Literatura religioasă în epoca lui Matei Basarab

Cultura. La curtea din Târgovişte a lui Matei Basarab, necontenit cercetată de soli străini, de emisari papali şi de mari patriarhi ai Răsăritului, în răgazurile de linişte şi pace pe care le lăsau războaiele cu Vasile Lupu, era 炒351?nic treaz gândul de a înzestra ţara cu mănăstiri şi biserici-patruzeci la număr – cu mori de hârtie, cu tiparniţe şi cu meşteri tipografi. Domnul s-a străduit să dea o viaţă nouă şi cancelariei domneşti, nu numai completând numărul logofeţilor cunoscători de limbi străine, ci şi căutând caligrafi iscusiţi, care au dat o fermă mai estetică hrisoavelor sale. Cu toată concurenţa pe care o făceau cărţile tipărite, totuşi arta caligrafiei şi a miniaturii era încă în floare şi avem din această epocă vreo câteva exemplare de manuscrise cu miniaturi de o rară frumuseţe, ca de exemplu Slujbenicul, copiat în 1653 din porunca mitropolitului Ştefan, păstrat acum în Biblioteca Academiei Române, sub nr. 1790, sau Evangheliarul scris de ieromonahul Porfirie în 1633, păstrat în Biblioteca patriarhiei din Constantinopol, sau Evanghelia mitropolitului Anania din 1651, scrisă pentru mitropolia din Târgovişte, dusă mai târziu la Belgrad, sau Evangheliarul lui Silion Rusu, monahul de la mănăstirea Dealul. în această muncă de cultură, Matei Basarab era susţinut, pe lângă mitropoliţii Teofil şi Ştefan şi pe lângă boierii din divan, de soţia lui, doamna Elina, şi de fratele ei, învăţatul boier Udrişte Năsturel.

Udrişte Năsturel şi sora lui, doamna Elina, sunt copiii lui Radu Postelnicul Năsturel şi ai jupânesei Calea Calomfirescu, „fata din casa domnească a lui Mihai Vodă Viteazul”.

DOAMNA ELINA a fost una din acele frumoase icoane feminine care se desprinde din trecutul românesc într-o lumină de aureolă, împărţindu-şi vremea între grijile casei (când căutând, după cum se vede din scrisorile ei, „izvoade de peteare şi mai mari şi mai mici”, ori „seminţe de flori de tot feliul”) şi între grijile domniei (când ţinând locul soţului său în scaunul domnesc, când ajutând răniţii sosiţi de pe câmpul de luptă şi cerând sibienilor să-i trimeată, „fără zăbavă”, „un cherurgus bun”, când, în sfârşit, punând la cale cu un gust ales ctitorii mănăstireşti şi locaşuri de recreare sufletească). Arhidiaconul Paul de Alep, care a însoţit pe patriarhul arab Macarie în călătoria lui la curtea lui

Matei Basarab, ne descrie în cartea sa minunatul palat de pe moşia părintească – Fiereşti – unde a fost primit de doamna Elina: „un palat care nu are egal în lume, afară numai poate în ţara frâncilor”, „zidit pe dinafară şi pe dinlăuntru” de meşteri aduşi din Ungaria, cu „piatră poleită”, marmoră, adusă din Turcia. „Chiar bolţile şi pardoselile pivniţelor, galeriile etc. sunt lucrate greu cu piatră bună, care provoacă admiraţia privitorului.” „Clădirea are trei caturi şi e atât de frumoasă, încât împrăştie toate grijile sufletului. Ar fi zadarnic să încerc o descriere a interiorului admirabil aranjat în apartament.” Ea a patronat şi suportat spezele pentru imprimarea Triodului sârbesc din 1649, cerut de călugări sârbi din Muntele Athos.

