Cultura în Transilvania

Transilvania, care a dat neamului românesc în veacul al XV-lea şi al XVI-lea începuturile literaturii şi temelia limbii literare, are în secolul al XVII-lea un rol mai şters, fiindcă activitatea culturală este subordonată aci străduinţei ungurilor de a desface legăturile religioase care-i uneau de veacuri pe românii ardeleni de principatele dunărene. încă din 2 septembrie 1629, Gabor (Gavril) Bethlen – despre care mitropolitul grec Matei al Mirelor ne spune că în invazia din 1629 în Ţara Românească chiar „vasele bisericilor şi mănăstirilor pusese, fiară neîmblânzită, să le care în ţara lui” – se adresa patriarhului din Constantinopol, prin „scrisori cât se poate de secrete”, adu-cându-i la cunoştinţă că românii din Transilvania au decăzut aşa de mult, încât nu sunt în stare nici să citească, cu atât mai puţin să înţeleagă şi să înveţe sfintele evanghelii, şi că, din această cauză, bunele moravuri şi legea creştinească se strică din zi în zi. Pentru a remedia această stare de lucruri, el cerea patriarhului să îngăduie ca naţiunea română din Ardeal să primească unele puncte ale doctrinei calvine şi să încurajeze pe mitropolitul Ghenadie să intre în vederile guvernului, sau măcar să „închidă ochii şi urechile”. Răspunsul patriarhului Chirii Lucaris – cel împotriva căruia avea să se ridice în curând furtuna – este plin de demnitate şi de înţelegere a realităţilor politice. El spune răspicat că „nu poate săvârşi pe faţă sau în ascuns asemenea deserţiune, pentru că ar săvârşi un păcat pe care nu i l-ar putea şterge toate chinurile părnântului”. Atrage apoi în chip discret atenţiunea asupra nereuşitei unei asemenea încercări, pentru că, înainte de toate, ar trebui ruptă legătura de sânge şi de simţiri care trăieşte în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între „românii din ţara Transilvaniei şi între locuitorii Ţării Munteneşti şi Moldovei”, şi încheie scrisoarea cu aceste cuvinte de adevărat apostol: „Noi nu ne vom război cu destinul, fiindcă nu aparţine slujbei noastre să ne luptăm cu arme pământeşti; ne vom ruga însă lui Dumnezeu să reverse prea milostiv asupra sărmanei naţiuni duhul său cel sfânt în care sălăşluieşte întreg adevărul şi toată înţelepciunea.” 1 Curând după aceasta Gabor Bethlen moare şi urmează Gheorghe Râkoczy, care împreună cu superintendentul calvin Ştefan Geley întăresc sforţările de a atrage pe românii transilvăneni la reforma calvină. O serie de acte pun în lumină înverşunarea acestor stră-

1 I. L u p a ş, Documente istorice transilvane, I, Cluj, 1940, p. 117-l79.

duinţe. în aprilie 1638, Râkoczy confirmă scutirile preoţilor români, cu condi-ţiunea însă ca mitropolitul lor să atârne de superintendentul calvin. 1 La 4 septembrie 1640, superintendentul Ştefan Geley, anunţând principelui Râkoczy moartea mitropolitului român Ghenadie, întâmplată „ieri după-amiază, la patru ceasuri”, propune ca la şedinţa solemnă, la care vor fi chemaţi „protopopii români din toate părţile”, principele să citească condiţiile şi – scrie mai departe Geley – „să le dai poruncă că cine nu le va respecta va fi redus la starea de ţăran” 2. Aceste condiţii redactate de Ştefan Geley şi trimise lui Râkoczy la 22 septembrie au pentru noi o importanţă deosebită, pentru că ne lămuresc deplin întreaga atmosferă în care s-a desfăşurat activitatea literară românească în Transilvania în prima jumătate a secolului al XVII-lea, precum şi o latură din activitatea literară a reacţiunii moldoveneşti contemporane. în afară de serviciul divin în limba română, se impunea între altele: să se renunţe la cultul sfinţilor morţi şi sfinţilor îngeri; să nu se înveţe că ar fi mai mulţi solicitatori între Dumnezeu şi om, afară de unicul Hristos; să se elimine la oficierea botezului: „lumânările, ungerea cu untdelemn şi alte adausuri papistaşe”, botezând „după forma simplă rânduită de Hristos”, numai cu apă curată; să se suprime la înmormântări: lumânările, tămâierea şi „alte ceremonii superstiţioase”; să se împartă sfânta cuminecătură: „separat pâinea şi vinul, nu împreună cu lingura”; să se oprească obştea, prin preoţi, de a îngenunchea şi a se închina înaintea icoanelor şi a troiţelor; „să se interzică obştei neştiutoare arderea de luminări în ţintirim”, şi, în fine, să asculte de episcopul ortodox maghiar.

