Poema polonă; Despre Moldova şi Ţara Românească

Poema în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească cuprinde mai puţine ştiri istorice decât cronica polonă, dar, în schimb, prin lirismul ei mişcător şi prin pitorescul legendelor, îi este superioară ca valoare literară. Unul dintre cei mai competenţi istorici ai literaturii polone, Al. Briâckner, o aşează printre cele mai bune produse de acest gen ale literaturii polone din secolul al XVII-lea.

Opera a fost scrisă în anul 1684, pe timpul când Miron Costin a fost nevoit să stea în Polonia, urmând în captivitate pe Duca-vodă. în Polonia, Miron Costin, câştigând aprecierea deosebită a regelui Sobieski, căruia i-a fost prezentat împreună cu Duca-vodă, a fost găzduit, împreună cu copiii săi, la Daszow, în castelul de vânătoare al regelui, în timp ce nefericitul său domn îşi târa zilele în închisoare.

În răstimpul acestei găzduiri, Miron Costin a scris Poema polonă, în versuri de câte 13 silabe. Genul cronicilor rimate – de obicei în versul eroic, de 13 silabe – era pe atunci la modă în Polonia. Miron, urmând unui îndemn mai vechi venit din partea regelui Ioan Sobieski – om de cultură rafinată, care dorea să cunoască trecutul ţărilor româneşti – şi-a prelucrat Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei în frumoase versuri polone.

Poema începe cu o dedicaţie către rege, prin care boierul moldovean mărturiseşte că se ruşinează de „muza sa sarmată”, „nu pentru că ea n-ar fi la înălţimea celor mai înalte subiecte. ci din pricina nemdemânării lui în această limbă”. Această neîndemânare, spune mai departe, provine din faptul că de mai mult de zece ani n-a mai întrebuinţat decât foarte rar polona'. Poema ni s-a păstrat de fapt în două manuscrise, care reprezintă două redacţii diferite, şi într-unui din acestea, cel destinat regelui, autorul a reluat poema vers cu vers, a corectat greşelile gramaticale, a îndreptat unele expresii, căutând termeni poloni plini de evocare; a refăcut adesea versuri întregi, pentru a corecta măsura ori rima.

El arată apoi în prefaţă motivele care l-au îndemnat să se apuce de acest lucru: „Mai întâi geniul regelui, care caută să afle atât despre ţările mărişi întinse, cât şi nu mai puţin despre cele mici”. Al doilea motiv este faptul că istoricii poloni pomenesc în cronicile lor ceva şi despre Moldova şi menţionează că poporul român se trage din Italia, dar nu amintesc nimic despre vremea când s-au aşezat la ţărmurile Dunării, ale Nistrului şi ale Mării Negre. Pentru a îndeplini dorinţa regală şi pentru a umple această lacună a istoriografiei polone, marele logofăt al Moldovei îşi înstrună lira ca să cânte, cum spune el, „patria înlăcrămată şi pe bieţii locuitori ai Ţării Moldovei”.

Poema e brodată pe aceeaşi canava pe care fusese lucrată şi cronica polonă. Ea cuprinde cam acelaşi material istoric, orânduit în acelaşi plan; numai că tendinţele literare ale scrierii şi simţul poetic al autorului îl silesc să înlăture amănuntele de erudiţii greoaie, să introducă elemente descriptive şi să dea mai multă dezvoltare legendelor populare.

Poema este împărţită în trei părţi inegale, dar bine distincte, având fiecare câte un titlu separat.

Prima parte are ca titlu: Despre neamul moldovenesc; despre prima lui descălecare de către Traian şi pleacă de la ideea unităţii neamului. Romaniispune el – au colonizat odinioară amândouă Daciile de la valurile lui Traian, până ce vremea îndelungată i-a împărţit în trei. Cei dintâi au fost sub unguri, în Ţara celor şapte cetăţi (Transilvania), unde, aduşi de Traian, trăiseră împreună cu dacii. Iar moltanii, care îşi trag numele de la Olt, numiţi şi munteni de la „munţi”, au făcut şi o a doua descălecare, după cea dintâi a lui Traian. A treia ramură e cea din Moldova, numită aşa după râul Moldova, descălecată din peşterile maramureşene spre malurile joase ale mării. Atât aceştia cât şi ceilalţi poartă numele vestit de rumâni. Deci nimeni să nu pună la îndoială că se trag de la Roma.

