Mănăstirile, focare de cultură

Siliţi să se expatrieze, pribegii slavi au luat cu ei, spre a scăpa de dezastru, comorile lor de cultură: manuscripte, odăjdii scumpe, aere, icoane. Astfel se explică acele manuscrise slave din veacul al XHI-lea pe care le-a aflat în vechile noastre mănăstiri şi pe care le-a descris în catalogul său de manuscrise slavoneşti din bibliotecile româneşti un învăţat rus, Iacimirskij. Şi tot pe această cale a ajuns la mănăstirea Putna un aer vechi cu inscripţie grecească, brodată cu fir, care fusese lucrat de „călugăriţa Eufemia, împărăteasa Serbiei şi de fiica acesteia, care în călugărie se numea Eupraxia”.

Călugării slavi, care îşi făcuseră ucenicia în atmosfera de misticism şi de cultură a Muntelui Athos, refugiaţi pe plaiurile noastre, au reorganizat viaţa monahală la noi, întemeind mănăstiri trainice de piatră, care au devenit adevărate focare de cultură ale trecutului nostru.

Cel dintâi dintre aceştia a fost Nicodim, care, încă înainte de dezastrul din Câmpia Mierlei (1389), s-a stabilit în Ţara Românească şi a zidit, sub Vlaicu-Vodă (1364-l374), mănăstirile Vodiţa şi Tismana. Nicodim era originar din Macedonia sârbească. Născut la Prelep dintr-un tată grec din Castoria şi dintr-o mamă sârbă, el îmbrăcase de timpuriu rasa monahală în Muntele Athos. Mai târziu a intervenit chiar într-un moment critic al vieţii religioase a poporului sârb, ajutând să se împace conflictul dintre patriarhie şi biserica sârbească, conflict care ajunsese aşa de departe, încât patriarhia aruncase anatema asupra bisericii sârbeşti. Nicodim îşi căutase împreună cu ucenicii săi un adăpost la noi şi aci, cu sprijinul lui Vlaicu-Vodă, a ridicat mănăstirea Vodiţa. Ni s-a păstrat actul de danie al lui Vlaicu-Vodă – cel mai vechi document intern – către mănăstire, prin care ni se spune că domnul român „după îndemnare dumnezeiască. ascultând pre cinstitul întru călugări Nicodim. cu a lui < a domnului > cheltuială şi dăruire. iar cu munca lui Kyr Nicodim şi a fraţilor lui a zidit şi a zugrăvit mănăstirea”.

Nicodim, care îşi făcuse probabil ucenicia la mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, a introdus la noi normele de viaţă monahală şi tradiţiile de cultură ale călugărilor athoniţi. Pentru ca munca lor de cultură să se poată săvârşi nestingherită, domnul le dăruieşte, pe lângă odăjdiile şi ©doarele necesare, moşii: „satul Jidoviştiţa şi câte galete vor fi de la satul lui Costea Topolniţa, şi pe Dunăre de la 8 vârşii venitul domnesc şi toată viitoarea din mijloc cu toate, şi Dunărea de la povârnişul Orehova, ce duce la podul cel mai de sus la Ruşava, şi Vodiţa cea mare pe amândouă laturile cu nucii, cu livezile şi cu Ţerovăţul, cu siliştea Bahnei”. Deosebit de aceasta, el mai dăruieşte, pe fiecare an, din casa domnească, la hramul mănăstirii, câte 1000 de perperi, precum şi burdufuri de brânză, caşuri, maje de ceară, îmbrăcăminte şi 12 pături.

În acelaşi document domnul mai rânduieşte ca nimeni dintre urmaşii săi să nu se amestece în administraţia interioară a mănăstirii, ci călugării înşişi, după chibzuinţă lor, să-şi aleagă stareţul.

Această grijă deosebită pe care domnul o pune la întemeierea şi consolidarea mănăstirii se explică prin faptul că, într-o vreme în care limba de cultură a neamului era o limbă străină, pe care o înţelegea numai clerul şi pisarii din cancelariile domneşti, mănăstirile erau singurele instituţiuni de cărturărie, în mănăstiri se aflau bibliotecile de manuscrise slave aduse de fugarii sud-dună-reni, în mănăstiri se aflau şcoli în care se putea învăţa limba slavă şi, în sfârşit, în mănăstiri se învăţa şi arta caligrafiei.

Caligrafii erau în mare vază, fiindcă se îndeletniceau cu copierea şi râs-pândirea manuscriselor necesare cultului divin într-o epocă în care tiparul nu era încă cunoscut. Nicodim însuşi, care era un călugăr de o cultură aleasă pentru timpul lui, era în acelaşi timp şi un caligraf de mare talent. De la el ne-a rămas o frumoasă evanghelie, scrisă pe pergament, împodobită cu miniaturi şi viniete, cu o notă de „Popa Nicodim. în al şaselea an al perse-cuţiunii sale, iar socotit de la începutul lumii 6913 < = 1405 >„.

Normele şi tradiţiile vieţii culturale din sf. Munte au fost introduse apoi şi în Moldova, prin ucenicii lui Nicodim, care aduseseră şi acolo tradiţiile de muncă ale monahismului athonit. Un rol important pare să fi jucat aci călugărul bulgar Grigore Ţamblac, de origine din Târnova, scriitor de seamă, trimis de patriarhia din Constantinopol la Suceava ca să refere asupra cererii lui Alexandru cel Bun de a se întemeia o mitropolie în Moldova. El a fost mare dascăl al bisericii moldoveneşti, predicator la curtea lui Alexandru cel Bun şi egumen al mănăstirii Neamţului. Sub imboldul primit, se începe în Moldova opera pioasă de copiere a manuscriselor religioase.

caligrafi şi MiNiATURiŞTi. Arta caligrafiei capătă astfel şi la noi, în aceste timpuri premergătoare tiparului, un puternic avânt. în liniştea patriarhală a lăcaşurilor de reculegere sufletească, călugări harnici copiau cu răbdare, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului lor, textele Sfintelor Scripturi, împodobindu-le cu viniete, miniaturi şi iniţiale colorate frumos în bronz, roşu, verde, negru şi albastru.