Cu alte cuvinte, să părăsească ortodoxia şi să treacă la calvinism! Dar pentru aceasta era nevoie de propagandă. Iar propaganda trebuia făcută şi prin tipărirea în limba română a cărţilor de cult normative, prin care să se strecoare, cât mai larg în straturile poporului, învăţăturile Reformei. Era deci nevoie de o tipografie cu literele chirilice, cu care erau obişnuiţi românii ardeleni. De aceea Gh. Râcokzy a pus la cale, prin mitropolitul ortodox Ghenadie, o solie la Matei Basarab, care-şi instalase tiparniţe în Ţara Românească şi cu care dealtfel era aliat, cerându-i litere chirilice şi meşteri tipografi. Astfel vine şi se stabileşte la Alba-Iulia, cu buchii dăruite de domnul muntean, popa Dobre tipograful, a cărui activitate se deschide în 1639, cu o carte de rugăciuni.

Una din condiţiile pe care Ştefan Geley o punea candidaţilor la scaunul metropolitan din Alba-Iulia era ca, săvârşind serviciul drin în „limba obştei ţărăneşti”, să traducă în româneşte „rugăciunea noastră de toate zilele atât cea de dimineaţă cât şi cea de seară” şi să poruncească copiilor să o înveţe. Acest punct al programului lui Geley era realizat prin cartea de rugăciuni apărută în 1639. Ea cuprindea: Paraclisul Precistei, molitvele sau rugăciunile de dimineaţa şi seara – reproduse aproape neschimbate în mai toate ceasloavele şi acatistele publicate ulterior în Transilvania; cele zece porunci, luate după Palia de la Orăştie, şi câteva noţiuni de dogmă în sens ortodox însă – Geley raporta lui Râkoczy că Ghenadie „ca un neputincios, unele dintre condiţiuni le-a ţinut, dar altele nicidecum”; O Pascalie, foarte necesară

1 Ibidem, p. 194- 198.

2 Ibidem, p. 204-205.

preoţilor, fiindcă le indica ziua când cade Pastele, şi, în sfârşit, două cărţi populare, Trepetnicul şi Gromovnicul, care, prin conţinutul lor de prevestire despre soarta omenească ori despre felul cum vor ieşi primăvara semănăturile care germinaseră sub stratul de zăpadă, interesau de aproape curiozitatea păturilor rurale româneşti.