După ideea unităţii naţionale, cronicarul povesteşte cucerirea Daciei, colonizarea, descrie graniţele noii provincii romane, cetăţile, valul lui Traian şi încheie prima parte cu expediţia lui Traian în Asia, moartea lui în Egipt şi cu apoteoza marelui împărat: „Şi acum fiecare să privească o astfel de putere! Veacurile de acum nu au una asemănătoare, nici un astfel de monarh care în câţiva ani, într-un singur marş, într-un singur război, să înconjure lumea, nepărăsind nici o clipă câmpul de lupta. De ce se mai minunează cineva de războaiele purtate de turci, care ţin numai şase luni. Roma 1-a făcut pe Traian nemuritor. Prin veşnica lui columnă, a arătat lumii că gloria voastră este veşnică, monarhi slăviţi!”.

Partea a doua poartă titlul: De risipirea coloniilor lui Traian de către tătari şi de locuinţele romanilor în munţi. Reluând firul povestirii, spune cum, după Traian, imperiul roman intră în decadenţă, şi Adrian, nemaiputând ţine piept invaziilor barbarilor, distruge podul de peste Dunăre. Coloniştii se retrag atunci pe linia munţilor, în ţara Făgăraşului, în regiunea Haţegului, în Maramureş şi în munţii Gurghiului şi ai Ciucului. în curgerea veacurilor, limba lor latină s-a corupt: din dominus şi deus s-a format cuvântul dzeu, Dumnezeu; din meus = al meu; coelum – cer; homo = omul; frons = frunte; angelus = îngerul. La cuvintele latine s-au adăugat apoi împrumuturi din ungureşte şi slavoneşte.

Pe când ţinuturile dunărene erau în părăsire, năvăliră ungurii, care su-puseră pe români. Cu tot traiul lor îndelungat prin munţi, românii n-au pierdut elementele civilizaţiei romane, fiindcă natura cea dintâi a lucrurilor nu piere: „prima materia non corrumpitur”. Ungurii, sub regele Vladislav, pornesc împotriva tătarilor care se aşezaseră în Moldova, îi bat cumplit mai jos de Roman şi, în locurile rămase libere, urmează a doua descălecare.

Partea a treia, Despre a doua descălecare a Moldovei şi a Munteniei după alungarea tătarilor, este cea mai frumoasă, deoarece conţine o serie de legende populare pline de farmec în liniile lor simple şi naive. Cartea se deschide cu povestirea legendelor privitoare la întemeierea Moldovei.

În Maramureş, în satul Cuha, se afla Dragoş, fiul lui Bogdan, care ardea de dorinţa de a arăta ceea ce poate înfăptui. Mama lui 1-a împiedicat multă vreme să plece în lume după isprăvi vitejeşti, dar într-o zi, ivindu-se în sat un zimbru, Dragoş a socotit aceasta ca un semn prevestitor şi, alegând repede

300 de tineri înarmaţi, a plecat cu ei în căutarea zimbrului. Ei merg necontenit de-â lungul râului, călăuziţi de căţeaua Molda, care adulmeca pretutindeni urmele fiarei. Urcând coastele Carpaţilor, ajung pe culmea muntelui de unde privesc desfăşurându-se în vale „atât cât ochiul poate cuprinde. până în întinderile fumurii – sunt expresiile cronicarului – luncile Prutului, pământul viitoarei Moldove”. Aci amintirea pribeagului se înduioşează şi în vreo 80 de versuri următoare el evocă, într-un colorit bucolic, frumuseţile patriarhale ale ţării sale. „Peste tot câmpii mănoase, păşuni întinse, care alte pământuri se pot asemăna în lume cu acestea?” Maluri joase la vaduri, asemenea labirintelor de grădini pe ape: „Egiptul nu întrece luncile Prutului în bogăţie. Aci o jumătate de copeică produce şapte măsuri de grâu. în anii roditori, ovăzul, secara, dau unsprezece măsuri, iar meiul peste douăsprezece.” Ţară roditoare şi „câmpii pline de flori, asemenea raiului”, se întind până la Nistrul cel mare, care, „chiar acolo unde desparte în două Podolia^ curge între stânci sculptate natural, ca şi cum ar fi fost lucrate de mână de om”. Vânătorii privesc minunaţi această ţară şi, scoborând din ceaţa munţilor, aud într-o pădure deasă lătratul căţelei. Cronicarul poet povesteşte apoi> după liniile cunoscute ale legendei, uciderea zimbrului, moartea căţelei şi numirea râului Moldova.