Cheltuielile pentru procurarea materialului – chinovar, colori, pergament, sau hârtie adusă din fabricile Veneţiei, ale Sileziei, ori, mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, din fabrica de hârtie a lui Hans Benkner, de la Braşov – erau suportate de domni şi de mitropoliţi, de episcopi şi de egumeni, de boieri şi de negustori, care, asociindu-se astfel la o operă necesară sfintelor altare, înţelegeau să îndeplinească o faptă creştinească. în sufletul celui care plătea cheltuielile şi în al artistului care îndeplinea munca de migă-leală nu intra nici un gând de deşertăciune omenească, ci totul se săvârşea pentru slava lui Dumnezeu. De aceea mulţi dintre cei ce s-au muncit să copieze şi să ilustreze cu miniaturi şi frontispicii colorate manuscrisele nici nu şi-au semnat numele, iar cei ce au cutezat să-şi însemne numele au făcut-o cu multă umilinţă: „Prea păcătosul şi netrebnicul şi umilitul şi blestematul caligraf, monah Silion, a scris acest sfânt tetraevanghel în sfântul locaş Deal, din porunca robului lui Dumnezeu ieromonah Ieremia egumen”; „Am scris cu păcătosul şi cel din urmă între preoţi, caligraf protopop Ion Sârbul”. Erau florile evlaviei creştine pe care sufletele româneşti ale veacurilor trecute le-au adus ca prinos Domnului.

Aceste opere închinate sfintelor altare reprezintă în cultura şi arta românească a secolelor XV-XVII aportul cel mai preţios. în evoluţia miniatu-risticei din marea slavonească a Răsăritului ortodox care ne înconjura, munca de artă săvârşită pe pământ românesc de anonimi călugări „robi ai lui Dumnezeu” reprezintă o treaptă superioară şi ea a servit în secolele al XV-lea şi al XVI-lea de model vecinilor noştri ortodocşi de la răsărit. N-o spunem numai noi aceasta, ci o recunosc înşişi învăţaţii ruşi. „în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi la începutul secolului al XVI-lea – spune Iacimirskij – stilul moldovenesc predomină şi în manuscrisele ruseşti, dar aci totul iese oarecum ţipător şi mâzgălit şi ornamentaţiile ruseşti stau foarte departe de modelele lor, de acele manuscrise luxoase moldoveneşti, care la timpul lor au fost dăruite vechilor mănăstiri de domnitori şi ierarhi şi care acum împodobesc cele mai bune biblioteci de manuscrise” (trad. d-nei Piscupescu).

Textul era copiat cu pană de gâscă cu roşu şi cu negru într-o caligrafie care era ea însăşi o operă de artă, dar toată frumuseţea manuscriselor o alcătuia decorarea.

Paginile care deschideau un capitol erau împodobite cu frontispicii. Acestea, foarte variate ca desen şi colorit, se pot reduce la trei tipuri principale: unele erau geometrice, alcătuite totuşi din linii fine care se împletesc în formă de romburi, de cercuri, de dreptunghiuri; altele botanice, alcătuite din flori stilizate: lujere, lalele, garoafe, crini, miosotis; multe zoomorfice, pasări sau animale reale sau fantastice: vulturi, păuni, corbi cu crucea în gură (stema Ţării Româneşti), lei, urşi, balauri înaripaţi, aspide ş.a. De multe ori aceste trei tipuri de frontispicii se combină armonios între ele, încheindu-se sus cu o cruce păzită de lei sau de aspide, ori umbrită de flori şi de păuni.

Un deosebit farmec îl dădeau manuscriselor miniaturile care deschideau textul şi care erau împrăştiate în cuprinsul marilor diviziuni ale scripturilor biblice şi liturgice. Ele înfăţişau —- adesea pe un fond bronzat sau pe un roşu de purpură – în chenare de portaluri împodobite cu flori, chipul evanghe-liştilor sau al marilor liturgişti, scene din viaţa Mântuitorului sau chiar chipul voievozilor sau al boierilor, uneori şi al mitropoliţilor care porunciseră copierea şi iluminarea manuscrisului. Evanghelia scrisă în 1473 din porunca lui Ştefan cel Mare pentru mănăstirea Humor – păstrată azi în mitropolia din Cernăuţi – înfăţişează pe marele domnitor, cu plete blonde, ochi albaştri, oferind în genunchi evanghelia copiată Maicii Domnului, protectoarea mănăstirii, într-un manuscris în care se află o evanghelie scrisă în Craiova la 1583 de protopopul caligraf Ioan Sârbul, dăruită de marele armaş Danciul şi de Radul Postelnicul mănăstirii Gura Motrului, şi o alta de la biserica Sf. Nicolae din Chilia şi scrisă în 1593 şi ferecată în 1644 de Matei Basarab, se găseşte pe o pagină portretul domnului în picioare, cu pletele şi barba albă, îmbrăcat în mantie îmblănită de brocard cu fir de aur peste costumul înflorat cu fir de argint, iar pe altă pagină, portretul doamnei Elina purtând peste învelişul alb al capului cununa domnească, îmbrăcată ca şi soţul cu aceeaşi manta blănită cu fir, sub care se vede rochia argintie cu flori şi râuri verzi şi cu dungi aurii pe poale.

