De neamul moldovenilor, din ce ţară au eşit strămoşii lor

A doua operă importantă a lui Miron Costin este scrierea intitulată de Kogălniceanu Cartea pentru descălecatul dintâi al ţării Moldovei şi neamul moldovenesc, iar de regretatul C. Giurescu, care observă că titlul acesta dat de Kogălniceanu nu concordă cu cel original al autorului, De neamul moldovenilor, din ce ţară au eşit strămoşii lor.

Data. Data când a fost compusă aceasta scriere – chestiune de caie este legată o problemă interesantă privitoare la evoluţia personalităţii literare a cronicarului – este nesigură. Originalul lui Miron Costin s-a pierdut sau – ca să fim prudenţi faţă de surprizele pe care ni le scot din când în când la iveală arhivele şi bibliotecile ţărilor învecinate – nu s-a descoperit până acum. Toate copiile ajunse până la noi, începând cu cea mai veche, din 171*2, nu cuprind nici în titlu, nici la sfârşit, nici o indicaţie de dată. Singurele ştiri pe care ni le dă cronicarul însuşi în Voroava către cititori, cu care îşi începe letopiseţul de la Aron-vodă înainte, sunt vagi şi dau naştere la interpretări diferite. Iată ce putem afla de la însuşi cronicarul în această privinţă: „Fost-au în gândul mieu, iubite cetitoriule, să fac letopiseţul ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâiu, carele au fost de Traian împăratul, şi urzisem şi începătura letopiseţului; ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisoare, ce de grije şi suspinuri. Şi la acest fel de scrisoare gând slobod şi fără valuri trebuiaşte, iară noi privim cumplite vremi şi cumpănă mare pământului nostru şi nouă. Deci priimeşte această dată atâta din truda noastră, ca să nu se uite lucrurile şi cursul ţării, de unde au părăsit a scrie răsposatul Ureche vornicul. cu această făgăduinţă, că şi letopiseţul întreg să aştepţi de la noi, de vom avea zile şi nu va fi pus prea veşnicul sfat a puternicului Dumnezeu, ţării aceştia ţenchiu şi soroc de săvârşire”.

Făgăduinţa dată de cronicar în aceste rânduri n-a putut-o îndeplini, căci dacă Dumnezeu s-a îndurat şi n-a pus „soroc de săvârşire” – de sfârşit – ţării sale, zilele lui au fost tăiate brusc în tragedia din 1691, prin uneltirile viclene ale vrăjmaşilor. Surprins.astfel de moarte la vârsta de 58 de ani, el n-a putut pregăti acel „letopiseţ întreg”, de la descălecatul dintâi până în vremurile sale. Din toată strădania lui au rămas numai două fragmente: letopiseţul ţării de la Aron-vodă până la Dabija şi cartea De neamul moldovenilor. Aceasta din urmă este însă o lucrare neterminată, după cum se vede bine din analiza internă a textului. într-un loc cronicarul trimite la „capul – adică capitolul – care va scrie de graiul acestor ţări” şi în care intenţiona să arate că şi limba este dovadă că „în graiul nostru până astăzi sunt cuvintele unele latineşti, iar altele italieneşti”. Acest capitol la care trimite Miron Costin n-a fost scris şi tot astfel a rămas nescrisă şi încheierea din capitolul al V-lea. în care voia să arate „de legea creştinească, de unde au luat-o”.

Caracterul acesta fragmentar al operei a îndreptăţit pe regretatul C. Giurescu să creadă că Miron Costin – în pasajul din Voroavă în care, după ce arată că a avut în gând să scrie letopiseţul Moldovei de la descălecatul cel dintâi – spune că urzise şi începătura letopiseţului, făcând prin aceasta aluzie la Cartea pentru întâiul descălecat. începătura letopiseţului, pe care cronicarul însuşi spune că o urzise, este, după Giurescu, cartea De neamul moldovenilor. Ła este într-adevăr neterminată şi astfel anterioară cronicii.

Însă din predoslovia, adică din prefaţa cu care-şi deschide cartea, precum şi din planul şi factura operei De neamul moldovenilor, rezultă că această scriere are un caracter independent; nu este începutul unui letopiseţ, ci o monografie de sine stătătoare, cu o tendinţă polemică, destul de clar exprimată, menită să răstoarne „basna” lui Simion Dascălul şi să lămurească originile neamului, atât de întunecate în Moldova timpului său. Unele aluziuni la o convorbire pe care cronicarul a avut-o în Iaşi cu un episcop italian, pe care P. P. Panaitescu îl bănuieşte a fi Vito Pilluzo, numit episcop de Buzău abia în 1679, dovedesc că opera a fost scrisă după întoarcerea din exilul polon, adică după 1686.