După uciderea zimbrului, Dragoş şi ai săi nu mai vor să părăsească locurile acelea atât de pitoreşti şi se leagă prin jurământ să rămână acolo. Ei aşează capul zimbrului pe un stâlp, ca semn prevestitor de bine şi întemeiază primul sat, Bourenii, „căci zimbrul se numeşte pe moldoveneşte bour”, şi aleg ca pecete a noului stat capul de zimbru.

După ce se aşează, cercetând împrejurimile pustii, zăresc deodată „un punct cenuşiu, care se ridica dimineaţa, în zorile liniştite, ca un stâlp drept până la nori” Rămân înmărmuriţi şi, curioşi să vadă cine locuieşte în asemenea pustietăţi, pornesc înspre fum. Mergând într-acolo, dau într-o dumbravă rotundă şi veselă, pe ţărmul unei ape, „peste roiuri de albine şi peste un bătrânel încărcat de ani. El acoperea stupii şi umbla în jurul lor să dreagă câfe ceva, să vadă dacă vreo matcă îşi scoate albinele, sau să îndrepte fagurii, să ia ceara asemenea chihlimbarului, căci – adaugă cronicarul într-o glosă marginală-în ţara Moldovei se află în stupi ceară cu miros de chihlimbar.” Pe când băfrânul „îşi îndemna albinele la muncă mai zeloasă”, tovarăşii lui Dragoş îi dau „bineţ ome”. Tresare bătrânul. îi pun întrebări. El răspunde în ruseşte: „Nu pricep, pe Dumnezeu!” încearcă să se înţeleagă cu el prin semne şi, în cele din urmă, află printr-un tălmaci că este Iaţco din Sniatyn. „M-am aşezat de câţiva ani aci şi am o prisacă mică. Afară de voi n-am văzut pe nimeni.” Dragoş îi întăreşte stăpânirea şi îl trimite să-şi aducă neamurile din Sniatyn. Pentru a lămuri originea principatului muntean şi a explica imaginea corbului din stema ţării, Miron Costin reproduce o altă legendă, culeasă în Muntenia, şi care are în tot întregul ei factura populară.

Era – zice autorul – pe vremea când poporul locuia încă pe apa Oltului, o româncă frumoasă pe care o îndrăgi principele Ardealului. Rămânând grea, principele îi dete un inel spre credinţă şi o trimise la părinţi, spunându-i că, îndată ce va naşte, să vie cu pruncul şi cu semnul la dânsul. Românca, născând copilul, plecă împreună cu fratele ei către curtea principelui. Pe drum, istoviţi de mers, se aşezară să se odihnească la marginea unei păduri de stejari.

3n

Aci mama, ca să potolească plânsul copilului, îi dădu inelul princiar să se joace cu el. Pe când copilul zburda vesel, un corb, zărind de pe creanga unui stejar că străluceşte ceva în mâna copilului şi luându-l drept o bucată de carne, cum era chinuit de foame, se repede ca un fulger, răpeşte inelul de aur şi-l înghite cu lăcomie. Copilul ţipă, zgâriat de ghearele corbului, mama sare în picioare şi fratele, deşteptându-se, vede cu uimire că „inelul e pierdut şi odată cu dânsul şi cuvântul principelui”. Atunci se ia după corb, care se aşezase pe o cracă, îl ocheşte cu săgeata şi-l ucide.