De o deosebită varietate era ornamentarea literei iniţiale cu care se începea un capitol. Litera, pe un fond albastru, roşu sau bronzat, mărită mult, era alcătuită din linii şi spirale care se întreţes în forme de vrejuri sau de petale, de sepale şi de flori, ori cuprindeau între liniile ei pasări şi animale reale sau fantastice: păuni, lei, urşi, pelicanul care îşi sfâşie pieptul pentru ca din sângele lui să-şi hrănească puii, imaginea Mântuitorului din Fisiolog; sau aspide – motiv împrumutat din acelaşi Fisiolog – şerpi uriaşi care numai cu privirea înveninată pot ucide vietăţile de la distanţă.

Modelele pentru ornamentarea manuscriselor veniseră din Bizanţ, care suferise în această privinţă influenţa artei asiatice, mai ales a celei persane şi a celei armene. Ele fuseseră aduse din Muntele Athos prin călugării slavi şi greci, pripăşiţi în ţările noastre. Cel mai vechi caligraf miniaturist în Ţara Românească a fost călugărul sârb Nicodim, ctitorul mănăstirii Tismana, care ne-a lăsat un evangheliar, copiat şi ornamentat în 1405, păstrat înainte de război în Muzeul de antichităţi, dar transportat în zilele de restrişte ale războiului la Moscova, de unde nu ne-a mai fost restituit. în Moldova, cel mai vechi caligraf şi miniaturist pare să fi fost Grigore Ţamblac, dar manuscrisele atribuite lui de Iaţimirskij sunt de fapt ale lui Gavril Urikovici.

Între călugării greci pripăşiţi la curţile domnilor noştri unii erau adevăraţi artişti în meşteşugul împodobirii manuscriselor. Aşa, de pildă, Matei Mitropolitul Mirelor, care ne-a lăsat o cronică în versuri greceşti a evenimentelor petrecute în Ţara Românească între anii 1602-l618, a copiat în 1610, cu cheltuiala Cătălinei, mare băneasă a Craiovei, o evanghelie grecească, ajunsă, acum în mănăstirea Sfântul Sava.

Între caligrafii şi miniaturiştii străini care au lucrat în ţările sau pentru ţările noastre se găsesc şi femei, ca de exemplu Melania din Leontopol.

Prima şcoală de caligrafi miniaturişti pare să fi înflorit în mănăstirea Neamţu, unde, în 1429, călugărul Gavril Urikovici – în care N. Iorga vede un reprezentant al familiei Ureche, care şi-ar fi transcris numele în formă slavonă – copia din porunca lui Alexandru cel Bun şi a soţiei sale Marina ua evangheliar greco-slavon. O deosebită înflorire a avut arta miniaturii în vremea lui Ştefan cel Mare. Viteazul domn a ţinut să veşnicească numele său nu numai prin strălucirea armelor şi prin tenacitatea cu care a apărat pământul Moldovei, dar şi prin impulsul dat culturii. Pe timpul său şi din porunca lui„ în marile mănăstiri atunci întemeiate, lucrau numeroşi artişti ai scrisului. Astfel în mănăstirea Putna găsim pe Palade monahul de la care ne-a rămas. un evangheliar care se păstrează în biblioteca mănăstirii, pe Spiridon ieromonahul de la care se cunoaşte un evangheliar slavon, aflat acum la Moscova, şi pe Filip ieromonahul, care, în 1502, copia un evangheliar slavon pentru mănăstirea Zografu din Muntele Athos. în mănăstirea Humor aflăm lucrând în 1473 un alt caligraf, Nicodim, care ne-a lăsat între altele un frumos evangheliar slavon, păstrat acum în mitropolia din Cernăuţi. Şi în vechea mănăstire de la Neamţu găsim în 1493 un caligraf de talent, pe Teodor M[i]rişescul, care a lucrat în 1493 o evanghelie, păstrată acum în Biblioteca din Munchen.

Dintre mitropoliţii ulteriori ai Moldovei, merită să fie amintit aci ca un caligraf de mare talent Atanasie Crimca sau Crimcovici, care a împodobit ctitoria lui de la Dragomirna cu câteva din cele mai frumoase produse ale caligrafiei şi miniaturii româneşti.

Şi în Ţara Românească au fost caligrafi iscusiţi de la care ne-au rămas manuscrise împodobite frumos cu miniaturi, ca: Radu Drăghici din Măniceştii judeţului Teleorman, care copiază în 1574 un evangheliar pentru Petru Şchiopu şi fiul său Marcu, sau Popa Ion Sârbu, care lucrează la Craiova din porunca lui Mihnea-vodă, sau mitropolitul Anania de pe vremea lui Matei Basarab.şi alţii.

Introducerea tiparului în ţările noastre a dat o lovitură puternică dezvoltării frumoase pe care o luase arta caligrafiei şi a miniaturii la noi. Totuşi <ea reînvie în epocile domniilor, relativ liniştite, ale lui Matei Basarab şi Vasile Lupu şi mai ales în vremea lui Brâncoveanu, când gustul pentru migală şi frumos se vădeşte şi în hrisoavele scrise în cancelaria domnească.