A doua carte ieşită de sub teascul tipăriturilor transilvane se leagă de realizarea unui alt punct din programul de calvinizare al lui Geley, anume ca preoţii să predice obştei în limba românească. Cum însă în biserica noastră opera de predicaţiune este îndeplinită prin citirea Cazaniei, care este o colecţie de predici în legătură cu fragmentul evanghelic citat în ziua respectivă, mitropolitul Ghenadie, sfătuindu-se cu preoţii săi, a pus sub tipar vechea Cazanie – Evanghelia cu învăţătură – a lui Coresi din 1581. Dar abia s-a început publicarea cărţii şi Ghenadie a închis ochii. Sarcina de a continua imprimarea a revenit urmaşului său, mitropolitul Iorest, candidatul recomandat lui Râkoczy de Vasile Lupu. Prefaţa cărţii este astfel scrisă în numele ambilor mitropoliţi. întâi Ghenadie: „Cu mila lui Dumnezeu, eu, arhimitropolitul Ghenadie, văzându. aceste sfinte cărţi Evanghelie rumânească cu învăţătură, ce să cheamă mărgăritar, împuţinându-se, şi foarte j ăluia toţi preoţii de această carte, şi mă socotiiu cu preoţii miei. Iară când au începutu a se tipări aceste cărţi, noao ni se tâmpla petrecere ceasta lume şi amu lăsaţii la moartea noastră pre cine va lumina milostivulu Dumnezeu pre scaunul mitropoliei Belgradului, să nu părăsească acest lucru bun.” Urmează apoi rândurile mitropolitului Iorest: „Dereptu aceia, cu mila lui Dumnezeu, eu Ioristu, arhimitropolitu, văzându acest lucru dumnezeiescii ce s-au fostu începutu de acelu părinte, Kiru Ghenadie, foarte mi să îndulci inima şi mă bucuraiu, iară eu. am săvâr-şitu aceste sfinte cărţi, ca să se înmulţească cuvântulu Iu Dumnezeu pre în toate besericile, să le fie preoţiloru de propovedanie.” Cartea lui Coresi era tradusă, după cum am arătat, după un izvor ortodox: omiliile patriarhului din Constantinopol, Ion Caleca. Deci ea nu cuprindea nimic din ceea ce ar fi putut abate credinţa religioasă a românilor de la linia tradiţiei ortodoxe. Originalul coresian după care s-a făcut tipăritura aceasta din 1641 era însă defectuos, căci lipseau din el pagini întregi, „fără a se ţine seama de lipsa de sens a frazelor astfel trunchiate; într-un loc lipsesc zece pagiri, într-altul opt, într-altul şase etc.” 1

Opera în care se răsfrânge mai puternic propaganda calvină este însă Catehismt.l din 1640. Ea a provocat o adevărată furtună de protestare la românii de dincoace de Carpaţi.

catehismul CALViNESC. O altă condiţie impusă de Ştefan Geley lui Meletie Macedoneanu, care, sprijinit de Matei Basarab, candidase la scaunul de mitropolit al Transilvaniei în septembrie 1640, era şi aceasta: „Să tipărească Catehismul tradus în româneşte şi să dispună să-l înveţe copiii şi fetiţele, în ore anume precizate”. Meletie Macedoneanu n-a fost însă întărit de principele Gheorghe Râkoczy. Dar în răstimpul care s-a scurs până la ocuparea scaunului mitropolitan de Ilie Iorest, candidatul moldovean susţinut de Vasile Lupu, autorităţile maghiare calvine au şi tipărit Catehismul cu ajutorul

I. B i a n u şi Neiva H o d o ş, Bibliografia, I, p. 115-l18.

unui preot român, Gheorghe din Sec. Din nenorocire, nici un exemplar din această publicaţie nu s-a aflat în bibliotecile noastre. Data apariţiei ei chiar era nesigură. Titlul complet cu data 1640 se află însă reprodus de mitropolitul Moldovei Varlaam, în Răspunsul său publicat la Iaşi în 1645. Pentru interesantele informaţii istorice pe care ni le dă, reproducem aci în întregime titlul complet: Cartea ce se cheamă „Catehismus”, care cu voia şi cu porunca domnului creştinesc Racoţi Gheorghi, craiul Ardialului, domnul Tăriei Ungureşti şi săcui-lor şpan, car ea s-au întors din limba diecească şi slovenească pe limba românească, cu svatul şi cu îndemnătura şi cu cheltuiala domniei lui Ciulai Gheorghi, păstorul sufletesc al curţei măriei sale. Cu scrisoare s-au ustenit popa Ghiorghi de Sec. Şi s-au izvodit în cetate în Belgrad; şi s-au tipărit în sat în Prisac. Meşterul tipariului au fost popa Dobrea diân Ţara Muntenească. Şi s-au început în luna lui iulie, 5 zile, şi s-au obârşit în luna iulie, 25 de zile. Vk. leat ot swzdamira 7150, ot rojdestvo Hristovo 1640.