Episodul acesta al răpirii inelului de o pasăre de pradă este un element de folclor foarte răspândit, precum am arătat în altă parte1, şi se regăseşte destul de des în literaturile medievale (bunăoară în romanele Pierre de Provence et la belle Maguelonne, Giulia e Ottinetto şi chiar în 0 mie şi una de nopţi).

Apoi – urmează povestea – fără să scoată inelul din gâtlejul corbului, porniră cu toţii la drum. Ajunşi la curtea principelui, îi prezentară copilul şi inelul în gâtlejul corbului, ca un semn dumnezeiesc. Principele ia copilul, îl ridică în rang făcându-l domn peste ţinutul Făgăraşului şi-i dă ca stemă corbul. Copilul acesta este Negru-vodă, descălecătorul Ţării Româneşti, şi de la el a rămas corbul ca stemă a principatului muntean.

După aceşti descălecători de ţară, autorul trece repede peste domniile următoare, fără să amintească decât pe Roman, pe care îl consideră ca frate al lui Dragoş, şi se opreşte mai mult asupra lui Alexandru, care – spune el – a fost asemenea unui rege, încât amintirea lui o slăvesc locuitorii până azi, „numindu-l cel bătrân şi bun”.

Poema în versuri polone nu aduce ceva nou în chestiunea originii latine a neamului faţă de celelalte două lucrări de care ne-am ocupat până acum. Dimpotrivă, multe date istorice au fost aci cu totul reduse sau chiar lăsate la o parte; în schimb, au fost introduse elemente descriptive şi a fost dezvoltat materialul legendar.

Scopul lui Miron Costin n-a fost însă să facă din această poemă o operă de erudiţie, ci una poetică, uşoară şi plăcută, care să câştige sufletul cititorului său regal pentru frumuseţea pământului moldovenesc şi pentru interesanta obârşie a poporului român. Faptul că, în vremea noastră încă, unul din cei mai buni istorici ai literaturii polone, Al. Bruckner, consideră opera cronicarului ca un produs de seamă în literatura polonă a veacului al XVII-lea dovedeşte că Miron Costin şi-a ajuns ţinta.

t VIAŢA LUMII în afară de meritele lui pentru istoriografia moldovenească, Miron Costin mai are şi pe acela de a fi printre iniţiatorii liricii româneşti. El este primul cărturar care a încercat la noi poema filosofică. înainte de el, compusese în Moldova mitropolitul Varlaam câteva versuri stângace la stema ţării, publicate în Cartea românească de învăţătură din 1643.

Contimporan cu Miron Costin, mitropolitul Dosoftei s-a străduit sa traducă, după modelul lui Kachanowski şi, uneori, sub influenţa poeziei populare. Psaltirea în versuri, pe care a publicat-o la Uniew, în 1673. Deşi chiar la sfârşituJ

1 Cărţile populare, II, p. 341-342.

acestei tipărituri poetice a marelui mitropolit găsim, ca o frumoasă dovada de înfrăţire culturală între cărturarii lumii vechi, adause şi 18 versuri în care se vorbeşte despre mândria originii noastre latine, cu exemple vădite, ca podul lui Traian de la Turnu-Severin, versuri datorite „prea cinstitului vornic mare în ţara de jos, Miron Costin” – importanţa activităţii poetice a lui Miron Costin stă în altă scriere a sa. înainte de 1673 Miron Costin a alcătuit un mic poem filosofic. Viaţa lumii, care ni s-a păstrat în manuscris, cu o predoslovie către cititori.

Prefaţa prezintă pentru noi, care urmărim evoluţia literaturii vechi româneşti, o importanţă deosebită, fiindcă este de fapt un mic tratat de versificaţie – primul de acest fel în literatura noastră. Din el se vede că Miron Costin avea o noţiune destul de clară despre versificaţie, care, după el, trebuia să îndeplinească următoarele condiţii:

1. Măsura: „Stihul iaste nu ca alta scrisoare deslegată, ci iaste legată de silave cu număr. Deci deaceaste silave, stihurile ceaste ce scriu într-aceasta cărţulie au 13 silave, iară se pot şi în 9 şi în 7 a face, şi sunt într-alte chipuri stihuri la alte limbi, cum iaste elineasca şi letineasca.”