Merită să fie subliniat şi aci – ca o trăsătură a poporului românesc, care In tot cursul atât de dramatic al istoriei sale a compătimit cu suferinţele vecinilor – gândul creştinesc al domnilor, mitropoliţilor şi boierilor noştri de a trimite, împreună cu ajutoare de bani, şi manuscripte copiate frumos mănăstirilor obidite sub apăsare turcească din sud-răsăritul Europei. Unul dintre cei mai generoşi domni în această privinţă a fost însuşi Ştefan cel Mare. Un minunat evangheliar copiat şi împodobit cu miniaturi din porunca lui, de ieromonahul Filip, în 1502, a fost dăruit mănăstirii Zografu din Muntele Athos şi se păstrează acum în Biblioteca Naţionala din Viena. Petru Rareş, urmând pilda tatălui său, a dăruit şi el o frumoasă evanghelie mănăstirii Xeropotamul şi o alta mănăstirii Vatopedi, amândouă în sfântul Munte. Fiica lui Petru Rareş, doamna Chiajna, şi soţul ei, Mircea Ciobanul, trimiteau în dar, la 1545, mănăstirii Dionisiu din Muntele Athos un evangheliar ferecat în aur şi argint, cu chipul donatorilor. Astfel de donaţiuni au fost numeroase.

Călătoriile făcute în anii din urmă de d-l Marcu Beza au scos la iveală un preţios material de manuscrise cu miniaturi împrăştiate pe această cale în tot Orientul grecesc: în mănăstirile din Muntele Athos, din arhipelagul grecesc, din Siria, din Ierusalim. Studii întreprinse de d-l Em. Turdeanu în Serbia au învederat cât de întinsă a fost generozitatea românească şi în această direcţie. Manuscripte româneşti cu miniaturi din vremea lui Ştefan cel Mare se găsesc până în Cetinje din Muntenegru, altele de la diferiţi domni se găsesc:în mănăstirea Krusedol (din vremea lui Mihai Viteazul), la ăisatovac, la Remetea, la Milesevo, Hopovo, Studenica şi multe altele.

Se întâmpla uneori chiar ca unul din iscusiţii caligrafi ai ţărilor noastre, mutându-şi rosturile vieţii monahale în Muntele Athos, să continue acolo munca de glorificare a domnului prin arta scrisului. Aşa, de exemplu, pe vremea lui Vasile Lupu, care luase sub ocrotirea sa mănăstirea Zograful din Muntele Athos, dăruind-o cu moşii din Basarabia, un călugăr moldovean. Chirii Hluboceanu, fiul lui Ursu dintr-un neam de hatmani, încheia în mănăstirea Zografu, în ajunul Crăciunului din anul 1639, din porunca ieromonahului Paisie, un apostol; în vara anului următor un mineiu pe luna mai, iar la sfârşitul anului 1640, o psaltire.

Câteva din capodoperele miniaturii româneşti împodobesc azi marile biblioteci ale Apusului. Evangheliarul copiat în 1429 de Gavril Urikovici se află tocmai în Biblioteca Bodleiana din Oxford; un evangheliar, copiat din porunca lui Ştefan cel Mare pentru mănăstirea Zografu, se găseşte în Biblioteca Imperială din Viena; un altul copiat în 1492 a ajuns în Biblioteca din Munchen.

LEGĂTORi de manuscrise şi cărţi. în legătură cu arta miniaturii a înflorit în umbra mănăstirilor noastre şi arta legătoriei. Deşi e sigur că meşteri iscusiţi în legătura cărţilor se aflau în marile centre de viaţă românească ale trecutului, ca acel „Ioachim, zlătarul din Suceava”, a cărui „mână de ţarină” a ferecat în argint pentru Gheorghe Izlozeanu, pârcălabul din Hotin, evanghelia pe care acesta a dăruit-o bisericii din cetatea sa, totuşi e probabil că şi în mănăstiri se găseau călugări legători de cărţi. Manuscrisele, caligrafiate frumos şi împodobite cu splendide miniaturi, erau legate în scoarţe de lemn, îmbrăcate în piele sau în atlas, ori ferecate în aur sau argint. Chenarele ornamentelor, săpate în piele sau în metal preţios, sunt de o rară frumuseţe şi fineţe, iar scenele biblice, în care se amestecă adesea motive apocrife, pot sta cu cinste alături de cele mai frumoase exemplare ale Occidentului. Iată; de pildă, una din cele mai vechi legături din câte cunoaştem până acum, aceea a evangheliei dăruită în 1519 mănăstirii Bistriţa de marele jupân Mareea şi de soţia sa Marga. Pe prima copertă e săpată în aur scena coborârii Mântui-torului în infern pentru a sfărâma lanţurile robiei şi a mântui din împărăţia veşnicului întuneric pe primii oameni, scenă inspirată din evanghelia lui Nicodim. Această scenă simbolică a jertfei lui Hristos pentru mântuirea omenirii – „cu moartea pre moarte călcând” – se găseşte imprimată foarte adesea în aurul sau argintul copertelor de evanghelii, ca bunăoară pe legătura unei evanghelii greceşti din 1598, lucrată cu cheltuiala domnului Iere-mia Movilă şi a soţiei sale Elisaveta, aflată acum la mănăstirea Sinai din Siria; pe dosul unei evanghelii copiată de mitropolitul Ungrovlahiei Luca în 1516, aflată acum la Ierusalim; pe coperta unei evanghelii a doamnei Elena, soţia lui Petru Rareş, şi pe aceea a lui Ştefan Rareş, ambele la Ierusalim1; pe alta, pe care Brâncoveanu o dăruia în 1697 mănăstirii din insula Patmos. Deşi scena este aceeaşi, totuşi chenarele în care este încadrată, dispoziţia grupului, mişcarea personalelor, desenul dau fiecărui exemplar o individualitate aparte.

