Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei

În epoca în care polonii luptau pentru creştinătate sub zidurile Vienei, Miron Costin a scris două opere în limba polonă – una în proză, alta în versuri – menite să dovedească latinitatea neamului său, pe care vitrege împrejurări politice îl sileau să urmeze steagurile turceşti împotriva creştinilor.

Deşi aceste opere nu fac parte din literatura românească, totuşi, pentru întregirea personalităţii literare a cronicarului şi pentru cunoaşterea adâncită a ideilor lui despre romanitatea neamului, ne vom opri pe larg şi asupra scrierilor lui în limba polonă.

Prima, scrisă în proză, poartă titlul: Chronica ziem Moldawskich y Mul-tanskich, sau în româneşte: Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei, şi este redactată într-o polonă —: ne încredinţează Bogdan – „foarte corectă şi chiar frumoasă pentru un român care nu fusese între poloni de mulţi ani şi care, în ţara lui, avea de bună seamă puţine ocaziuni să citească şi să vorbească această limbă”. Cronica începe cu o scrisoare către comisul coroanei polone, care – după preţioasele indicaţii date de dr. Eugeniu de Barwinski, în ediţia latină a cronicii lui Miron Costin, publicată de „Comisia istorică a României” – este Marcu Matczynski. Acesta, deşi ieşit dintr-o familie săracă, totuşi prin calităţile sufleteşti a atras din copilărie simpatia şi s-a bucurat de prietenia regelui Ioan Sobieski, ajungând să ocupe în stat demnitatea de mare comis al coroanei. Marcu Matczynski a îndeplinit această funcţie între 1676-l683; deci opera.lui Miron Costin este scrisă în acest interval de timp. Din felul cum vorbeşte în scrisoarea adresată marelui comis: „Socot de o deosebită fericire a mea că o parte a cronicii mele despre ţara Moldovei, înainte de a ieşi la lumină în Moldova, va ajunge în mâinile unui bărbat atât de mare, în urma cererii unei persoane cu care domnia-ta ştii foarte bine în ce strânse legături am fost totdeauna”, se vede clar că această operă nu este alcătuită pentru marele comis, ci pentru altcineva, pentru „un bărbat atât de mare”, care i-a cerut aceste informaţii printr-o altă persoană, cu care el a fost totdeauna în strânse legături. Această persoană dacă nu este. -=- printr-o figură stilistică – însuşi Marcu Matczynski, este atunci solul polon Ioan Gninski, care, după cum s-a văzut mai sus, a fost trimis în 1677 la Poartă, pentru confirmarea păcii turco-polone. Miron Costin era atunci mare logofăt la curtea lui Antonie Ruşeţ. Pe timpul petrecut de solia polonă în Iaşi, Miron Costin a fost în cele mai strânse legături cu Gninski; îşi trimiteau reciproc daruri; la plecare, logofătul şi fiii săi întovărăşesc călări pe sol.

E probabil că pe timpul şederii sale în Iaşi, Ioan Gninski să fi cerut lui Miron Costin informaţiile despre Moldova, pe care acesta le trimite prin Marcu Matczynski, spre a „ajunge în mâinile unui ba. rbat atât de mare”. Acest „bărbat atât de mare” poate să fi fost însuşi regele Ioan Sobieski, căruia boierul nostru îi dedică mai târziu şi o poemă în versuri, de care ne ocupăm în capitolul următor.

Lucrarea este alcătuită din 19 capitole, dintre care primele cinci au un caracter istoric, pe când celelalte au un caracter lingvistic, etnografic şi geografic. Părţile operei nu se îmbină însă într-un tot unitar; trecerea de la unele capitole la altele se face brusc; câteva dintre ele conţin o simplă înşirară de nume proprii. Exceptând partea de istorie, care alcătuieşte într-adevăr un bloc întreg şi despre care autorul spune că este fericit că va ajunge în mâinile unui bărbat atât de însemnat, înainte de a vedea lumina în Moldova, restul – capitolele finale cu informaţii etnografice şi geografice – neînchegate bine între ele şi reduse uneori la o simplă listă de nume proprii, fac mai mult impresia unor anexe, adăugate pentru a satisface curiozitatea şi a răspunde, poate, unor informaţiuni cerute.

În primele cinci capitole, autorul înfăţişează istoria poporului român de la origine până la al doilea descălecat, având însă ca idee centrală chestiunea latinităţii neamului. începe cu primii locuitori ai ţinuturilor româneşti, dacii, pe care autorul, după concepţia istorică a vremii lui, îi crede a fi de aceeaşi rasă cu tătarii. Povesteşte pe scurt invazia dacilor în ţinuturile romane de la sudul Dunării: Misia, Tracia, Iliria; ridicarea podului peste Dunăre; luptele lui Traian cu dacii, căderea lui Decebal şi colonizarea Daciei. După ce povesteşte mai departe cum Traian a ridicat în Dacia cetăţi pe care le-a umplut cu soldaţi, aşezând în ele domini, de unde numele pe care îl poartă – zice el – până azi principii români, expune repede campania lui Traian în Asia şi încheie primul capitol cu moartea lui Traian în Egipt, la 120.