2. Rima: „. deci are şi altă datorie stihul: cuvintele ceale <de la> sfâr-şitul stihului a doauă stihuri să se întocmească într-un chip, pe o slovă să se sfârşească, cum iaste: aţa – viaţa; fruntemuntej spume – lume”.

La aceste două cerinţe fundamentale, Miron Costin mai adaugă câteva observaţii privitoare la evitarea hiatului, prin contopirea, coliziunea şi eliziunea vocalelor: „.unde se vor prileji trei slove, cărora le zicem unoglasnice —adică « de un glas» (vocală) —cum iaste a, e, i, o, aceastea de se vor prileji trei alăturea, să lipsească una, cum iaste: nice o avuţie. Aice caută că o iaste între e şi între a, deci o piere şi vei citi: nice-avuţie iproci. Alta: pentru această slovac, când va avea înaintea sa iar o slovă unoglasnică, se întunecă, cum veţi găsi între stihuri un stih într-acesta chip: mari împăraţi şi vestiţi, care nu-l citi: mari împăraţi. ci: mar' împăraţi.”

Un singur element, într-adevăr important, al versificaţiei moderne îi scapă: ritmul. Versurile lui, ca şi ale tuturor contimporanilor săi, păcătuiesc tocmai prin ritmul defectuos; sunt versuri şchioape.

Predoslovia se încheie cu recomandaţia pentru contimporani să nu se lase furaţi de muzicalitatea versului: „mai vârtos să înţelegi ce citeşti, că a citi şi a nu înţelege este a vântura vântul şi a fierbe apa”.

Pentru a da o pildă că se pot scrie versuri şi în limba noastră, Miron Costin a alcătuit poema Viaţa lumii.

Tema acestui mic poem filosofic este concluzia la care ajunge totdeauna sufletul omenesc după ce scoboară de pe culmea maturităţii către amurgul vieţii şi simte apropiindu-se marea noapte care ne învăluie: „Deşertăciunea deşertăciunilor. toate sunt deşarte”.

Această amară înţelegere a enigmei vieţii constituie un motiv poetic din cele mai răspândite în literatura universală. Difuziunea motivului a fost urmărită de d-l Ramiro Ortiz în interesantul studiu Fortuna labilis (Soarta alunecoasă).

Poema lui Miron Costin are într-adevăr afinităţi şi cu unele accente din lirica epicureană a lui Horaţiu:

Eheu fugaces, Postume, Postume, Labuntur anni; nec Pietas moram Rugis ei instanţi senectae Adferet indomitaeque Morţi

Eheu fugaces.1

Tema apare însă cu mai mult relief la Ovidiu, care, exilat departe de Roma şi de ai săi pe care-i lăsase cu lacrimile în ochi în noaptea fatală în care a fost smuls din mijlocul lor, îşi trăia zilele amărâte pe ţărmurile viforoase ale Pontului Euxin, între sălbaticii sciţi.

În Cartea a IV-a, epistola a IlI-a din Pontice, după ce vorbeşte de „fortuna, dea non stabili” (soarta, zeiţa nestatornică), gândul lui se duce cu melancolie spre atâţia mari eroi ai lumii, pe care norocul nestatornic i-a prăbuşit din culmea gloriei şi a măririi:

Omnia sunt hominum tenui pendentia iilo, Łt şubiţo rasu, quae valuere, ruunt, Divitis audita est cui non opulentia Croesi? Nempe tamen vitam captus ab hoste tulit. Iile Syracosia modo formidatus în urbe, Vix humili duram repulit arte famem. Quid fuerat Magno maius? tamen iile rogavit Submissa fugiens voce clientis opem. 2

Tema aceasta a nimicniciei vieţii omeneşti în faţa morţii eterne, care apare şi în lirismul sfinţilor părinţi ai bisericii, ca de exemplu la sfântul Ioan Hrisos-tomul – şi întărită mai ales prin evocarea marilor glorii ale omenirii, înmor-mântate în noianul vremurilor – a trecut apoi în arta şi în literatura latină a evului mediu, unde a fost exploatată necontenit:

Ubi Plato, ubi Porphirius, Ubi Tullius aut Virgilius, Ubi Thales, ubi Empedocles, Aut egregius Aristoteles? Alexander ubi rex maximus? Ubi Hector Trojae fortissimus. Ubi Helena Parisque roseus? Ceciderunt în profundum ut lapides; Quis scit an detur eis requies?