Neavând copii, doamna Elina şi soţul ei au înfiat, în martie 1635, pe Mateiaş, fiul lui Udrişte Năsturel, a cărui mamă, jupâniţa Măria, născută Corbeanu, murise la o săptămână după naştere. Copilul a crescut în casa domnească până la vârsta de 17 ani, când „pe mâna mătuşei sale, a doamnei domniei mele, a Elinei, i s-a întâmplat lui să moară. Pe patul morţii, şi-a iertat toate satele lui vecinicie, cu moşii cu tot.” întărind această ultimă dorinţă, bătrânul domn spune: „Pentru că însuşi domnia mea am auzit cu urechile mele cuvintele lui, pe care, la ceasul morţii lui, le-a mărturisit domniei mele dinaintea cinstiţilor diregători ai domniei mele, mari şi mici. x” udrişte năsturel. Fratele doamnei, Udrişte Năsturel, era cel mai cărturar boier al timpului său în Muntenia. Nu ştim unde şi-a format cultura. El ne spune că, ajuns în „vârsta adolescenţii, a dobândit o mare dragoste pentru limba latină şi că un profesor, care învăţa înţelepciunea (filosofia), a binevoit să-i adape setea inimei”. S-ar părea dar că el, nepot de fiică al lui Radu Calomfirescu, viteazul boier al lui Mihai Viteazul, şi-a făcut instrucţia în casă – cel puţin pentru limba latină —- cu unul din acei misionari catolici pripăşiţi în ţările noastre.2 La această părere ne îndeamnă faptul că şi fratele său Şerban-care a fost şi el logofătântr-un document din 1623, sub frumoasa lui semnătură în monogramă chirilică, adaogă, după moda occidentală, data de la Hristos în cifre arabe, şi că sora lui, doamna Elina, semnează cu litere latine şi presară, în scrisorile ei chirilice, fraze latineşti. Udrişte Năsturel se întâlneşte pentru întâiaşi dată în viaţa publică a ţării la curtea lui Alexandru Iliaş, în 1628, când scrie un act prin care se confirmă jupânului Hrizea, marele logofăt – tatăl cronicarului Radu Popescu – un loc de casă în Bucureşti: „Eu Udrişte Năsturel, tânăr scriitor, am scris în oraşul secular, în Bucureşti”. în anul următor însă-l629- el semnează pe un alt act, într-o frumoasă caligrafie, „Uriil Năsturel, tainic”, adică vtori-logofăt, cum se mai zicea atunci, funcţiune de mare încredere pe care o păstrează până la capătul vieţii (1657). în calitate de vtori-logofăt, el conducea împreună cu marele-logofăt cancelaria domnească şi a îndeplinit, pe timpul cumnatului său, mi-

1 St. Nicolaescu, în Arhivele Olteniei, XX, 1941, p. 19 – 27 şi 73 – 80.

2 Unul dintre aceştia, pe timpul lui Mihai Viteazul, a fost Balthasar Walther, traducătorul cronicii lui Teodosie Rudeanu, de care ne-am ocupat la p 147-l51 El a fost preceptorul lui Nicolae Pătraşcu, căruia îi închină o odă latină în Târgovişte, prezentată la ziua aniversării, în anul 1597. Vezi şi M. Kogălniceanu, Histoire de la Dacie, p. 247. Oda a fost publicată de A. Pap iu Ilar ia nu, Tesauru de monumente istorice, I, 1862, p. 50 – 51.

siuni de cea mai mare încredere: solii către împăratul german, la Viena, către regele Poloniei (1638), către principele Ardealului Gh. Râkoczy pentru a încheia cu el „legătura”, tratatul de alianţă (1648). El primea şi introducea solii la domn. Stătea de vorbă cu misionarii catolici în chestiuni de dogmă, ca de exemplu cu Levakovic, căruia îi cerea o mărturisire a credinţei catolice. Era la largul său în discuţiile cu patriarhii Răsăritului.

