de fapt, dintre toţi domnii sub care a slujit Nieolae Costin, Mavrocordat a fost acela care 1-a preţuit mai mult. Faima despre cultura lui Nieolae Costirt ajunsese până la Mavrocordat încă înainte de a pleca din Constantinopol. înainte de a se urca în scaunul Moldovei, silit să zăbovească în Ţarigrad cu împrejurările triste ale morţii şi înmormmtării tatălui său, Nieolae Mavrocordat trimite cărţi în Moldova pentru a însărcina pe Nieolae Costin cu căimă-cămia. După sosirea în Iaşi, Mavrocordat, constituindu-şi divanul domnesc, încredinţează lui Costin dregătoria cea mai însemnată, de mare vornic ai ţării de jos, şi, în tot cursul primei sale domnii, Nieolae Costin este însărcinat – nu numai pentru cunoştinţele lui de limbi străine, ci şi pentru încrederea pe care domnul o avea în el – cu primirea solilor străini.

Luându-şi sarcina de a scrie letopiseţul domniei lui Nieolae Mavrocordat,. Nieolae Costin a făcut-o nu fără iubirea şi stima pe care o avea pentru domnul care-i arătase atâta preţuire. „Era cinsteş om şi în filosofii şi în istorii —spune el despre Mavroc®rdat – şi într-altele ce se cade a şti un domn, era deplin învăţat; ştia şi câteva limbi. şi om dumnezeiesc, păzea tare biserica; la mâncare şi la băutură foarte puţin; spre sfintele biserici şi mănăstiri scăpătate milostenie făcea; spre săraci şi spre văduve cu milă era. Dară era grabnic la mânie, şi mai ales asupra acelor ce-i cunoştea că mâncau banii vistieriei şi spre cei ce făceau strâmbătăţi şi supărări săracilor şi spre cari erau neascultători la poronci. Era fără preget şi cu priveghere la trebile ce erau a ţării; gata şi ca nevoinţă a pliniporoncileâmpărăteşti.” Şi încheie acest portret: „Nu o dată se seamănă şi se seceră şi nu o dată se altoieşte pomul şi se culege dintr-însui. rodul; aşa şi noi, toată averea noastră o am cheltuit în trebile ţ arii şi avem răbdare. Trebue şi dumneavoastră să rugaţi pe Dumnezeu să trăim şi noi în domnie şi pe urmă veţi cunoaşte şi dumneavoastră şi placul ostenelelor voastre şi întemeierea caselor dumilor voastre.”

Deşi domnia lui Nieolae Mavrocordat a fost o domnie paşnică şi cronicarul nu are de înregistrat decât doar câteva primiri de soli şi hărţuieli cu boierii, pe care domnul străin de ţară îi bănuia de necredinţă şi care, în acelaşi timp, asupreau ţara cu autoritatea dregătoriei lor, totuşi Nieolae Costin a moştenit

33T ceva din darul de povestitor al tatălui său şi ştie să prezinte cu interes fapte care pun în lumină tactul lui Nicolae Mavrocordat.