La aceste argumente aduse de P. P. Panaintescu, trebuie adăugat şi faptul că autorul semnează predoslovia: Miron Costin „carele am fost logofăt mare în Moldova”, cuvinte ce nu cred că au fost interpolate posterior de copişti, întrucât n-aveau nici un interes să facă acest adaus. Or, din biografia pe care am schiţat-o în capitolul precedent, s-a văzut că Miron Costin a ajuns logofăt mare în 1677; pe la începutul lui 1678 a fost scos din logofeţie de Antonie Ruşeţ; dar în anul imediat următor el este din nou ridicat de către Duca-vodă la rangul de mare logofăt, funcţie pe care o păstrează până în 1684, când emigrează în Polonia şi când pierde pentru totdeauna marea logofeţie. Dacă el iscăleşte predoslovia cărţii: Miron Costin „carele am fost logofăt mare în Moldova”, înseamnă că a scris-o cel puţin după 1678 şi foarte probabil după 1684. Cu această vârstă oarecum înaintată-la 1686 Miron Costin avea 52 de ani – cadrează dealtfel şi unele pasaje din introducere, ca: „Eu, iubite cetitoriule, nicăeri n-am aflat nici la un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viaţa mea Dumnezeu ştie cu ce dragoste <era> pururea la istorii, iată şi până la această vârstă acum şi slăbită”.

Aceste ultime cuvinte nu pot fi deci nici ele o interpolare, cum credea Giurescu, căci nu se vede ce anume ar fi putut îndemna pe un copist să le introducă în textul predosloviei.

În sfârşit, planul, compoziţia şi stilul lucrării dovedesc îndeajuns că avem a face cu o operă de maturitate a unui scriitor format, cu o producere târzie a urzelii începuturilor.

Originalul operei, după cum spuneam la început, s-a pierdut sau nu a fost încă descoperit. Textul ni s-a păstrat în 18 manuscrise, dintre care cel mai vechi se afla înainte de război în Biblioteca imperială din Petersburg şi a fost copiat probabil de Axintie Uricarul, pentru Nicolae Mavrocordat, în 1712-l713. Această copie este nu numai cea mai veche din cele cunoscute până acum, dar în acelaşi timp şi cea mai apropiată de originalul lui Miron Costin.

În afară de versiunea acestui manuscris, se mai cunoaşte încă o a doua versiune, păstrată în manuscrise mai noi, care pe de o parte este defectuoasă, pe de alta sporită cu interpolări în capitolul V şi cu alte două capitole adăugate de unul din fiii lui Miron Costin —- care anume din ei nu s-a putut preciza, Pătraşcu sau mai probabil Nicolae Costin. Aceste adausuri au fost făcute cu intenţia de a completa şi a rectifica afirmările tatălui.

Regretatul C. Giurescu a publicat, într-o ediţie critică, textul manuscrisului din Petrograd, copiat în 1712-l713 de Axintie Uricarul – text care se apropie mai mult de prototipul pierdut. La acest manuscris, luat ca bază, a adăugat variantele din celelalte manuscrise, precum şi adausurile din versiunea a doua, publicate cu caractere mărunte (petit). E cea mai bună ediţie critică a operei lui Miron Costin, ediţie de care ne folosim şi noi în analiza literară ce facem.

Scrierea lui Miron Costin este o operă polemică. Ea este menită să spulbere legenda pusă în circulaţie de Simion Dascălul, după care neamul românesc s-ar trage din tâlharii trimişi de la Roma în ajutorul craiului Laslău.

Miron Costin îşi dădea însă bine seama că în Moldova timpului cunoştinţele despre daci şi romani – dacă existau – erau cu totul vagi şi confuze.

Scopul operei lui este să probeze că noi ne tragem din coloniştii romani. Dar pentru ca ideea unei asemenea obârşii glorioase să aibă între contimporanii săi tot răsunetul cuvenit, autorul are nevoie de trei capitole iniţiale: unul în care să se lămurească în ce parte a pământului se află Italia din care a venit Traian cu coloniştii romani; un al doilea în care să se expună pe scurt istoria romană şi să scoată în relief mărimea şi puterea împărăţiei romane, şi, în fine, al treilea capitol consacrat strămoşilor daci care au stăpânit meleagurile noastre până la epoca cuceririi romane.