După cum se vede din titlu, cartea s-a tipărit repede, în 20 de zile; nu în Alba-Iulia, unde s-a tradus şi unde era scaunul mitropolitan, ci, pe ascuns, în satul Prisac. Nenumirea mitropolitului ortodox, care ar fi prezidat această tipăritură, confirmă ipoteza noastră. Afirmaţia că textul s-a tradus „din limba diecească şi slovenească” este o mistificare menită să amăgească preoţimea românească şi pătura populară, care ştia că, pentru ei, izvoarele ortodoxiei sunt în limba slavă pe care o apucaseră în biserică din moşi-strămoşi.

Deşi nu cunoaştem până acum nici un exemplar din acest Catehism, totuşi ne putem face o idee de cuprinsul lui din Răspunsul mitropolitului Varlaam, care, în dezbaterea chestiunilor de dogmă şi cult, reproduce punct cu punct pasajele combătute. El cuprindea, după normele obişnuite în catehismele reformate: cele zece porunci; rugăciunea dată de Mântuitor: Tatăl nostru şi Simbolul credinţei – toate comentate, prin întrebări şi răspunsuri, din punctul de vedere al doctrinei calvine. Se ştie că reforma calvină pornea de la principiul admis şi de ortodocşi şi de catolici, că omul a fost creat, „după chipul şi asemănarea Domnului”, desăvârşit şi nemuritor, dar că, după căderea în păcatul primitiv, pierzând, împreună cu nemurirea, şi desăvârşirea spirituală, a rămas o creatură slabă. înţelegerea lui este învăluită în ceaţă; el nu este capabil să se mântuiască singur, dacă n-a fost iluminat de Dumnezeu prin graţie. Dumnezeu, pentru care nu există nici trecut, nici viitor, şi care este prezent în toată eternitatea, a revărsat asupra unora graţia sa şi i-a creat pentru viaţa cea veşnică, pe când pe alţii i-a predestinat spre rău, pentru osânda cea veşnică. Nu rămâne decât o singură mântuire: credinţa, prin care putem dobândi în noi pe Mântuitor şi, participând la el, obţinem graţia divină. întemeindu-se pe Evanghelie, Calvin, în Institution de la religion chrestienne, reduce tainele la două: botezul şi cuminecătura – singurele instituite, după el, de Mântuitor. Nu admite cultul icoanelor, căci aceasta este idolatria pe care o combate Biblia: „Să nu-ţi faci ţie chip cioplit”, şi nici cultul sfinţilor, pentru că, după el, nu există între om şi Dumnezeu alt intermediator decât Isus Hristos.

Catehismul acesta, tipărit, după cum s-a spus, pe ascuns, nu a avut răspân-direa pe care o aşteptau ungurii. Preoţii români nu l-au primit. Poate chiar că, în cursul vremurilor, l-au ars – aşa s-ar explica de ce nu s-a găsit nici un exemplar până acum.

Mitropolitul urcat în scaun după Ghenadie, Ilie Iorest, fusese călugăr la mănăstirea Neamţu, unde trăise în tradiţia de cărturărie şi viaţă religioasă a acestei străvechi mănăstiri. Deşi se pare că promisese şi el afilierea la calvi-nism, s-a împotrivit-în scurta sa păstorie-răspândirii Reformei şi a Catehismului, ceea ce a avut ca urmare înscenarea unui proces în care a fost târât, sub ocara de imoralitate. A fost umilit, închis în temniţă şi bătut la tălpi cu toiegele. în cele din urmă, dându-i-se drumul, cu condiţia de a plăti 1.000 de taleri pe chezăşia a 24 de creditori, a plecat în Moldova să strângă mijloacele pentru răscumpărarea libertăţii.