Cu deosebire este dramatic povestită întemniţarea trufaşului boier Iordache Ruşeţ vornicul, care înălţase şi răsturnase mai mulţi domni în Moldova, intrigase împotriva boierilor, stinsese mai multe case, numai pentru ambiţia de a-şi menţine influenţa. Cronicarul începe prin a arăta cum, la început, boierii, văzând pe Iordache vornicul „nelipsind din voroave cu Nicolai Vodă”, intraseră la grije, zicând: „Săracii de noi, iar au încăput Iordache vornicul şi la acest domn”. Pomeneşte apoi cum Iordache Ruşeţ urzea intrigi şi cum îndemnase pe turcii din carvasaraua din Iaşi să se plângă la Poartă împotriva lui Mavrocordat, şi cum într-o zi, venind un agă din Constantinopol, Iordache a crezut că aduce firmanul de mazilire a domnului şi a trimis, ca să vadă „ce se lucrează” la curte, oamenii săi, între care şi pe nepotul său Iordache aga, care era ţarigrădean şi ştia turceşte. Feciorii vornicului au avut cutezanţa de a intra chiar în „casa cea mare”, în care turcul avea să se întâl-nească cu Nicolae-vodă. Aflând această îndrăzneală şi mai având şi alte motive, domnul a poruncit vătafului de aprozi să închidă pe Iordache Ruşeţ şi pe nepotul său Iordache aga. în acelaşi timp, a trimis şi pe postelnicul său în spătărie ca să ia toiagul lui Antiohie Jora, socrul lui Iordache aga, şi „să-l pună şi pe el la popreală” în vistierie. Boierii aflaţi atunci la curte, văzând aceste neaşteptate arestări, rămân încremeniţi şi, sfătuindu-se în de sine, purced fără zăbavă la domn şi se roagă pentru hatmanul Antiohie. Domnul îl iartă şi îl sloboade; patru zile mai târziu, liberează şi pe ginerele aceluia, Iordache; numai Ruşeţ rămâne întemniţat. Pentru a potoli nedumerirea boierilor, câteva zile după aceasta, îi cheamă la curte „în casa cea mare” şi li se destăinuie astfel: „între voroavele ce aveam cu Iordache vornicul-începe domnul – niciodată de bine de dumneavoastră nu mi-a grăit, văzându-vă pre dumneavoastră de noi traşi cu dregătoriile curţii”. Şi urmează apoi povestirea unei scene într-adevăr patetice, când domnul, ridicând puţin işlicul în mână, se adresează pe rând boierilor astfel: „Martur pui pe Dumnezeu, cum dumitale acest fel de hulă îţi da; dumitale aşijderea, fel de fel de hulă (înşi-rând pre câţi erau boieri chemaţi la acea voroavă), de sta cu voroavele lui, Iordachi, să vă depărtez pre dumneavoastră de lângă mine”. Apoi domnul scoate cărţile găsite la casa lui în ziua arestării şi în care fratele sau, Scarla-tache din Constantinopol, îi scria că „el nu doarme, ci umblă tare pentru ca să mazilească pre Nicolai Vodă”. Aceasta dă curaj celor asupriţi de Iordache vornicul să se plângă şi, în curând, în divanul cel mic, fiind şi ţara câtă se tâm-plase, se citeşte cartea iscălită de boieri prin care se plâng cum Iordache şi fraţii săi, străini de ţară, „fiind el vreme îndelungată puternic aice în ţară, învrăjbitor de domni, de nu se mai satură cu vremea, au supus toate casele boiereşti şi au stins şi câteva”. Citindu-se acestea toate în divan, a întrebat Nicolae-vodă pe mitropolitul, care era de faţă în divan, ce fel de pedeapsă prevede pravila pentru vinovăţia lui Iordache Ruşeţ. Şi după ridicarea divanului, ducându-se mitropolitul acasă şi cercetând pravila, „a scris cu slova lui”, din dosul cărţii de pâră contra lui Iordache, pe care i-o dăduse domnul, „cum pravila scrie, dovedindu-se aceste asupra lui Iordachi vornicul: moartea!”

Mavrocordat trimite cartea de pâră cu sentinţa scrisă de mitropolit lui Iordache Ruşeţ în temniţă, să o citească şi să-l întrebe ce are de răspuns.

Dar trufaşul boier, în loc să se cuminţească şi să răspundă cu blândeţe – căci, adaogă cronicarul, „cu blândeţe, ca bumbacul se moloşează şi se îmblânzesc inimele domnilor” – răspunde semeţ că toate sunt minciuni. Aflând acest răspuns, domnul se mânie foc şi, chemând de sârg pe buluc-başa, porunceşte să-i taie limba. Dar intervenirea boierilor de divan care se aflau la curte îl scapă pe urgisit de această pacoste.