În Biblioteca Academiei Române se găsesc cărţi din epoca lui Coresi legate în aur şi argint, care sunt prin migala lor o minune de artă. Merită apoi o menţiune specială legăturile care îmbracă splendidele manuscrise cu miniaturi ale mitropolitului Crimca. Unele ne dau, în colţul din dreapta şi din stânga al scenei cu coborârea Mântuitorului în iad, chipul mitropolitului Crimca şi al domnului ţării, Ieremia Movilă. Câteodată, în scenele biblice, apar în colţul de jos din dreapta sau din stânga şi chipurile donatorilor.

1 V. Marco B e z a. Urme româneşti în răsăritul ortodox, p. 7, 2&, 119.

3T biblioteci. în mănăstirile noastre se aflau pe timpuri biblioteci bogate, care însă, în viitoarea vremurilor, s-au împrăştiat şi pierdut. Numai câteva mănăstiri, ca Neamţu, bunioară, mai păstrează ceva din zestrea culturală de altădată. Multe rămăşiţe din această viaţă de cultură mănăstirească au trecut graniţa, chiar sub ochii noştrie destul să amintim cazul cronografului lui Moxa, pe care profesorul rus Grigorov 1-a cumpărat în Bucureşti şi 1-a dus la Moscova, sau evangheliarul cu miniaturi al lui Nicodim, trimis în timpul războiului la Moscova şi rămas acolo. în mijlocul indiferenţei generale, Academia Română, preţuind importanţa manuscriselor slavoneşti pentru luminarea unei epoci destul de interesantă din cultura veche românească, dar, din nenorocire, prea puţin cunoscută, a început să le adune. Depozitul ei numără până acum 650 de manuscripte, inventariate sumar de regretatul slavist I. Bogdan şi copiate într-un catalog scris de d-l Iuliu Tuducescu. Cercetarea aprofundată a acestor texte ridică probleme din cele mai interesante.

În primul rând ele ne ajută să determinăm curentele slave care s-au încrucişat în cultura românească din veacurile al XV-lea şi al XVI-lea. Fără să anticipăm o concluzie pe care numai un studiu aprofundat ar putea-o da, observăm totuşi, după datele inventarului, că până în secolul al XVI-lea textele slave din ţările noastre sunt de redacţie mediobulgară şi paleosârbă, în Moldova predominând influenţa mediobulgară, în Muntenia cea paleosârbă. In nordul Ardealului apar şi texte de redacţie rusească, probabil ucraineană. De la sfârşitul secolului al XVI-lea, adică după căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Eudoxia, sora cneazului Simeon Olelkovici din Kiev, şi mai ales din epoca lui Vasile JLupu şi Matei Basarab, când se întinde în principatele româneşti influenţa kieviană a lui Petru Moghilă, încep să apară în Muntenia şi Moldova Şi texte de redacţie rusească.

Un interes deosebit îl înfăţişează apoi, prin vechimea ei, psaltirea în slava bisericească, copiată pe pergament din porunca lui Branko Mladeno-vici în 1346, cunoscută în lumea slaviştilor prin descrierea lui Fr. Miklosic şi folosită de Iagic în ediţia dată de el Psaltirii din Bologna (nr. 205)l; dar mai ales o serie de texte în redacţie paleosârbă copiate pa pergament încă din veacul al XlII-lea, precum; o evanghelie (nr. 4), un apostol (nr. 20) şi două foi în interiorul scoarţelor unui manuscript adus de la mănăstirea Neamţu. Prezenţa unor asemenea texte, anterioare întemeierii principatelor, în mănăstirile româneşti mi poate fi un fapt banal, fiindcă dacă unele pot fi şi achi-ziţiuni târzii, altele au fost aduse de valul călugărilor slavi sud-dunăreni care şi-au părăsit patria în faţa invaziei turceşti. Aceste manuscrise slavone aduse din sudul dunărean constituiesc primul fond al vechilor biblioteci mănăstireşti din ţările noastre.

Câteva exemplare deschid o perspectivă interesantă asupra circulaţiunii textelor şi copiştilor în cuprinsurile româneşti. Un manuscript de evanghelie (nr. 204) în mediobulgară a fost copiat în 1651 de „Vasile Bosie, dascălul din Tara Moldovei”, din porunca boierului Radu, marele comis, care 1-a dăruit apoi mănăstirii Cozia. Un molitvenic (nr. 32) copiat în Moldova, proprietate

1 Vezi şi descrierea lui A 1. Odobesc u, în Revisti română, I, 1861, p. 709-725.

a unei biserici cu hramul Sfântul Nicolae, a fost găsit tocmai în comuna Sân-giorgiu din Ardeal.

Alte manuscripte dezvăluie un colţ din viaţa dramatică a culturii româneşti: un minei pentru sărbători, căzut în mâinile turcilor, a fost cumpărat la 25 noiembrie 1620 de uricariul Lucaci şi dăruit mănăstirii Vizantia din Moldova (nr. 49).

        , Cât priveşte cuprinsul, textele sunt foarte variate. Mai întâi, cum e firesc, multe evanghelii şi texte liturgice; apoi scrieri patristice şi opere ascetice; vieţi de sfmţi – mineie – şi patericuri schitice, adică vieţi de asceţi, unele de origine bizantină, ca Lavsaicul lui Paladie din secolul al IV-lea, sau Limo-nariul lui Ioan Moshos din Sinai (secolul al VlII-lea) – altele de origine rusească, precum Prologul lui Dimitrie, mitropolitul Rostovului (1689-l705).