siMEON ştefan. împrejurările erau deci cu totul grele când se ridică în scaunul mitropolitan Simeon Ştefan. Nu era un om de cultură deosebită, dar avea un rar bun-simţ, care 1-a călăuzit cu chibzuinţă în datoria grea pe care o avea de îndeplinit. Numele lui a rămas în istoria literaturii noastre prin problemele cu privire la crearea limbii literare pe care le-a ridicat în prefaţa pusă în fruntea Noului Testament, tipărit la Alba-Iulia (Bălgrad) în 1648. Mai întâi * este problema neologismelor pentru timpul acela – cuvinte străine, greceşti, pentru care nu existau termeni în limba română: „Aciasta încă vom să ştiţi, că vedem că unele cuvinte unii le-au izvodit într-un chip, alţii într-alt; iară noi le-am lăsat cum au fost în izvodul grecesc, văzând că alte limbi încă le ţin asia, cumu-i: synagoga şi poblicanu şi gangrena şi pietri scumpe, carele nu să ştiu rumâneşte ce sunt: nume de oameni şi de leamne şi de veşmente şi altele multe, carele nu să ştiu rumâneşte ce sunt, noi încă le-am lăsat greciaşte, pentru că alte limbi încă le-au lăsat asia”.

Dar mai importantă decât această chestiune este afirmarea necesităţii de a tipări cărţi pentru tot neamul românesc – ceea ce vădeşte conştiinţa unităţii neamului – şi în legătură cu aceasta, nevoia de a crea o singură limbă literară pentru toate ţinuturile româneşti: „Să luaţi aminte că rumânii nu grăiesc în toate ţările într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip”.

Urmează apoi acea cunoscută comparaţie a cuvintelor cu banii, pe care avea s-o reia Haşdeu şi s-o dezvolte în Principiul circulaţiunii cuvintelor: „. cuvintele trebuie să fie ca banii: că banii aceia sunt buni carii îmbla în toate ţărăle, aşa şi cuvintele: acelea sunt bune, carele le înţeleg toţi.

Noi derept aceea ne-am silit, den cât am putut, să izvodim aşa cum se înţăleagă toţi; iară, că nu vor înţeleage toţi, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de şi-au mestecat cuvintele, de nu grăiesc toţi într-un chip.”

Fireşte că aceste două idei importante-l. unitatea neamului românesc din toate ţinuturile şi 2. necesitatea alcătuirii unei singure limbi literare pentru românii de pretutindeni – meritau să fie spuse cu mai mult relief. Dar dacă ne gândim la soarta lui Ilie Iorest, prigonit pentru îndrăzneala de a

1 Nu ştim cât preţ se poate pune pe afirmarea că preoţii şi cărturarii însărcinaţi cu traducerea au confruntat izvoarele greceşti, sârbeşti şi latineşti: „ce mai vârtos ne-am ţinut de izvodul grecesc şi am socotit şi pre izvodul lui Eronim. şi am socotit şi izvodul slovenesc carele-i izvodit sloveneşte din greciască şi e tipărit în Ţara Moscului. însă de cea grecească nu ne-am depărtat, ştiind că. cea grecească iaste izvodul celorlalte.” Ne lipseşte un studiu precis în această privinţă. Se pare însă că traducătorii au refăcut vechea traducere coresiană.

se fi împotrivit încercării de dezmembrare a unităţii spirituale a românilor, înţelegem de ce nu putea vorbi mai răspicat urmaşul său, Simeon Ştefan.

lirica religioasă de nuanţă calvină. Pe când masa cea mare a poporului ortodox din Ardeal se zbătea să scape de cursele întinse de autorităţile maghiare şi să păstreze solidaritatea de credinţă cu românimea din principate, în Făgăraş şi Banat, între românii care îmbrăţişează Reforma, ia naştere, sub influenţa maghiară, o literatură religioasă în versuri.