După aceste noţiuni preliminare, cronicarul intră în miezul problemei: cucerirea şi colonizarea Daciei.

Traian, pe care Miron Costin îl ştie ca era „de neamul său spaniol”, ur-cându-se în scaunul împărăţiei şi nemaiputând suporta decăderea, „slăbiciunea”, la care ajunsese imperiul, „a aşezat veniturile” statului şi „apoi, îndată s-au apucat de oaste împotriva tuturor care ieşiseră de sub ascultarea împărăţiei”, în fruntea acestora stăteau dacii, care, încă „din zilele lui Domiţian, luau bir din vistieria Râmului, pentru ca să nu strice ţările împărăţiei cu prăzi”.

Strângând o oaste de 600.000 de oameni, a purces din Italia spre părţile Dunării, pe la anul 120 – poate însă să fie o greşeală în manuscris, deoarece în numerotaţia chirilică 102 se poate confunda uşor de 120: pB – pK. Deche-val, cum îl numeşte Miron Costin, trecând cu ostile sale Dunărea, i-a ieşit înainte în ţările Misiei – pe care cronicarul le identifică cu Dobrogea – şi într-un război crunt a fost înfrânt.

După această izbândă, Traian a ajuns cu ostile la apele Dunării, unde, adunând din toate „acele părţi şi olate” lucrători, „au zidit acea mare minune a veacurilor”: turnuri cu pod de piatră peste Dunăre, „căruia cu ochii noştri am privit pragurile, prin apa limpede a Dunării, când am mers cu Dabija Vodă, cu ostile, la Ui var”.

După gătirea podului, Traian a trecut cu toată oastea în limanurile noastre şi a zdrobit pe daci într-un război crâncen, în care însuşi „craiul Decheval” a pierit.

Din expunerea făcută până aci, s-a putut observa că Miron Costin confundă cele două războaie ale lui Traian cu dacii într-unui şi că strămută primul război în Dobrogea. Aceste confuzii şi altele, pe care le vom vedea, au făcut pe Kogălniceanu să spună în prima ediţie a Letopiseţelor că „în această bucată, Miron este mai mult decât slab în privirea cunoştinţelor clasice”. Judecată este cam aspră, fiindcă, după cum vom vedea îndată, confuziile se dato-resc în parte şi izvoarelor ce i-au stat la îndemână.

După căderea lui Decheval, neamurile dacilor s-au risipit. Populaţia care a rămas pe loc în Muntenia şi Moldova, „prostime şi ţărani”, toată a „scos-o Traian de pre aceste locuri peste munţi, în Ardeal, unde se retrăsese şi căpeteniile dacilor cu casele lor”.

Pe meleagurile rămase libere de locuitori, de la Carpaţi şi Dunăre până la Nistru şi la Marea Neagră, adică în Ţara Românească şi Moldova, Traian a adus din Italia coloniştii romani, „casaşi şi oşteni”.

Asemenea colonii romanii obişnuiau să facă pretutindeni, căci este plină lumea de ţări descălecate cu colonii romane, „şi la Asia, Anadolul, şi la Africa, barberii, şi la Hispania, şi franţoji şi la Rumele, în ţările greceşti, un neam ce le zicem cuţovlahi, colonia Râmului este”. Miron Costin are astfel idee şi de originea romană a aromânilor, dar, la epoca în care scria, noţiunile despre ei, ca o ramură din tulpina cea mare a latinităţii orientale, erau vagi.

Cronicarul explică apoi obiecţiunea pe care ar ridica-o cititorii săi: de unde atâta mulţime de oameni şi atâtea ţări descălecate numai din Italia? El începe prin a reaminti marea întindere a împărăţiei romane, care cuprindea toată lumea de la apus şi aproape tot răsăritul. Din cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului curgeau spre Italia şi spre Roma valuri de populaţie. Când Italia se umplea de oameni, de nu mai biruia pământul cu hrana lor, scoteau cu sorţi locuitori din oraşe şi sate şi-i strămutau în provinciile imperiului cu populaţie mai rară sau în ţările cucerite, unde le împărţeau pământurile şi întemeiau colonii, aşezându-i alături de ostaşii bătrâni, „veteranes”.