Rafael Levakovic laudă „spiritul lui bărbătesc, liber şi îndrăzneţ”. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, care a venit în 1644 la Târgovişte, trimis de Vasile Lupu pentru a aşeza pacea cu Matei Basarab, ne spune despre el că era un „boiarin cinstit şi slovesnic şi a toată destoinicia şi înţelegerea harnic, drept pravoslavnic creştin”. Avea o bibliotecă frumoasă, pe care necontenit o îmbogăţea cu cărţi noi aduse de peste hotare. Călugărul rus Suhanov a văzut în biblioteca învăţatului boier multe cărţi slave, între care şi o gramatică apărută în Polonia – probabil a lui Smotrijckij, prietenul lui Petru Movilă – iar mitropolitul Varlaam, tot la Năsturel, a găsit între alte cărţi nouă şi „cărţulia mică în limba noastră românească tipărită. plină de otravă sufletească” – e vorba de Catehismul calvinesc din 1642.

A ţinut să creeze în familia sa o atmosferă de frumoasă cultură, aducând pentru al doilea fiu al său, Radu, un profesor din Kiev. Radu a ieşit şi el un cărturar de seamă. Prietenul său, cronicarul sârbocroat George Brancovici, ne încredinţează că vorbea limba slavă şi latină. Cu grija pentru ţara lui „săracă şi făr' de învăţătură”, a pus la cale în Câmpulung „o şcoală pentru învăţătura copiilor”, şi lui i se datoresc primele copii ale romanului Varlaam şi Ioasaf, tradus de tatăl său.

Udrişte Năsturel a avut o parte activă în opera de cultură a epocii. El a stăruit pentru introducerea tiparului în Muntenia şi a privegheat la imprimarea cărţilor; a alcătuit stihurile de dedicaţie la stema ţării cu care se deschide Pravila de la Govora (1640); a întocmit, „în satul său părintesc din Fierăşti”, prefaţa la Anfologhionul slavonesc din 1643; a ajutat la traducere şi a scris prefaţa la Evanghelia învăţătoare, tipărită la Govora în 1642: „Scur-mat-am cu tâmpă mintea mea şi am scos acest izvor de apă dulce, pururea curătoriu, adăpătoare de suflete omeneşti”. El a introdus în literatura slavă, traducând din latineşte, „acea floare de aur” a misticismului catolic, Imi-tatio Christi, tipărită cu cheltuiala doamnei, la mănăstirea Dealu, în 1647. Cartea a avut ecou în lumea slavă. în 1704 a fost copiată la Moscova şi împodobită cu frumoase gravuri în cupru. Şi tot el a introdus în limba noastră minunatul roman al ascetismului creştin, Varlaam şi Ioasaf, de care he-am ocupat la p. 135.

tipografiile. Viitoarea luptelor sângeroase dezlănţuite pe pământul Ţării Româneşti după războaiele începute de Mihai Viteazul a fost fatală pentru cultura românească. Şcolile slavoneşti din mănăstiri intraseră în cădere 1, bisericile fuseseră jefuite, manuscrisele şi cărţile de slujbă arse sau furate.

Matei Basarab însuşi, în prefaţa celei dintâi cărţi ieşită din tiparniţa sa, vorbeşte de jefuirea bisericilor şi „de împuţinarea sfintelor cărţi”, pricinuite

1A. Pap iu Ilarianţi, Tesauru de monumente istorice, I (1862), p. 370. 170 de desele năvăliri şi împresurări ale diferitelor popoare ale necredincioşilor şi chiar ale unor credincioşi” 1.

Matei Basarab, „mişcat de râvna către Dumnezeu”, după cum spune însuşi în graiul său bătrânesc, s-a străduit să împlinească această lipsă a cărţilor necesare cultului divin.