Încă de pe timpul lui Coresi, apăruse-după cum s-a arătat la p. 102 – poate la Oradea sau la Cluj, o carte de cântece tradusă în parte după o colecţie de cântece ungureşti adunate de Petre Melius şi Szegedi, căpeteniile mişcării calviniste, în parte după câteva cântece pioase ale lui Francisc Dâvid, alt vestit reformator al timpului. în organizaţia bisericii reformate această carte era necesară. Programul de calvinizare al lui Ştefan Katona de Geley din 1640, prezentat lui Râkoczy, prevedea la punctul 6: „Să scrie, să tipărească şi să facă să se cânte în fiecare zi cântările noastre, traduse în limba română, de care se servesc caransebeşenii şi lugojenii, înainte şi după rugăciunea predicei”. Reimprimarea vechii cărţi de cântece din epoca coresiană se impunea, dar, din motive pe care nu le cunoaştem, n-a văzut lumina. Ni s-a păstrat însă după ea trei copii: una făcută de un secui, Gergely Sândor de Agyafalva, datând din 1642 şi păstrată în biblioteca colegiului reformat din Debreţin, alta de tatăl lui Mihail Halici şi a treia de Ioan Viski, făcută în 1697 în Boldogfalva şi păstrată în colegiul reformat din Cluj. Aceasta din urmă cuprinde, adăogată la sfârşit, o traducere integrală a Psaltirii în versuri, făcută după o versiune ungurească mai veche a lui Albert Molnar de Szencz, imitată la rândul ei după Clement Marot şi Theodore de Beze. Traducerea scrisă în caractere latine, cu ortografie ungurească, este însă greoaie. Iată bunăoară începutul din psalmul 40:

Ferikat jeszt' kuj de sziromanul

Si de nistotosul

Ej milă, ke Domnul pre je enke, Iare el va czinS, En nevoja sza şi en czara sza;

Lafe bune v'ave

Si en pofta a'allenisilor

Nu-l va da'n mena lor.

Intenţia de a atrage pe români la Reformă prin şcoală şi cântec continuă, în 1657, văduva lui Gheorghe I Râkoczy, principesa Susanna Lorântffy, solicitată, spune ea, „şi de câţiva români mai luminaţi”, construieşte în Făgăraş, una lângă alta, comunicând între ele printr-o poartă comună, o şcoală românească şi alta ungurească. Actul prin care principesa întăreşte regulamentul şcoalei româneşti pune în îndatoririle profesorilor români, între altele, să înveţe pe copii să cânte româneşte, adăogând că versurile să fie scrise cu litere româneşti. „Să se ducă – spune mai departe actul – sârguincios la biserica românească, la deprinderea celor sfinte, îndeosebi în duminici şi sărbători, apoi la înmormântări, dacă e poftit, cu întreaga şcoală şi să cânte cântările româneşti, după obiceiul din Caransebeş şi Lugoj, făcând el însuşi pe cantorul sau ducând glasurile.” Sub imboldul acestor preocupări s-a dezvoltat în Făgăraş şi Banat o întreagă literatură versificată, dar care, până acum, ne este puţin cunoscută. Un manuscris din această grupă, aparţinând secolului al XVII-lea, descris de regretatul N. Drăganu, cuprinde, alături de psalmi versificaţi, şi un ciclu bogat de cântece ungureşti, cu traducere românească în versuri, care se pot repartiza în următoarele grupe: laude de Crăciun; laude pentru Anul nou; laude pentru patimile lui Hristos; laude pentru Paşti; laude pentru înălţarea lui Hristos şi laude pentru Rusalii. Probabil că manuscrisul acesta făcea parte din repertoriul muzical al profesorilor de la şcolile reformate româneşti din Ardeal. Iată un fragment din textul reprodus de N. Drăganu, pe care îl dăm în ortografia curentă, pentru a-l face mai accesibil:

Să ne apropiem noi de Fiul Domnului

Şi de al nostru Iesus Christus, Domn ispăşitor, Puternic, milostivnic, bun mântuitor, în nevoi trupeşti şi sufleteşti.

Singur ce-i veselitor, O, milostivnic, răscumpărător Doamne, Cine pre pământ şi-n cer cu Tatăl domneşte, Ţie ne milcuim noi în rugăciune, Să ne fii într-ajutor nouă.