Cronicarul domnesc povesteşte apoi în jurul acestei drame un alt episod senzaţional, care de data aceasta pune în lumină clemenţa domnului străin de ţară. Pe când Iordache zăcea închis în odaia buluc-başei, un căpitan de seimeni, Horopceanu, trecând prin dreptul odăii – „poate să fi fost şi beat”, lămureşte cronicarul – strigă: „Să ni-l dea vodă să-l ucidem cu petre pe Iordachi; sau vom strica rătezile şi-l vom ucide acolo în odaie, că ne-au mâncat şi ne-au sărăcit el cu fraţii lui, şi nu se mai satură de domni”. Aceste cuvinte ajungând până la urechile domnului, „îndată au poroncit de-l puse la închisoare pre Horopceanu şi pre alţii ce fusese cu dânsul”. Şi, deşi atunci şi boierii stăruiau să nu iasă cu zile Iordache vornicul, totuşi Nicolai-vodă, „nevoind să-şi împlânte mâinile în spurcat sângele lui” şi „socotind dintr-acele cuvinte a Horopceanului să nu se facă vreo năvală asupra lui Iordachi să-l omoare ţara, au poruncit de l-au mutat înlăuntru în curte, la odaie, sub scări despre casele doamnei”. Acolo a zăcut închis ticăitul boier până la mazilirea lui Mavrocordat, care este iarăşi povestită cu amănunte interesante, ca de la un martor ocular: „Era într-o joi la divan Nicolai Vodă. Şi acolo, judecind două rânduri de oameni, văzură boierii, care se tâmplase la divan, cum au venit un copil din casă de au spus postelnicului celui mare, cum au intrat doi turci drept la odaie, unde este închis Iordachi vornicul, de au sfărâmat rătezile şi au intrat înlăuntru, la Iordachi. Aceste spuindu-le acel copil de casă postelnicului în taină, şi postelnicul cel mare au şoptit lui Nicolai Vodă. Şi îndată s-au sculat de la divan, însă nemică schimbat din faţă: iară boierii, care se tâmplase la divan, îndată au priceput mazilirea domniei, şi o seamă au ieşit pe poarta despre Sfântul Nicolai, că celelalte porţi acmu erau închise.”

A doua zi, strângându-se boierii la curte, au aflat caimacamii puşi de noul domn, Dimitrie Cantemir, şi anume: Iordache vornicul, cel care stătuse până atunci în temniţă, Antiohi Jora hatmanul – cuscrul lui Iordache – şi Dabija paharnicul. Lui Mavrocordat i-a fost însă cruţată umilinţa de a i se citi firmanul de mazilire la divan, „în iveala tuturor”.

Cronicarul nu uită să înregistreze apoi toate acele fapte mărunte care proiectează o lumină simpatică peste acest domn ţarigrădean, străin de ţară şi de neam. El ne spune bunăoară cum, luându-şi ziua bună de la boierii care l-au petrecut, „au zis, jurându-se, cum n-au avut gând rău, nice spre boieri, nice spre ţară, iară cine i-au greşit să fie toţi iertaţi”. După ce a ieşit cu mazilia din Iaşi spre Ţarigrad, în apropiere de Galaţi, la Piscu, i-au ieşit înainte oamenii care trăiau în pribegie prin ţări vecine şi pe care Nicolae-vodă îi adusese în ţară cu „cărţi de tocmeală”. Ei se duc înaintea lui Iusuf-aga, turcul care ducea pe domn la Poartă, plângându-se de strâmbătatea ce s-a făcut: „ – Era un domn de se ţinea de cuvânt; ne-au adus cu cărţile sale; ne-a aşezat în ţară; acmu ne vor risipi alţii”. La Galaţi îi sosesc scrisori de la prietenii de la Poartă, „precum să nu-şi facă inimă rea de mazilie, căci aşa această dată au împins vremile; iară fără zăbavă va fi iar domn”.