Ajuns aci, Miron Costin se opreşte o clipă asupra basnei scornită de Simion Dascălul, că rădăcina neamului nostru se trage din temniţele Râmului, pentru a o spulbera prin următoarele argumente hotărâtoare:

1. Imposibilitatea de a alcătui o armată aşa de numeroasă şi de a coloniza o ţară aşa de întinsă, punând temeliile unui neam, cu tâlhari scoşi din închisoare: „Din temniţe cu sutele de mii de oameni, unde s-ar afla? Ş-apoi femei iară atâtea tâlhăriţe?”

2. Anacronismul pe care e întemeiată întreaga legendă: „Deci unde este şi cât vac este, când au venit Traian pe aicea şi când s-au bătut Laslău craiul unguresc cu tătarii? între Traian şi Laslău craiu, opt sute de ani sunt.”

3. Numele pe care îl poartă până astăzi urmaşii coloniştilor romani. După colonizare, provincia cucerită a fost împărţită, din punct de vedere administrativ, în Dacia superior şi Dacia inferior şi, sub acest nume de Dacia, mulţi istorici şi geografi contimporani cu Miron Costin numeau ţările noastre. Poporul însă, norodul – cum zice cronicarul – „nu ş-au schimbat numele său, ce tot romanus, apoi cu vremea şi <după îndelungate) veacuri, români până astăzi”. Ţările megieşe ştiu că „neamul nostru a venit din Italia, fiindcă italienilor le zic vloh, tot astfel şi nouă ne zic vlahi, fiindcă din Italia împăratul Traian a pornit fără număr mulţime de norod şi 1-a aşezat în aceste ţări ale Daciei vechi”.

4. în sfârşit, ca o mărturie „peste veacuri trăitoare” de isprăvile împăratului Traian, care a înconjurat această parte de lume şi a „descălecat neamul, seminţia şi limba noastră”, stă şanţul Troianul, săpat de oştenii lui „în veşnică pomenire”, începând din Muntenia şi trecând peste Şiret, Prut, Nistru, Nipru până la Don.

În capitolul al V-lea, autorul, continuând argumentarea romanităţii neamului, revine asupra numelui etnic de român, „care stă ca un temeiu vechi neclătit”, pentru a explica, în lumina pe care o poate aduce, celorlalte neamuri, numele Moldova, de la apa Moldova, şi Muntenia, de la munte sau de la Olt – crede cronicarul – fiindcă leşii zic muntenilor, molteni.

De la numele etnic, Miron Costin trece la o nouă dovadă: portul, care nu este tot aşa de concludent ca numele şi limba – o recunoaşte cronicarul însuşi – căci „portul stătătoriu ca numele şi limba nu este”. Totuşi, unele particularităţi ale portului românesc, în special încălţămintea ţăranilor noştri, opincile, înfăţişează – după cum observase mai înainte Laurenţiu Toppeltin – o mare asemănare cu încălţămintea ostaşilor rcmani.

Capitolul al V-lea nu este însă terminat. în manuscrise el are titlul De numele neamului acestei ţări şi de portul şi de legea creştinească, de unde au luat. Argumentul pe care Miron Costin dorea să-l scoată din religia creştină a neamului nostru nu este expus în niciunul din manuscrisele ce ni s-au păstrat şi desigur că n-a fost scris, cronicarul fiind surprins de moarte.

Această operă a lui Miron Costin, ca să poată fi judecată din punctul de vedere al originalităţii ei, trebuie să-i cercetăm mai întâi izvoarele.

Miron Costin ne dă el însuşi o listă de izvoadele, de istoricii pe care i-a consultat: „Dion, Evtropie, Carion, Cavaţie <Covacciosus>, Bonfin ungur şi Toppeltin de Mediaş”, la care adaugă o a doua listă de „historicii leşeşti cari au scris de lucrurile Moldovei”: „Dlugoş, Crommer, Stricovskii, Piaseskii vlădicul de Premisla, Martin Paşcovskii, Bilskii <Bielski>„.

Regretatul Giurescu şi, după el, P. P. Panaitescu au arătat cu citate paralele că Miron Costin a cunoscut cronicarii poloni pe care-i citează.