Literatura aceasta poate să aibă însă o importanţă mai mare decât o bănuim căci, după cum spuneam în alt loc, „nu este exclus ca, din aceste cântece de slavă pentru sărbători, să fi pătruns motive şi imagini în literatura colindelor populare” x. Textele n-au fost însă date la lumină. Publicarea lor, pe care o făgăduieşte d-l Carlo Tagliavini, va aduce, desigur, lumină şi în această chestiune.

De la literatura religioasă la literatura profană trecerea nu e grea. Din şcolile reformate, în care se preda latina şi greaca şi unde se punea preţ pe retorică şi pe poetică, au ieşit câţiva cărturari versificatori, cum a fost, de pildă, Mihail Halici.

MiHAiL halici, născut în 1643, era fiul unui „jurat în senatul” din Caransebeş. îşi făcuse studiile în oraşul natal, le-a continuat în liceul reformat din Sibiu, unde a fost coleg şi prieten cu cunoscutul poet sas Valentin Franck von Franckenstein, şi le-a încheiat în colegiul reformat din Aiud. în 28 iunie 1665, îl găsim, împreună cu prietenul său Frank, înscriindu-se la Universitatea Altdorf, de lângă Nurnberg. O bucată de vreme a fost rector al şcoalei reformate din Orăştie. De la el ne-a rămas un interesant caiet de versuri, mai ales ode latineşti şi ungureşti, alcătuite pe când se afla în liceul reformat din Sibiu, după teme – „materia carminis” – date de profesori. Alături de aceste teme retorice de clasă, se găsesc şi câteva ode ocazionale închinate de autor prietenilor săi, între care cunoscuţii scriitori Franck von Franckenstein şi Petru Melas. Era firesc ca, deprinzând în şcoală, cu profesorii, să mânuiască ode latineşti, Mihail Halici să încerce a ciripi şi în limba română. în 1674 închină o odă prietenului său, Frâncisc Pâriz Păpai – mai târziu doctor la curtea lui Mihail Appafi şi scriitor – care tocmai îşi luase atunci doctoratul la Basel.

Cărţile populare în literatura românească, voi. II, Epoca influenţei greceşti, 1938, p. 209.

Oda s-a publicat în broşura omagială cu versuri, în mai multe limbi, scrise, după datinele timpului, de prietenii şi profesorii noului doctor. Oda lui Mihail Halici, care semnează „Nob. Romanus civis, de Caransebeş”, este în limba română, scrisă cu caractere latine, în ortografie, fireşte, ungurească; o redăm în ortografia actuală:

Cânt sănătate, scriind la voi, Rumanus Apollo, La toţi, căci s/ente-n împărăţie şedeţi!

De unde cunoştinţe aşteptăm şi ştiinţe: ferice

De Amstelodam, prin cărţi şi-n omenie tipar.

Lege derapte au dat frumoasa cetate Geneva: îţi vine Franciscus, ţine-te Leyda, Paris!

Prindeţi mina surori cu cest nou oaspe. Nainte.

Fraţi, fârtaţi, nimfele iasă curând;

Domni buni, mari doctori, dascăli şi bunele doamne, Cu pace îi fiţi, cu pâine şi sare, rugăm.

Succesul prietenului său, se pare, aprinde în el dorul de a pleca în Apus. în acelaşi an, 1674, la sfârşitul lui octombrie, pregătindu-se să meargă „în Ţările de Sus” şi voind, scrie el, „să-mi las lucrurile de-acasă în bună rânduială, chiar şi dacă mi s-ar întâmpla moartea în ţară streină”, el dispune prin testament cum să i se împartă averea, lăsând o parte însemnată şcolii din Orăştie. De aci înainte i se pierde urma. La 1712, după cererea legatarilor săi, i se deschide testamentul.

În atmosfera acestor preocupări, apar la românii bănăţeni şi primele urme de lirică românească erotică. Prietenul sas al lui Mihail Halici, Valentin Franck von Franckenstein, pe când se găsea la Turnu-Roşu, ca comandant de garnizoană, a publicat Die Hecatombe Sententiarum Ovidianarum Germanice imita-tarum, în care, pe lângă versuri nemţeşti, ungureşti şi latine, publică şi 80 de versuri româneşti.