Şi după ce zugrăveşte portretul sufletesc al domnului, pe care l-am expus mai sus, încheie arătând cum, încă de la întoarcerea lui în Moldova, a luat apărarea celor obijduiţi cu strâmbătăţi, cum după cei care nu voiau să vie de faţă la divan trimitea „oameni domneşti cu ciubote”, de-i aducea fără voia lor; cum, văzând divanurile straşnice, cei vinovaţi, când îi apucau cei asupriţi cu „haide la divan!”, fie că erau „mai de frunte din boieri”, fie că erau „mai de gios, scoteau banii din buzunar de se împăcau”. „Numai mâncătorii —adaogă cronicarul – aveau voie rea, că nu puteau mânca ca în zilele denainte altor domni.”

Cu totul în altă lumină este înfăţişată domnia lui Dimitrie Cantemir. Nicolae Costin recunoaşte că noul domn era „om isteţ şi ştia carte turcească bine” – dar atât. Este într-adevăr curios că aceşti doi erudiţi ai Moldovei nu s-au putut apropia sufleteşte şi nu s-au înţeles. Am putea zice, parafrazând o vorbă a lui Miron Costin: „Mai curând pot încăpea pe un covor zece dervişi, decât doi cărturari români din veacul al XVIII-lea.”

Erau însă – trecând peste erudiţia lor de sursă cu totul diferită – multe lucruri care-i despărţeau.

Mai întâi, Dimitrie Cantemir era încă tânăr pentru domnie – abia avea 36 de ani – pe când Nicolae Costin trecuse de 50 de ani. Apoi, Dimitrie Cantemir, care fusese de faţă la dezastrul turcesc încheiat cu pacea de la Carlovitz şi care, în debandada fugii, îşi pierduse „agarlâcul”, simţise decăderea turcilor şi, în mediul cosmopolit de la Constantinopol, avusese prilejul să se informeze despre puterea crescândă a ruşilor. Apucând domnia în preajma primului război dintre ruşi şi turci, el intrase în ţară urmărind planuri mari şi îndrăzneţe, pentru care se cerea puterea convingerii şi avântul cald al tinereţii. El nu se putea încrede, pentru planurile sale care abăteau dintr-o dată cursul istoriei moldoveneşti într-o direcţie cu totul nouă, în bătrânii boieri, prea cuminţi pentru inovaţii îndrăzneţe, şi încă în cei ce fuseseră sfetnicii de credinţă ai rivalului său din Constantinopol, Nicolae Mavrocordat. El păstrează o bună parte din divanul lui Mavrocordat, îl ridică pe Nicolae Costin la rangul de mare logofăt al Moldovei, îi dă toată cinstea cuvenită unui mare boier, dar se păzeşte de a-i încredinţa gândurile. Pentru confidenţe, el îşi alege pe boierii cei mai tineri din divan şi, în primul rând, pe agerul Ioan Neculce. După ce dibuieşte terenul şi hotărăşte să treacă de partea ruşilor, Dimitrie Cantemir încredinţează dregătoria de mare hatman lui Ioan Neculce şi trimite pe cumnatul acestuia, pe Ştefan Luca vistiernicul, la Petru cel Mare, ca să întărească alianţa prin jurământ. Numai după ce ruşii au trecut Prutul la Zagarancea, Cantemir a destăinuit planul său boierilor mai sprinteni din divan, care rămăseseră pe lângă el în Iaşi.

Era firesc deci ca Nicolae Costin să nu vadă cu inimă uşoară cum domnul trece peste el, mare logofăt, şi peste ceilalţi boieri mai în vârstă: „Dumitraşcu Vodă taine numai cu sfetnicii săi cei tineri, ca şi dânsul, făcea”, notează cu acrim e Nicolae Costin.