În vara anului 1635, domnitorul se adresase cunoscutului călugăr croat Rafael Levakovic, care conducea pe atunci o tipografie slavă la Roma, pro-punându-i să vină în Ţara Românească pentru a lua asupră-şi activitatea de tipărire şi răspândire a cărţilor sfinte la popoarele care întrebuinţau limba slavă în biserică. Dar Levakovic întârzia să vină. în aceste împrejurări, se înfăţişează la curtea lui Matei Basarab călugărul Meletie Macedoneanul, care trăise în atmosfera de viaţă spirituală a mănăstirii Zograful din Muntele Athos şi care, trecând apoi în Rusia Mică, învăţase tiparul în mănăstirile lui Petru Movilă. Matei Basarab 1-a trimis atunci în solie, împreună cu ieromonahul Nectarie din Pelagonia şi cu „feciorul său Ştefan Byrzohodeţ (cel sprinten la mers)”, dându-le scrisori către Petru Movilă şi către fruntaşii cetăţii Kievului, ca să cumpere o tipografie. 2 Mitropolitul Kievului le trimite o „tiparniţă completă” cu o echipă de tipografi, în frunte cu Timotei Alexandro-vici Verbicki, care fusese căpetenia imprimeriei din lavra Pecerska pe timpul lui Iov Boreţki şi care, după aceea, prin 1624, ajunsese patron independent în Kiev. Verbicki a stat în Ţara Românească până în 1642. în locul lui aflăm, din 1642, un alt ucrainean, Ivan Kunotovic, care condusese tipografia Frăţiei ortodoxe – Bracka – din Lwow, ce se afla şi ea sub ascultarea şi controlul lui Petru Movilă.

La şcoala acestor tipografi ucraineni stabiliţi în mănăstirile noastre s-a format, cu vremea, o echipă de ucenici tipografi printre sârbii stabiliţi la noi, în judeţul Vâlcea: Procopie, Preda şi Radu Ştanciovici, şi Teodor şi Lupin Dimitrievici.

Tipografii ucraineni trimişi de Petru Movilă au adus cu ei, pe lângă materialul tipografic şi cărţile de cult tipărite la Lwow şi Kiev, care urmau să servească de model ciclului de tipărituri slave din Ţara Românească, precum şi gravurile necesare pentru ilustrarea textelor. Pe timpul acela, gravura ucraineană în lemn, influenţată, prin mijlocirea mediului polon, de gravura germană, ajunsese la o înflorire deosebită şi dăduse lucruri de artă care împodobeau cartea tipărită, precum miniaturile, frontispiciile şi vinietele împodobiseră vechile manuscrise caligrafice. Căpeteniile tipografilor ucraineni trimişi de Petru Movilă în Ţara Românească au adus cu ei din Kiev şi din Lwow şi tiparele gravurilor în lemn cu care ilustraseră până atunci cărţile tipărite în Ucraina. Gravurile din Evanghelia cu învăţătură, tipărită la Govora în 1642,:sunt identice în toate detaliile cu scenele corespunzătoare din Cazania tipă-

1 Aluzie la unguri. Cf. poema lui Matei al M i r e 1 o r, 'Icfxopia tcov icata xr|v „OuYXPO'B^ttXtav teXecrBeOTCOv' în Papiu Ilarianu, Tesauru, I, p. 332, invazia lui Bethlen Gabor în Ţara Românească. „Ţara era devastată de nu se afla în ea nici vite, nici pâne, nici vin, pentru că toate le răpiseră şi duseseră în Ardeal; înseşi vasele bisericilor şi mănăstirilor pusese [.] să le care îa ţara lui ce o umpluse de argintul şi aurul f ării-Româneşti'.