Cam din aceeaşi vreme Nicolae Petrovay din Petrova copia într-un codice – păstrat în biblioteca liceului reformat din Cluj – ocinaşele (Tatăl nostru) şi o serie de versuri, între care un Kentek Rumeneszk de dragoste skrisz: în pară de foc arde inima mea prin tine, Dacă-mi aduc aminte de cuvintele tale, Cu mine dimpreună făcute multe ori.

Să-ţi pot fi cu faţa ta cea mândră dimpreună, Portul meu cel negru s-ar albi prin tine, De la mine trecuta viaţă s-ar întoarce.

Este o „cantio de amore” tradusă după un original unguresc, alcătuit pe la 1660. Dar alături de această traducere din lirica ungurească, apar şi versuri care vădesc în chip evident influenţa poeziei noastre populare:

Ci unde-ţi cat în faţă, Fată d-arbănaş, Inima mă-nvaţă Cum să-ţi fac viaţa, Sara, dimineaţă.

influenţa catolică. Străduinţele scaunului papal de a atrage pe români la catolicism nu puteau avea şanse în principate, unde vlădicii autohtoni şi patriarhii greci, veniţi la curtea domnilor după ajutoare, vegheau de aproape la păstrarea ortodoxiei. Dar în Ardeal, unde românimea era în luptă cu calvinismul maghiar, tărâmul era mai prielnic pentru prozelitism. Din nenorocire, tineretul dezrădăcinat de credinţa strămoşească şi crescut în şcolile luminate ale Apusului, în universităţi – chiar din veacul al XlV-lea, cum a arătat N. Drăganu şi E. de Barwinski – s-a rupt de tulpina neamului şi a muncit pentru a creşte cultura altor neamuri. Trecând peste umanişti ca Nicolae Olahus din veacul al XV-lea, peste savanţi ca bănăţeanul Ga vrii Ivul (1619-l678), intrat în ordinul iezuiţilor din Caşovia, profesor de filosofie şi teologie la Kosive şi la Viena, şi care a desfăşurat o frumoasă activitate filosofică în limba latină, trebuie să ne oprim aci puţin asupra a doi cărturari trecuţi la catolicism, care au însă legături şi cu cultura românească.

Unul este Ghecrghe Buitul, care şi-a făcut studiile la Viena şi Roma şi care, intrând în clerul catolic, a avut mult de suferit de pe urma persecuţiilor lui Gh. Bathori. El a tradus în limba română Catehismul catolic al lui Canisius, tipărit la Bratislava, în 1636, din care nu s-a găsit încă până acum nici un exemplar, dar care s-a retipărit, în a doua ediţie, la Cluj, în 1703.

Altul este franciscanul Joannes Kâjoni Valachus de Kis-Kajon (1629-l687), maghiarizat, care a lăsat o întinsă operă în limba latină şi ungară, între care şi numeroase compoziţii muzicale religioase. De la el ne-a rămas Codex Kâjoni, care cuprinde o serie de cântece lumeşti, între care şi două „jocuri româneşti” şi „cântecul voivodesei Lupul”, soţia lui Vasile Lupu, căzută în robia lui Gheorghe Ştefan.

În cercul unor asemenea cărturari s-a alcătuit în Caransebeş, pe la jumătatea veacului al XVI-lea, un dicţionar valaho-latin, cunoscut sub numele de Anonymus Caransebesiensis, cu caractere latine şi ortografie maghiară. Acesta îşi are importanţa în faptul că ne dă 5.000 de cuvinte în dialect bănăţean şi că pentru întâia dată cuvinte româneşti vin alături de prototipele latine. Tot în aceste regiuni s-a scris şi dicţionarul latin-ungar-român, descoperit şi studiat de profesorul Carlo Tagliavini, păstrat acum în Biblioteca Universităţii din Bologna, tom. 7, între manuscriptele conteluil Luigi Fernando Marsigli.