În capitolul al II-lea se ocupă de valul lui Traian, care este „cel dintâi semn de graniţă” ridicat de cuceritorul Daciei după aşezarea romanilor în aceste părţi. Trece apoi la cetăţile întregi sau ruinate din Moldova. Uneia ar fi, după el, foarte vechi, zidite de daci, ca de pildă: Hotinul sau Cetatea-Albă, „unde a trăiat bietul Ovidiu, poetul surghiunit pentru nişte versuri necunviincioase”. Despre altele, ca de exemplu Suceava, Neamţu, Tighina, spune că nu se poate şti dacă sunt din vremea dacilor sau a romanilor. Despre câteva, ca bunăoară Turnul lui Neoptolem de pe apa Cogălnicului şi Tătar-Bunar, crede că ar fi făcute de bizantini. Toate însă au fost refăcute şi înconjurate cu ziduri de domnii moldoveni, mai ales de „vestitul domn, bătrânul Ştefan Vodă”.

După aceste mici digresii, autorul, reluând în capitolul IV firul istoric, povesteşte cum, la 100 de ani după colonizare, împăratul Adrian, neputând opri invaziile barbarilor, a surpat podul de pe Dunăre. Coloniştii romani, nemaifiind în stare a se împotrivi singuri, s-au retras, unii peste Dunăre, înspra Italia, alţii în Maramureş, în mijlocul munţilor, sau în masivul Carpaţăor de la izvoarele Oltului.

Invaziile au dăinuit 1000 de ani. Dintre popoarele năvălitoare, numeşte, după Atila şi ordiile sale, pe sloveni, şi, în sfârşit, pe unguri. Aceştia au trecut munţii, s-au luptat cu românii şi i-au supus. Românii se aflau sub unguri când năvăliră tătarii, care se întinseseră până în Ardeal, peste unguri. Laslăuy craiul unguresc, nemaiputând suferi pe tătari, strânse oaste, îi alungă din Ardeal, îi urmări peste munţi şi-i bătu din nou crâncen, mai jos de Roman.

Aci intercalează legenda eponimă a Şiretului, pe care o cunoaştem de la Şi-mion Dascălul. Laslău, văzând pe tătari dând buzna în Şiret şi înecându-se, a zis: „Seretem, seretem!” (Aşa-mi place, aşa-mi place!); de aci numele Şiretului. După această înfrângere, tătarii se retraseră mai departe în câmpii, iar pe locurile de sub munte coborâră românii: mai întâi muntenii cu domnul lor, Negru-vodă, şi apoi moldovenii din Maramureş cu domnul lor, Dragoş-vodă.

După această parte istorică, urmează două capitole în care ni se explică numele poporului şi al ţărilor româneşti. Ideile ne sunt cunoscute din analiza pe care am făcut operei De neamul moldovenilor. Românii se numesc între ei cu numele strămoşilor romani. „Când vrei să întrebi pe cineva dacă ştie moldo ven este, îi zici: ştii româneşte? tot atât cât: sris romanice?” Străinii îi numesc cu acelaşi nume cu care numesc şi pe italieni, recunoscând astfel latinitatea poporului român. Teoria că numele de vlah vine de Ia Flaccus, hatmanul râmlenilor, o respinge şi aci ca fiind poveste.

Explică apoi numele Munteniei de la „muntean, adică podgcrean”, ţara muntenilor, fiindcă descălecătorii stătuseră atâta vreme în munţi. Pentru a lămuri numele Moldovei, reia, după Ureche, legenda lui Dragoş – „fiul unui dominus din vremurile vechi” – care, luându-se după un zimbru, 1-a ucis, i-a pus capul spre amintire într-o ţeapă, lângă râu, şi „de aci cel dintâi sat, întemeiat de ei, se cheamă până astăzi Bourenii”. După numele căţelei şi-a luat mai întâi numele râul Moldova, nume ce s-a extins apoi asupra ţării întregi. Despre numele Basarabiei nu are ştiri; n-a putut afla „cu nici un chip de unde să-şi fi luat început această numire”, dar o pune în legătură cu familia domnitoare din Muntenia, a Basarabilor, pentru a explica „de unde s-a luat cel ce a scris mai întâi despre Basarabia: că aceasta ar fi ţara muntenească”.

După ce lămureşte mai departe marca din pecetea domnească a celor două principate româneşti, zimbrul în Moldova şi corbul în Muntenia, şi după ce arată titlurile vechi ale domnilor din hrisoave, trece, în două capitole deosebite, la limbă şi religie, insistând cu acest prilej asupra obârşiei romane, pentru ca apoi să încheie lucrarea prin câteva note descriptive, cu caracter geografic: despre judeţele Moldovei, despre ţinuturile luate de turci de la Moldova (Chigeciul, Chilia şi Cetatea-Albă), despre ţinuturile Munteniei şi, în sfârşit, despre râurile şi oraşele din ambele ţări.