Alături de texte religioase se găsesc şi colecţii de legi, precum Pravila mare sau Nomocanonul lui Mihail Vlastaris, în redacţie mediobulgară, copiat de monahul Ghervasie pe timpul lui Ştefan cel Mare, la 1472 (nr. 131); o colecţie de legi cu caracter monahal, al cărui text stă la baza Pravilei de la Govora a lui Moxa, colecţia copiată din porunca mitropolitului Theofan al Moldovei la 1618. O altă serie de texte din Biblioteca Academiei aparţin istoriografiei, precum: Amartolos din secolul al XVI-lea (nr. 320); Manasses şi Vrienios (nr. 147) şi, în sfârşit, câteva romane populare, ca Varlaam şi Ioasaf în redacţie mediobulgară din secolul al XlV-lea, la care e de adăogat şi cea mai veche versiune a Alexandriei copiată în mănăstirea Neamţu.

Pe lângă această zestre a culturii slavone răsădită pe pământ românesc, mai găsim în colecţia Academiei Române şi creaţiuni româneşti în limbă slavă, ca: analele de la Putna; o copie de pe cel mai vechi pomelnic românesc – de la Bistriţa – început în 1407, cu numele domnilor Moldovei şi al doamnelor lor, cu al familiilor domnitoare înrudite din Ţara Românească, cu al mitropoliţilor, episcopilor.; imnuri religioase create de Filothei monahul, fost logofăt al lui Mircea cel Bătrân (nr. 209); în sfârşit, câteva opere ale mitropolitului kievian Petru Moghilă, vlăstar de domni moldoveni, şi o viaţă a sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, operă a lui Grigore Ţambâac.

Ceea ce avem azi este o slabă rămăşiţă din ceea ce a fost odinioară cultura slavă în mănăstirile noastre. Vestea despre bogăţia bibliotecilor noastre trecuse încă din timpurile vechi graniţa. în 1556 ţarul Ivan cel Groaznic, având nevoie de o sintagmă cu materia aşezată după ordinea literelor chirilice, trimitea după exemplare în Moldova lui Alexandru Lăpuşneanu.1 Şi marele mitropolit al Kievului, Petru Moghilă, căuta manuscrise pentru tipăriturile sale în mănăstirile româneşti.

şcolile. Din numeroase notiţe păstrate pe filele manuscriselor vechi rezultă că cei mai de seamă cărturari şi copişti ai veacurilor trecute s-au format în şcolile din mănăstiri: Bistriţa, Neamţu, Putna, Voroneţ, Slatina, Suceviţa din Moldova; Tismana, Cozia, Bistriţa din Oltenia; Dealul, Govora ş.a. în Muntenia.

Mănăstirile erau depozitarele de cultură slavonă şi, într-o vreme în care serviciul divin şi actele de cancelarie domnească se redactau într-o limbă

1 Iacimirskij, CJiaBHHCKHH H pyCCKHfl pyKOnHCH PyMMHCKHXl BH6JIHOTeK'b, p. 288.

străină – moartă – era firesc ca viitorii clerici şi dieci sau pisari să deprindă rudimentele de instrucţie slavonă în şcolile mănăstireşti. Din aceste şcoli au ieşit în bună parte vechii dieci de cancelarie – care poartă nume româneşti, ca: Oţel, Oanţă, Lupul, Vulpaş, Buzdugan, Căţelean, Ion Marjire – pisarii lui Petru Rareş, Muşat şi Crăciun, pisarii lui Mihai Viteazul.

Instrucţia în mănăstiri avea desigur un caracter religios şi ea se va fi mărginit la scris şi citit, la deprinderea limbii slavone pe textele Sfintelor Scripturi şi la cântările bisericeşti. La aceste şcoli veneau, pe vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, în Moldova, să înveţe cântările, dascăli şi dieci ruteni din Przemysl şi din Lwow1, într-o vreme când biserica ortodoxă era ameninţată în Galiţia de propaganda iezuită.

Pentru uzul copiilor care învăţau o limbă străină şi pentru nevoile celor ce tălmăceau din limba slavonă în limba română, s-au alcătuit cu vremea şi dicţionare slavo-române, cum este dicţionarul lui Mardarie de la mănăstirea Cozia, alcătuit pe la anul 1649, sau al lui Mihail Logofătul din Târgovişte, scris pe la 1678.

broderia religioasă. în mănăstiri erau şi ateliere de broderie religioasă, din care a ieşit o întreagă artă minoră de o rară frumuseţe dar care, din nenorocire, nu ne este cunoscută în toate detaliile ei. Un studiu recent al d-lui Emil Turdeanu despre epitafele moldoveneşti în secolele al XV-lea şi al XVI-lea aruncă o lumină vie asupra acestei laturi din viaţa artistică a vechilor noastre mănăstiri. Şi aici modelele veneau din Bizanţ, prin mijlocirea slavilor din sudul Dunării.

Cel mai vechi exemplar de epitaf găsit pe pământ românesc este cel păstrat azi în mănăstirea Putna şi care a fost lucrat de regina Euthimia, soţia despotului sârb Ioan Ugliesa, fratele lui Vukasin, şi de fiica ei, Eupraxia. După moartea soţului, regina văduvă şi cu fiica ei şi-au căutat liniştea sufletului în pacea unei mănăstiri sârbeşti. Aci, cu gândul la jertfa Mântuitorului [şi după] gustul lor artistic, au migălit cu acul, după un model bizantin, un splendid epitaf, pe care, când valul invaziei turceşti a năpădit ţinuturile sârbeşti, călugării fugari ai mănăstirii l-au adus în Moldova, la începutul secolului al XV-lea. Epitaful a servit apoi ca model pentru o întreagă serie de exemplare. Motivul este de o simplitate mişcătoare: pe câmpul înstelat al cerului, trupul mort al Mântuitorului, cu capul nimbat de o aureolă de pietre preţioase, este înconjurat de îngeri îndureraţi.