1 în traducerea liberă a d-lui N. Herescu:

Hei, Postume, Postume-n aprigă fugă

Se spulberă anii şi-n van e-orice rugă, Căci, nici bătrâneţii ce vine grozavă, Nici morţii neînfrânte, n-aduce zăbavă. -

        * „Toate cele omeneşti atârnă de un fir subţire şi toate cele ce au fost se prăbuşesc printr-o neaşteptată cădere. Cine n-a auzit de averile bogatului Cresus? Şi totuşi, căzut prizonier, îşi primeşte viaţa de la vrăjmaşi. Acel care era aşa de temut în cetatea Siracuzei (tiranul Dionis) abia îşi poate potoli foamea cea aspră printr-un meşteşug umil. 'Cine a fost mai mare decât Pompei?Şi totuşi acela, rupând-o la fugă, imploră cu voce umilită ajutorul unui client.”

Din latina medievală, motivul s-a prelungit în literaturile romanice şi şi-a găsit, între altele, o interpretare delicată şi duioasă în lirica zbuciumatului Franco» Villon, la începutul veacului la XV-lea. Ecoul acestui „ubi sunt?” se străvede în drăgălaşa Ballade des Dames de jadis, în care farmecul se îmbină din evocarea discretă a frumoaselor din alte vremuri, „polies, soueves et precieuses”, fiecare cu o trăsătură distinctivă a personalităţii sale: „la tres sage Helloâs, la reine Blanche comme le lys; Flora, la belle Rommaine.”, şi din suavul refren care ne poartă gândul de la frumuseţile ce au încântat vremurile cavalerismului către zăpezile fragede ce se topesc pe pajiştile jilave, la începutul primăverii: Ou şont Ies neiges d'antan? („Unde sunt zăpezile din anul trecut?”) în literatura italiană, ecoul acestei teme s-a răsfrânt până târziu în lirica religioasă a veacului al XVI-lea. în Biblioteca Marciana din Veneţia am găsit tipărite la sfârşitul unor broşurele populare de mistere religioase versuri ca acestea:

Voi che cercate în questo mondo honore Vedete ii fin di vostra humana gloria Vostro fnmo, e speranze, e vostra boria In un punto e fiorita e presto muore Volano i mesi, gil anni, e volan l'hore e spenţă în breve spazio ohni memoria e alia fine ogni nato şi muore. Se'l debol filo, otide sospesa pende Mirabilmente ancor mia fragil vita.

Din literatura italiană aceste locuri comune au putut trece, prin studenţii polonezi din universităţile italiene, în literatura regatului vecin şi, printr-un model polon – până acum neindentificat – fără să negăm şi modelele clasice latine, a putut ajunge la Miron Costin.

Poema lui Miron Costin înfăţişează o formă mai complexă ieşită din îmbinarea acestor teme înrudite. Ea începe cu versurile amare de invocare a fragilităţii vieţii omeneşti, atât de amăgitoare în aparenţele ei, versuri care reamintesc ideea ovidiană, „Omnia sunt hominum pendentia filo (sel debol filo)”:

A lumii cânt cu jale cumplită viaţă

Cu primejdii, cum este o aţă

Prea subţire şi-n scurtă vreme trăitoare.

Poema continuă pe tema nestatorniciei lucrurilor omeneşti, a fugii necontenite a vieţii, care se rostogoleşte mereu pe albia timpului, fără să se oprească niciodată:

Trece veacul desfrânatl, trec anii cu roata, Fug vremile uşoare, fug şi nici o poartă A le opri nu poate.

1 Neoprit, fără frâu.

Cu aceste idei se împleteşte motivul aşa de exploatat în literatura latină a evului mediu: a norocului orb care necontenit urcă şi scoboară pe scara lumii („Passibus ambiguis fortuna volubilis errat” a lui Ovidiu). Norocul, spune cronicarul poet, Este cela ce pre mulţi cu amar afumă:

El suie, el coboară, el viaţa rumpe.