2 Dan Simonescu şi Damian P. Bogdan, începuturile culturale ale domniei lui Matei Basarab, extras din Biserica ortodoxă română, Bucureşti, 1939, p. 13.

rita la Lwow în 1606, iar ilustraţia titlului din Pravila lui Matei Basarab, tipărită la Târgovişte în 1652, deşi are stema şi armele Munteniei, este semnată cu un nume rutean: Theodor Tisevic. Dar la şcoala acestor gravori străini se formează, cu timpul, o şcoală de gravori români, care vor ajunge mai târziu, pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, să-şi întreacă maeştrii şi să imprime gravurilor lor un caracter propriu românesc. Chiar pe timpul lui Matei Basarab, în ilustraţiile Pravilei din 1652, apare semnat şi numele unui român desigur ucenic al lui Tisevic: Petru Theodor.

literatura religioasă. S-a crezut într-o vreme şi se mai susţine încă în manuale de şcoală – cu toată documentarea convingătoare a regretatului Bianu – că Matei Basarab şi Vasile Lupu ar fi săvârşit marea reformă a introducerii limbii naţionale în biserică. Această radicală schimbare nu se putea însă îndeplini deodată, fiindcă nu erau încă traduse cărţile necesare cultului, şi apoi – adăugăm noi – nici nu era încă vremea să se înfăptuiască, atunci când curentele de reformă, care preconizau eliminarea limbilor privilegiate din biserică şi introducerea serviciului în limba naţională, ameninţau unitatea etnică în Transilvania. Pe de o parte, se pomeniseră ai noştri din moşi-strămoşi să audă slujba sfântă într-o limbă pe care, deşi nu o înţelegeau decât prea puţini, o socoteau aptă pentru serviciul divin; pe de altă parte, o schimbare care ar fi tins la înlocuirea limbii slavone li s-ar fi părut o alunecare în apele ereziilor. Atitudinea credincioşilor noştri de pe vremuri în faţa încercărilor de naţionalizare a ritualului şi a textelor de cult, venite din Occident, ne-o caracterizează notiţa însemnată de popa Constantin din Dorna pe una din foile Codicelui Voroneţean: „Această carte este scrisă pe rumânie şi nu-i bună de nimic”.

În epoca lui Matei Basarab însă, cultura slavonă intrase în agonie. Focarele de cultură slavă din sudul Dunării apusese rând pe rând, înăbuşite de valul stăpânirii turceşti. Afluxul de cărturari, care prin imigrările lor au înviorat începuturile organizării noastre bisericeşti, s-a oprit. Lipsite de suportul puternic pe care îl aducea contactul reconfortant cu Sudul slav, şcolile noastre de slavonie au lâncezit şi ele. Era firesc deci, ca, în această stare de lucruri, cunoaşterea limbii slavone să devină tot mai anevoioasă.

În urma acestor împrejurări s-a ajuns, pe vremea lui Matei Basarab,. ca nici preoţii să nu mai înţeleagă limba în care o tradiţie prea adânc înrădăcinată îi silea totuşi să oficieze serviciul divin. Avem dovezi elocvente că, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, această situaţie devenise atât de îngrijorătoare, încât crea prelaţilor noştri o grea îndoială, având să aleagă între tradiţia slavonă şi realitatea care impunea naţionalizarea serviciului divin. Tipărind câteva cărţi de ritual cu textul în limba slavonă şi lămuririle formelor exterioare ale cultului în limba română, mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti se credea îndatorat să preîntâmpine „înponcişarea” poporenilor săi cu aceste explicaţii: „. şi văzându iară cum au creştinii ţării înputare, şi preoţii mai Vrătos de cătră hulnicii dă lege, cum pentru grosimea şi grubia nu ştim sluji tainele sfintei beserici şi strigă toţi. că am uitat cinurile, socotelele, obrăşirile, chipurile, nemeririle şi toate rânduialele şi tipicurile sfintelor taine, pentru aceia. gândiiu să iau înputarea batjocoririlor de asupra aceşth ţărişoare.

şi astfel scos-am la lumină. nu cum au fost până acum slavoneşte, tipicurile, carele nu le pot şti cinstiţii şi cuceriţii preoţi pentru nesebuiala lor.

De vreme ce am spart pâcla neştiinţei şi am dres rânduialele şi le-am prepus rumâneaşte, pentr-acea nu se cade vouă drepţilor mei fii ai Pravo-slaviei să vă înponcişaţi şi să vă scârbiţi împotriva pastoriului vostru.”