Acest motiv de origine bizantină, transplantat în Moldova şi contaminat cu alte motive, a servit apoi ca punct de plecare pentru o întreagă înflorire, care se poate desface în două ramuri principale, în două şcoli. Una, arhaizantă, reprezintă vechiul model sârbesc, reprodus, fireşte, cu variante, într-un epitaf lucrat pe vremea lui Alexandru cel Bun, la 1428, prin stăruinţa mitropolitului grec Macarie. A doua şcoală pare să fi pornit de la mănăstirea Putna, ctitoria lui Ştefan cel Mare, care a fost în acelaşi timp şi unul din atelierele cele mai active ale miniaturii moldoveneşti. Exemplarul creat la Putna umanizează drama Mântuitorului, căci aduce la căpătâiul lui fiinţele de care i-a fost

Hurmuzachi, Documente, I, p. 209.

legată viaţa pământească: de o parte Maica Preacurată şi Măria Magdalena, de alta sfântul Iosif, Nicodim, mironosiţele si, în sfârşit, detaliu interesant, sfântul Ioan, strângând mâna Mântui torului. In jurul scenei: îngerii; iar în unghiuri: simbolurile evangheliştilor. Modelul a trecut apoi la alte ctitorii ale lui Ştefan cel Mare, la mănăstirea Dobrovăţul (epitaful din 1504-l506) şi la mănăstirea Voroneţ.

După moartea lui Ştefan cel Mare, evoluţia broderiei religioase se continuă în trei etape succesive sub domniile lui Petru Rareş, Alexandru Lăpuş-neanu şi Ieremia Movilă. Ca o inovaţie, în compoziţia epitafelor din timpul lui Petru Rareş apare în planul superior crucea bizantină încinsă de cununa de spini. Epitafe şi patrafire lucrate în mănăstirile moldoveneşti au fost trimise în dar de Petru Rareş la mănăstirile Muntelui Athos şi, un detaliu interesant, pictura capelei din mănăstirea Dionisiat, reclădită de Petru Rareş, reproduce, ca compoziţie şi colorit, întocmai scena epitafelor din epoca lui Rareş.

În inscripţiile slave publicate de Emil Turdeanu (Cercetări literare, IV, p, 203-214) sunt amintite următoarele domniţe şi jupâniţe: Marina lui Alexandru cel Bun (epitaf din 1428), Măria lui Ştefan cel Mare (1490), Elena Rareş cu ficele ei Chiajna şi Ruxanda (epitaf din 1445 dăruit mănăstirii Dionisiat din Athos), Ruxanda Lăpuşneanu (epitaf dăruit mănăstirii Milesevo, 1567), Elisabeta lui Ieremia Movilă (epitaful mănăstirii Suceviţa, 1597), Mitrofana, mama cronicarului Ureche, Secul 1608. Pe un tetravanghel slav, frumos ornamentat, s-a păstrat o notiţă de mitropolitul Macarie cronicarul lui Rareş, care spune că jupâneasa Frosina a logofătului Grigorie Fierie a ţesut un patrafir în 1553 şi 1-a dăruit mănăstirii Neamţul. (Emil Turdeanu, Buletinul Instit. Sofia, I, 1941, p. 55).

Arta aceasta a broderiilor religioase ţesute din fire de aur şi împodobite cu perle şi mărgăritare era destul de dezvoltată în trecutul nostru. O mulţime de alte obiecte, acopereminte pentru mormintele voievozilor cu chipurile lor, patrafire, zavese, odăjdii pentru preoţi, prapore, dovedesc pe lângă o migală de albine şi un deosebit simţ artistic. Ele formează bogăţia muzeelor noastre mănăstireşti.

pictura. E probabil că cei dintâi zugravi de biserici ai noştri să fi fost străini, poate slavi sud-dunăreni sau greci, care-şi învăţaseră meşteşugul în Muntele Athos. Paul de Alep, vorbind de mănstirea Curtea de Argeş, ne spune că a fost zugrăvită de artişti cretani. Modelele după care meşterii zugrăveau bisericile noastre veneau fireşte din Bizanţ. Ei lucrau după tradiţiile transmise prin manualele de pictură religioasă, cunoscute sub numele de Erminii şi alcătuite în atelierele muntelui Athos. Din acestea, două tipuri au circulat în lumea zugravilor noştri – şi în traduceri româneşti: unul prelucrat de Frangos Cattelanos după manualul lui Panselinos, pictorul legendar al Muntelui Athos; altul prelucrat de ieromonahul Dionisie din Furna, care învăţase meşteşugul din copilărie în Muntele Athos. De aceea pictura noastră veche, urmând normele statornicite, este dominată de o concepţie diametral opusă aceleia care a însufleţit arta Renaşterii. Pe când în pictura religioasă a Occidentului este o concepţie graţioasă, plină de viaţă a grupurilor, de mişcare, de cadru pitoresc al naturii înconjurătoare, de tot ceea ce putea să apropie sfântul de omenesc, în arta ortodoxă este o concepţie ascetică: sfinţii sunt desprinşi de tot ceea ce este pământesc, cu trupul mortificat de asceză, cu chipul învăluit în nimbul divinităţii. Numai flacăra mistică licăreşte în lumina ochilor.

Dar deşi tehnica bizantină era predomnitoare, totuşi influenţe occidentale nu se pot tăgădui. Se ştie că Alexandru Lăpuşneanu cerea zugravi pentru bisericile sale din Italia. Meşterul Mina, care a zugrăvit mănăstirea Căluiul a Buzeştilor şi pe care Mihai Viteazul 1-a trimis în Veneţia ca să cumpere vopsele, nu se va fi întors din cetatea dogilor numai cu culori. Din încrucişarea acestor curente şi influenţe străine şi din selectarea armonică a elementelor lor esenţiale recreate prin geniul poporului s-a format cu timpul pe pământ românesc o artă originală, cu caracterele ei distinctive, ce se vădeşte ca atare nu numai în picturile de pe zidurile bisericilor, ci şi în zugrăveala icoanelor.