Norocul la un loc nu stă; într-un ceas schimbă pasul;

Anii nu pot aduce ce aduce ciasul!

Vremea le începe ţările, vremea le sfârşeşte.

Poema capătă apoi mai multă amplitudine. Privind în lungul veacurilor, gândul cronicarului se opreşte asupra marilor cuceritori ai lumii, care au uimit popoarele cu zarva faptelor lor şi pe care neantul i-a înghiţit „ca pe nişte spume”. Ca şi poetul evului mediu latin („Alexander ubi rex maximuş?”), Miron Costin se întreabă: unde-s cei din lume

Mari împăraţi şi vestiţi?

TJnde-s ai lumii stăpâni? unde este Xersis, Alexandru Machedonu? Unde-i Artaxerxes?

Augustu, Pompeiu şi Kesariu, ce au luat lume?

Pre toţi i-au stins cu vreame ca pe neşte spume.

Fost-au Kiros împăratu vestitu, cu răsboaie, Cu avere preste toţi, plecându-şi sub voie

Pre perşi, haldei, tătarii şi Asia toată.

Caută la ce l-au adus înşelătoarea roată;

Prinsu-l-au o fămeiă, i-au pusu capu-n sânge: „Satură-te de moarte, o, Kiros, şi te stinge

De vărsarea sângelui”.

Şi, în sfârşit, revenind la gândul morţii eterne care seceră necontenit vieţile omeneşti, încheie cu îndemnul creştin al faptei bune, care singură cucereşte sufletului un loc de fericire în lumea viitoare şi un loc de cinste In viaţa pământească:

Ia aminte dar, oame, cine eşti pe lume, Ca o spumă plutitoare rămâi fără nume; Una fapta ce-ţi rămâne bună te lăţeşte în cer cu fericire, în veci te măreşte.

Ritmul poemei este însă greoi şi pe alocurea defectuos. Am văzut dealtfel mai sus că în micul său tratat de versificaţie Miron Costin îi dă puţină atenţie. Ideile se repetă uneori în chip obositor. Dar cu toate aceste defecte, din bălăria ideilor comune se ridică ici şi colo câteva flori de imagini frumoase („şi voi lumini de aur: soarele şi luna”; cele omeneşti: „fum şi umbră sunt, visuri şi păreri”; omul „ca spuma plutitoare”; moartea: „culege cu sacul” vieţile omeneşti.), care dovedesc —-lucru ce l-am văzut şi din poema polonă şi din cronică chiar – că Miron Costin avea o pronunţată înclinare către poezie. Dar el nu a stăruit să-şi cultive această înclinare înnăscută şi însuşi ne spune că a scris poemul său ca să se arate că: „poate şi în limba noastră a fi-acest feliu de scrisoare, ce se chiamă stihuri şi nu numai aceasta, ci şi alte dăscălii şi învăţături ar putea fi pre limba rumânească, de n-ar fi covârşit vacul nostru cel de acum de mari greutăţi şi să fie şi spre învăţăturile scripturei mai plecată a locuitorilor tarei noastre voie”.

În şirul marilor cronicari moldoveni, Miron Costin ocupă, prin cultura lui largă şi prin puterea personalităţii sale, un loc proeminent. Lăsând la o parte pe Dimitrie Cantemir, care poate fi considerat ca un istoric în adevăratul înţeles al cuvântului, Miron Costip este cel mai cult dintre cronicarii moldoveni. Aruncat, prin vicisitudinile familiei sale, pe limanuri străine, el şi-a petrecut toată copilăria, până în anii primei tinereţi, în Polonia, unde a avut norocul să se adape adânc din cultura umanistă a colegiilor iezuite, precum şi din rafinata cultură polonă a timpului său.