Amărăciunea faţă de domn se vede şi din chipul cum ţine să vorbească despre colegul lui de divan, hatmanul Ioan Neculce: „Dumitraşcu Vodă îndată <au luat cu sine pre hatmanul său, pre Ioan Neculce”, sau: „Şi au purces

Dumitraşco Vodă decuseară cu Ioan Neculce hatmanul, sfetnicul său”. Iar când povesteşte ruina întinsă peste Moldova, după înfrângerea de la Stăni-leşti, izbucneşte în imprecaţia: „Să plătească Dumnezeu sfetnicilor care au, cârmuit pe Dumitraşco Vodă”.

Privind domnia lui Dimitrie Cantemir sub acest unghi de vedere şi ţinut departe de gândurile intime ale domnului, cronica lui Nicolae Costin nu înfăţişează acelaşi interes pe care îl prezintă cronica lui Ioan Neculce, care a fost sfetnicul de încredere al lui Dimitrie Cantemir. Dar, deşi priveşte lucrurile de departe şi cu sentimente turburi, totuşi el prinde şi fixează amănunte interesante, care întregesc cunoaşterea personalităţii lui Dimitrie Cantemir,. sau contribuiesc la reconstituirea domniei sale. Aşa, de exemplu, ne spune ca Dimitrie Cantemir, după ce a intrat în Iaşi şi au venit boierii – după obicei – să-i sărute mâna şi poala în divanul cel mare, „le-a făcut voroavă singur la toţi”, căci – adaogă cronicarul – „era slovednic la aceste, zicând să fie unii către alţii întru dragoste, poftind pre cei bătrâni ca pre nişte părinţi, pre cei de vârsta sa ca pre nişte fraţi, pre cei mai tineri ca pre nişte fii, arătând ce ar fi folosul unirei boiereşti”.

Interesant povestită este scena întâlnirii lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare în Iaşi: „Şi în curte la scări s-au adunat cu împăratul, de i-au sărutat mâna, şi împăratul l-au sărutat pe cap, luându-l în braţe şi ridicându-l sus cu o mină» fiind Dumitraşco Vodă om scund şi împăratul om de fire întru toate şifaeşi”.

Nicolae Costin a luat şi el parte la masa pe care ţarul a dat-o, la conacul său, în cinstea lui Dimitrie Cantemir şi a boierilor săi şi unde boierii s-au legat şi au iscălit „universalul”, prin care primeau ca domn veşnic „pe Dumitraşco Vodă şi pe seminţia lui”, dar – adaogă cu răutate: „Iară măcar că au fost postul lui Sfeti Apostol Petru, cu toţii au mâncat carne şi mare benchet au făcut toată ziua aceiaşi, şi acolo au mas; iară peste noapte aceea n-au. scăpat fără pagubă mai nici un boier şi nefurat de moscali: cui pistoale, cui rafturi, cui epingele, nice boier, nice slugă”.

După ce povesteşte sfârşitul nenorocit al luptei de la Stănileşti, Nicolae Costin insistă cu deosebire asupra pârj olului care s-a abătut atunci asupra Moldovei: invazia neaşteptată a tătarilor, care au surprins oamenii pe câmpuri, ieşiţi la secere, i-au târât în robie cu duiumul, au prefăcut în scrum şi cenuşe casele, au prădat şi jefuit până şi mănăstirile: „n-au rămas la sfintele mănăstiri nice clopote, nice uşi, nice un her şi până în jilţuri şi sfintele icoane le-au fărî-mat şi le-au ars de istov, cu foc. Iară târgul Bârladului şi mai rău au păţit». că au rămas numa pajişte. ţara de gios au căzut toată la robie, care povestesc bătrânii, că mai au covârşit prada care au fost în zilele lui Vasile Vodă”., Şi încheie, după acest tablou al prăbuşirii – cum era de aşteptat: „Acest bine au agonisit ţării Dumitraşco Vodă cu socoteala lui cea grabnică, de nu se va îndrepta mai în veci”.