Deşi aceste notiţe geografice sunt prea sumare, uneori reduse la o simplă înşirare de nume proprii, totuşi ele sunt interesante pentru istoricul şi geograful de azi, fiindcă ne ajută să reconstituim împărţirea administrativă de altădată, ca de pildă: judeţul Săcuieni din Muntenia, care venea pe lângă Râmnic: oraşe de odihnioară, azi decăzute îri stare de sate, ca, de pildă, Cerneţul, care la începutul veacului trecut era încă reşedinţa judeţului Mehedinţi, dar care a decăzut după ridicarea Turnu-Severinului; tot astfel oraşele Cornăţelul (poate cel din Dâmboviţa) şi Grădiştea din Muntenia; sau, în Moldova, Piscul, azi sat în judeţul Covurlui.

În întregul concepţiei lui Miron Costin despre problema romanităţii neamului, opera aceasta înfăţişează un interes deosebit, fiindcă nicăieri în alte lucrări ale sale chestiunea latinităţii limbii nu este dezbătută mai pe larg şi tratată cu mai mult relief ca aci. Un întreg capitol din această operă este consacrat limbii, luată ca mărturie a descendenţei romane.

        „Dovada cea mai vădită despre obârşia acestui popor – zice el – este limba lui”, care a păstrat până astăzi factura latină. Deşi, în cursul veacurilor, limba s-a corupt şi a împrumutat numeroase elemente din limbile popoa,-relor învecinate-mai ales de la slavi, mai puţine de la unguri şi turci-totuşi „temeiul vorbirii este până astăzi din limba latină”. Şi pentru a învedera aceasta, el dă o listă de 87 de etimologii (57 substantive, 30 verbe), unele nu tocmai uşoare, dar toate exacte, precum: supercilia oculus sprâncene ochi manduco

        = mănânc transmitto

        = trimit occido

        = ucid scribo

        = scriu etc.

autumnus

        = toamnă primum vei stella primăvară stea nox

        = noapte în afară de aceste lucruri preţioase pentru timpul acela, se găsesc, cum, dealtfel era de aşteptat, în opera lui Miron Costin şi naivităţi: cuţovlahii, vrea să zică „şchiopii, fiindcă din oastea romană au rămas acolo numai şchiopii şi bolnavii”. Se găsesc şi erori: „Dacii au fost un popor tătăresc din marea Tartarie”; sau afirmaţia că Traian, după colonizarea Daciei, a înaintat cu ostile peste câmpuri, a trecut Donul, a intrat în marea Tartarie şi s-a lăsat prin Bactria în Siria, pe când, de fapt, campania lui Traian împotriva armenilor şi a părţilor e independentă de campania împotriva dacilor şi a avut loc în 114; sau aserţiunea că Traian a murit în Egipt la 120, pe când, de fapt, Traian a murit în Cilicia, la 117; confuzia între titlul „herzeg” din pecetea domnilor munteni şi Haţeg (ţinutul): „voevod – zice el – şi domn al ţării Ungrovlahiei, Almaş, Făgăraş, Herceg” (în loc de Haţeg) ş.a.

Dar, trecând peste naivităţile şi erorile care sunt mai mult ale timpului, partea interesantă a acestei opere adresate străinilor este conştiinţa clară a unităţii neamului în toată întinderea lui. Moldovenii, muntenii, românii ardeleni şi chiar macedoromânii – cuţovlahii, cum îi numeşte el – sunt ramuri răzleţe din trunchiul unui singur neam. Convingerea obârşiei comune este la el atât de puternică, încât îmbrăţişează laolaltă, într-o singură privire, istoria ţărilor surori şi, în notele finale, după fiecare capitol geografic privitor la Moldova urmează un altul privitor.la Muntenia.

Conştiinţa limpede a unităţii naţionale îl face să vadă în munteni, cu care ai săi au fost adesea în vrajbă şi războaie, nişte adevăraţi fraţi. Şi este într-adevăr interesant să vezi cum acest mare boier din divanul Moldovei, care stătea dârz înaintea domnilor săi, vorbeşte străinilor despre munteni nu cu resentimente, ci, dimpotrivă, cu înduioşare frăţească. Amintind într-un loc naiva părere a unora dintre contimporanii săi că muntenii ar fi bruni fiindcă boierii au obiceiul de a-şi da copiii să fie alăptaţi de doici luate dintre ţigance, el adaugă cu bun-simţ: „Eu unul nu pot lăsa să treacă acest lucru despre ei, ca despre nişte rude şi fraţi ce-mi sunt, având şi ei aceeaşi soartă şi aceleaşi suferinţe cu noi”.

Conştiinţa obârşiei comune şi a unităţii neamului avea astfel darul să deschidă calea unei apropieri sufleteşti între cele doua ţări surori, care până atunci trăiseră în rivalităţi şi lupte.