Giurescu susţine că, în ce priveşte cronicarii latini şi unguri citaţi, Miron Costin nu i-a utilizat direct, ci din opera scriitorului sas Lorenz Toppeltin, din care el tradusese în tinereţea sa partea a Ii-a: Revolutiones seu occasus Transsylvanorum, sub titlul Istoria crăiei ungureşti. Opera lui Toppeltin – o cărticică mică în 8° – a apărut în 1667, laLyon, sub titlul Origines et occasus Transsylvanorum, şi expune originea, obiceiurile şi portul naţionalităţilor din Transilvania. Ea cuprinde, pe lângă multe lucruri bune pentru timpul său, şi o largă parte de fantezie, mai ales privitor la originea popoarelor. Astfel, de exemplu, pretinde că saşii se trag din sciţi. Despre originea românilor din Ardeal, în opera lui Toppeltin se găseşte un scurt pasaj în care se pomeneşte de luptele lui Traian cu dacii, de cucerirea şi colonizarea Daciei, de asemănarea dintre încălţămintea românilor şi încălţămintea ostaşilor romani. Miron Costin împrumută câteva mici pasaje din Toppeltin, dar are totdeauna grija – ca cel mai scrupulos istoric modern – să citeze sursa: „Stă împotrivă. Topeltin din Mediaş, anume zicând.”, sau „caută ce scrie de portul românilor iscusitul istoric Lavrentie Topeltin din Mediaş. Cuvintele lui ţi le isvodesc.” în opera lui Miron Costin sunt însă capitole întregi care lipsesc din Toppeltin, dar de care cronicarul nostru avea neapărată nevoie pentru a introduce pe cititorul său moldovean în problema aşa de interesantă pentru el a începuturilor neamului său.

În afară de ştirile împrumutate din Toppeltin şi din cronicarii poloni, Miron Costin a mai pus la contribuţie cunoştinţe istorice şi geografice, precum şi reminiscenţe din cultura sa clasică dobândită în şcolile umaniste ale Poloniei. Astfel, vorbind de începuturile Romei, el redă tradiţia virgiliană a fundării Romei, iar într-alt loc expune legenda sinuciderii Lucreţiei 1, aproape cuvânt de cuvânt după Titus Livius (cartea I, cap. XLVIII).

În opera lui Miron Costin se găsesc şi erori. Ideile greşite că saşii se trag din geţi, că secuii sunt sciţi se regăsesc însă şi la Toppeltin; ideea că litvanii se coboară dintr-o colonie romană, care a fugit din Italia şi s-a aşezat pe ţărmurile Balticei în timpul lui Nero, este o idee pe care Miron Costin a împrumutat-o din cronicarii poloni Paszkowski, Bielski şi Matei Stryikowski.

O bună parte din greşelile pe care le găsim în opera lui Miron Costin se explică dar prin stadiul în care se afla pe acea vreme istoriografia popoarelor vecine.

Trecând peste confuziile şi greşelile ce nu sunt atât ale lui, cât ale timpului în care a scris, ceea ce ne interesează pe noi, cei de astăzi, în opera lui Miron Costin, este claritatea, relieful şi mai ales căldura cu care, pentru întâiaşi dată în cultura noastră, marele boier moldovean pune problema latinităţii neamului.

De la primele rânduri cronicarul izbuteşte să ne prindă şi să ne înlănţuie atenţia prin forma de o rară frumuseţe literară în care ne înfăţişează motivele care l-au îndemnat să scrie: greutatea problemei şi lupta lăuntrică prin care a trecut până când, în cele din urmă, „biruit-a gândul”: „începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenesc şi muntenesc şi câţi sunt în ţările ungureşti cu acest nume români până astăzi, de unde sunt, şi din ce seminţie, de când şi cum au descălecat aceste părţi de pământ, a scrie multă vreme la cumpănă au stătut cugetul nostru. Să încep osteneala aceasta după atâtea vacuri de la descălecatul ţărilor dintâi, de la Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani preste mie trecute, se sparie gândul. A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o samă de scriitori, este inimii durere. Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să scot lumii la vedere feliul neamului, din ce isvor şi seminţie sunt lăcuitorii ţării noastre Moldovei, Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că tot un neam şi odată descălecaţi sunt.”

Este de admirat cu câtă artă literară ştie să înfrângă tiparele obişnuite ale limbii, pentru ca să adapteze ritmul frazei la frământarea sufletească; cum subliniază fiecare nuanţă a cugetării, aşezând înainte, pe primul plan, motivele cumpănirii, lăsând la sfârşit ideea principală („multă vreme la cumpănă au stătut cugetul nostru. se sparie gândul. este inimii durere”), până când izbucneşte deodată, descătuşată, hotărârea: „biruit-a gândul”.