Această artă românească a atras atenţia specialiştilor străini. Cunoscutul iconograf rus N. Kondakov, amintind de breslele de zugravi ai Moldovei din veacul al XVI-lea, care au pictat icoane şi fresce de biserici, vorbeşte de şcoala moldo-valahă din secolul al XVI-lea şi arată influenţa pe care a avut-o această şcoală asupra iconografiei din Rusia meridională. Frescele de pe zidurile exterioare ale mănăstirilor Voroneţul, Vatra Moldoviţei, Suceviţa, Humorul, zugrăvite în strălucita epocă de la Ştefan cel Mare la Petru Rareş, stârnesc azi admiraţia celor mai de seamă cunoscători ai artei bizantine. Cunoscutul profesor de istoria artelor de la Universitatea din Viena dinaintea marelui război, Josef Sztrygowski, într-un articol din ziarul Zeii pe august 1913, vorbind de o călătorie în munţii Bucovinei ea de „una din plăcerile cele mai înviorătoare ale Europei”, se întreba: „Dar ce este ceea ce ar trebui să atragă în aceste îndepărtate văi chiar pe cel mai umblat cunoscător al artei vechi? Sunt – răspunde el – tezaure ce el nu le poate vedea nicăieri în altă parte.”1 D-l Henri Focillon, profesor de istoria artelor la Sorbona, mărturiseşte: „Cine le-a văzut o dată aceste delicioase biserici ale Bucovinei nu le va putea uita niciodată. într-o ţară de verdeaţă şi de păduri, sub un cer luminos şi potolit, ele sunt florile primăverii eterne a imaginilor. Sub vechiul decor de arcaturi, iată distribuite (în fresce) ierarhiile cereşti: judecata din urmă, geneza, maeştrii înţelepciunii antice. marea dramă a istoriei creştinătăţii orientale, asediul Constantinopolului. Voroneţ, Moldaviţa, Humor, în finele dimineţi din ţara fagilor, în mijlocul pajiştilor lor înverzite, atâtea capodopere de poezie arhaică. în care se afirmă poezia vieţii româneşti întinerind formule antice.”2

Şi nu sunt desigur simple flori retorice, ci cuprind şi un sâmbure de adevăr aceste cuvinte ale lui Sztrygowski: „Cine se osteneşte să pătrundă în aceste cicluri de icoane care se pot compara iarăşi numai cu mozaicurile din San Marco sau, considerând numai interiorul, cu bisericile Muntelui Athos, acela recunoaşte numaidecât marea greşeală ce a săvârşit până acum investigaţia ştiinţifică, nevăzând în aceste fresce decât numai şi numai un răsad al artei atho-nice. Altfel însă judecă acela care ţine seamă de înrâurirea cea grozav de mare ce au avut asupra artei din Athos voievozii moldo-valahi cu ale lor aşeză-

1 V. traducerea lui G. M u r n u din Buletinul Comisiunii monumentelor istorice, 1913, p. 129.

2 Revue de l'art, Paris, mai 1925, p. 26.

minte, ctitorii şi danii, şi nu uită a socoti, pe de altă parte, belşugul de idei proprii teologice, precum ele se rostesc cu deosebire în manuscrisele şi picturile murale ale mănăstirilor Dragomirna şi Suceviţa; dacă e obişnuit din lungă experienţă să prindă cu privirea raporturile generale, el va fi silit să admită că nu atât Athosul asupra Moldovei, pe cât marea cultură din mănăstirile Bucovinei a trebuit să se repercuteze asupra sfântului Munte.”1

Mănăstirile au fost astfel în trecutul românesc, prin neîntrerupta activitate de cultură şi de artă, centrele din care pulsa viaţa spirituală în toate cuprinsurile neamului. Textele tălmăcite şi modelele de artă religioasă create în chiliile mănăstirilor erau copiate de preoţii de mir şi de cărturarii şi artiştii laici şi răspândite mai departe în lumea satelor şi a oraşelor. Astfel s-a creat acea atmosferă de misticism în care a vieţuit poporul nostru mai multe veacuri, în această atmosferă în care învăţământul, pornit din curtea mănăstirilor, era dat de cler, s-a format sufletul românesc cu o puternică notă de religiozitate, pe care o găsim vibrând până şi în filele vechilor cronici. Prestigiul pe care-l dobândiseră mănăstirile era aşa de mare, încât domni şi boieri se întreceau să le înzestreze cu sate şi moşii, cu mori şi prisăci şi cu sălaşe de robi*, între zidurile acestor lăcaşuri de asistenţă şi rugă, de cultură şi de artă, şi-au căutat, în anii bătrâneţii, pacea, în pregătirea pentru viaţa viitoare, membri ai familiilor domnitoare şi fruntaşi ai marii boierimi, precum: marele logofăt al lui Mircea cel Bltrân, Filos; mama lui Ştefan cel Mare, Oltea Doamna; mama lui Mihai Viteazul, Theofana; Nistor şi soţia sa Mitrofana, părinţii marelui cronicar Grigore Ureche; marele logofăt al lui Nicolae Mavrocordat, cronicarul Radu Popescu, şi mulţi alţii.

Comorile de cultură şi artă pe care le păstrau mănăstirile ascunse departe de pânza drumurilor bătătorite, în plaiurile munţilor, explică în parte şi grija pe care au pus-o domnii de a le întări cu ziduri şi cu metereze, ca pe nişte adevărate cetăţi.