        — Este singurul cronicar moldovean care scrie într-o limbă străină pentru a dezvălui originea glorioasă a neamului, trecutul zbuciumat şi nădejdile ce ţara sa le punea, în acele vremuri de cumpănă, în marele rege. care despresu-rasa Viena şi în vecinii creştini. Cu operele în limba polonă el depăşeşte hotarele literaturii româneşti şi, prin frumuseţea lirismului descriptiv, prin farmecul legendelor populare şi prin eleganţa cu care mânuieşte versul eroic polon, a izbutit să cucerească – după cum o recunosc înşişi istoricii literari străini – un loc de cinste în literatura istoriografică polonă a timpului său.

Orizontul larg de cultură pe care, spre deosebire de contimporanii săi moldoveni, şi-l agonisise în anii tinereţii, se vede pretutindeni în opera lui: din bogăţia de informaţii privitoare la ţările învecinate, din reminiscenţele literaturii clasice, din citatele şi din corespondenţa lui latină, din mapele geografice pe care nu o dată le utilizează, din claritatea cu care pune şi discută problema originii romane.

În al doilea rând, Miron Costin cutreierase – ca Eminescu mai târziu – în lung şi lat pământul românesc. Străbătuse cu oştirea lui Duca-vodă întreg Ardealul; trecuse pe la Alba-Iulia; fusese de mai multe ori în Muntenia şâ' privise, prin apele limpezi ale Dunării, pragurile podului lui Traian; colin-dase, în sfârşit, cu prilejul unei solii în Polonia, Maramureşul, unde aflase leagănul Moldovei şi văzuse hrisoave de la Dragoş.

        :r Nimeni până la el nu a fost, şi din punctul de vedere al culturii şi ca experienţă sufletească, mai bine pregătit să pătrundă problema unităţii neamului. Şi nimeni dintre toţi contimporanii săi nu era în măsură să vadă mai bine cât de falsă şi de jignitoare era basna împrumutată dintr-o cronicăungurească de bietul Simion Dascălul.

Cu aceeaşi mândrie şi pasiune cu care stătea dârz înaintea vizirului („suntem bucuroşi noi moldovenii, să se întindă împărăţia.”) şi înaintea domnilor săi pentru apărarea pământului şi drepturilor poporului său, marele logofăt al Moldovei a luat pana să spulbere ocara cu care fusese înfundat neamul său.

Opera sa De neamul moldovenilor are într-adevăr greşeli de amănunte, uneori confuzii, nu merge direct la sursele pe care le citează după alţii. Acestea sunt însă defecte ale timpului, dar datele fundamentale ale problemei, aşa cum le-a fixat el: cucerirea romană, colonizarea, unitatea neamului, conţinuitatea în Dacia, latinitatea limbii – au rămas până astăzi nezdruncinate.

Relieful pe care 1-a dat chestiunii, căldura convingerii şi dragostea de neam – am putea zice pasiunea – cu care el a pus şi a discutat problema a încălzit într-atât sufletul cărturarilor din epoca sa, încât ideile aduse în circulaţie de el au avut un puternic răsunet în opera lui Dimitrie Cantemir şi a stolnicului Constantin Cantacuzino.

Deşi în viaţa de cultură a unui neam ceea ce contează sunt înfăptuirile şi nu intenţiile, totuşi nu putem pierde din vedere că Miron Costin concepuse planul unei vaste istorii care, pornind de la originea romană, să îmbrăţişeze istoria neamului până în vremurile sale. Planul nu 1-a putut îndeplini din pricina vremurilor turburi – „aceste cumplite vremi, de nu stăm de scrisoare, ci de grije şi suspine”. Abia se aşeza la masa de scris şi ştafeta de la curtea domnească îl silea să lege paloşul la bâru şi să încalece pentru drumuri depărtate. Din planul său el n-a putut aşterne pe hârtie, în afară de urzeala începutului —- de cartea pentru întâiul descălecat – decât acele memorii pline de savoarea lucrurilor văzute şi trăite intens. Dar nici acestea n-au putut fi terminate, căci ele merg abia până la Dabija-vodă. Tocmai când se credea, în amurgul vieţii, ajuns la un liman de linişte şi fericire prin căsătoria apropiată a fiilor săi, s-a prăbuşit asupra familiei sale, ca un fulger, înfiorătoarea tragedie care i-a pus capăt vieţii şi 1-a învăluit în acelaşi mormânt cu soţia sa.