Miron Costin se vădeşte şi în această operă a lui o fire caldă şi comunicativă care păstrează necontenit contactul cu cititorul său. Un minunat „cau-seur”, „dintre toţi boierii Moldovei cel mai de treabă la voroava” – cum ni î-a prezentat Neculce. Scoborându-se la nivelul de înţelegere al cititorilor săi moldoveni, introduce trei capitole iniţiale pentru a-şi lămuri unde vine Italia, care a fost întinderea şi puterea imperiului roman, cine au fost strămoşii noştri

1 Ediţia Giurescu, p. 21-22.

daci. E un tip vizual, care transformă abstracţiunile în imagini concrete. Iată de pildă ce plastic ne redă noţiunile abstracte de punct cardinal şi de distanţă geografică: „Ţara Italiei de aicea de la noi derept spre apusul soarelui este, nu aşa depărtată de ţara noastră, că de la Belgradul, carele îl ştim mai toţi că este pe Dunăre, unde cade apa Savei în Dunăre, neguţitoreşte mergând cale de.1 zile este până la Veneţia. Şi Veneţia este pe pământul Italiei”. Tot atât de concret este prezentată şi descrierea Italiei, o ţară pe care n-o văzuse: „Este ţara Italiei plină, cum se zice, ca o rodie de cetăţi şi oraşe iscusite; mulţime şi desime de oameni, târguri vestite, pline de toate bişugurile. Pentru mari iscusenii şi frumuseţări, pământului aceluia i-au zisu-i raiul pămân-tului, Italia, a căruia pământ, oraşele, grădinile, tocmelile la casele lor, cu mare desfătăciune traiului omenesc, n-are toată lumea. Văzduh supt ceriu blând, voios şi sănătos; nici călduri prea mari, nici erni grele. De grâu, vinuri dulci şi uşoare, untdelemn, mare bişug, şi de poame de tot feliul: chitre, năramze, alămii şi zahăr”, şi, după ce descrie mai departe caracterul poporului, încheie descrierea cu o adevărată apoteoză: „Aceia ţară este acum scaunul şi cuibul a toată dăscălia şi învăţătura. Cum era într-o vreme Athina la greci, acmu Padova în Italia – şi de alte iscusite şi trufaşe meştereşuguri” (se gândeşte desigur la arta italiană).

Ceea ce constituie farmecul literar al operei lui Miron Costin este strălucirea stilului în care se străvede, pe de o parte sinceritatea adâncă şi convingerea nezdruncinată în adevărul pe care îl expune, iar pe de altă parte duioşia sentimentului naţional, care vibrează la fiecare pagină aproape, aci încăl-zindu-se de măreţia originii romane: „Caută-te dară acmu, cetitoriule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti, lepădând de la tine toate celelalte basne, câte unii au însemnat de tine, de neştiinţă rătăciţi, alţii de zavistie, care din lume între neamuri n-au lipsit niceodată.”; dincoace revărsându-se într-o simpatie comunicativă, când vorbeşte despre Grigore Ureche, înaintaşul său în ale istoriei: „Laud osârdia răposatului Ureche vornicul, care au făcut de dragostea ţării letopiseţul său. că numai lui de această ţară i-au fost milă să nu rămâie întru întunerecul neştiinţei.”; dincolo izbucnind într-o ironie caustică împotriva interpolatorilor: „Pre acest Simeon Dascălul, Istratie Logofătul l-au fătat cu basnele lui, şi Misail Călugărul de la Simeon au născut, cela fiu, cestalalt nepot”.

Cu acest naţionalism se îmbină, într-un tot armonic, un accent de bătrî-nească şi familiară sfătoşenie, în care pare că o undă discretă de înfrăţire porneşte din sufletul boierului cărturar către cititorul necunoscut: „Puternicul Dumnezeu, cinstite iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască, după aceste cumplite vremi a anilor noştri, cândya şi mai slobode vacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă de cât cetitul cărţilor.”, sau finalul predosloviei: „Ceteşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală, de toate fericiri, şi daruri de la Dumnezeu voitoriu, Miron Costin.”

Ideea originii romane, pe care Miron Costin a susţinut-o cu atâta relief şi căldură, a avut un puternic răsunet în cultura noastră veche. Ea a fost

1 Lacună în text.

reluată, cu multă erudiţie, e drept, dar nu şi cu mai multă pasiune, de Nicolae Costin şi Dimitrie Cantemir în Moldova şi de stolnicul Constantin Cantacu-zino în Muntenia.

Ea era dealtfel aşa de scumpă cronicarului, încât el a mai dezbătut-o în alte două opere, scrise în limba polonă.