Se desprind din aceste citate motivele care l-au determinat pe mitropolitul Ştefan să tipărească, pe la sfârşitul domniei lui Matei Basarab, aceste cărţi bilingve: ca să împace tradiţia, a respectat textul slavon al Scripturilor sfinte, dar în acelaşi timp, ca să poată folosi nevoilor preoţimii de pe atunci, a tălmăcit tipicurile în limba română. Dacă aceasta era situaţia către sfârşitul domniei lui Matei Basarab, era firesc ca, la începutul ei, încercarea de naţionalizare a serviciului divin, reclamată de starea preoţimii, care nu mai cunoştea limba slavonă, să pară totuşi o îndrăzneală şi mai mare.

Ne explicăm prin urmare de ce cele dintâi cărţi ieşite de sub teascurile tipografiei întemeiată cu ajutorul lui Petru Movilă au fost slavone: un Molit-velnic, tipărit la 1635 în Câmpulung; apoi un Antologhion, în 16431aCâmpu-lung; o Psaltire, în 1637 şi 1638 la Govora; a treia ediţie în 1650, la Câmpulung; Liturghierul, în 1646, şi Imitaţia lui Hristos, la 1647, ambele în mănăstirea Dealul, şi, în sfârşit, Slujbenicul, în 1646, Triodul penticostar şi Triodul postului, în 1649, toate trele la tipografia mitropoliei din Târgovişte.

Dar aceste cărţi tipărite în limba slavonă nu erau menite numai să acopere lipsa textelor de ritual din cuprinsurile româneşti, ci să întărească, cum am spus mai sus (p. 159), şi ortodoxia în Ardeal. în acelaşi timp, urmând vechea tradiţie a strămoşilor săi Basarabi, domnul român le hărăzea ca danie spre folosul întregii ortodoxii din Sudul dunărean, a cărei independenţă căzuse în mâna turcilor. Acest gând se lămureşte în prefaţa care deschide una din tipăriturile sale: „Drept credinciosului şi evlaviosului neam al patriei noastre şi altor neamuri înrudite cu noi după credinţă şi având acelaşi vestit dialect slavo-nesc ca limbă, şi cu deosebire, bulgarilor, sârbilor, ungrovlahilor şi celorlalţi”.

Şirul tipăriturilor început cu cărţi slavone se continuă însă cu o serie de cărţi româneşti, care prezintă un interes deosebit, pentru că vădesc aceeaşi tendinţă de a apăra ortodoxia românilor ardeleni împotriva tendinţelor de calvinizare ale ungurilor.

Prima Cazanie, apărută la Govora în 1642, „izvodită de eromonahul Silvestru” şi „premenită de pe limba rusească pe limba românească” de însuşi Udrişte Năsturel – care a venit şi el la al „unsprezecilea ceas la lucrul Domnului” – ne înfăţişează intenţiile cercurilor conducătoare la imprimarea acestei cărţi. „Mila rudei meale creştinilor m-au îndemnat spre aceasta – spune Udrişte Năsturel – fiindcă văzuiu în neamul nostru mulţi oameni. carii pentru ne<şti>inţă se depărtară cu învăţături striine, şi cu proastă şi scurtă mintea lor răşluindu-se den credinţa adevărată protivnică bisericii lui Dumnezeu, cu ereticii împreunându-se.”

Pentru a întoarce de la rătăcirea în valurile ereziei pe cei de un neam cu el, a cugetat, spune mai departe, să scoată „această sfântă carte ce se cheamă Evanghelie învăţătoare tâlcuită, să fie propovedanie creştinătăţiei noastre, a sfintei beseareci apostolească a Răsăritului”, pe care o oferă ca „o floare prea înfrămseţată şi dulce mirositoare, adusă den raiul vederei ceriului”.

Originalul acestei Cazanii este, după cum ni se spune, tradus din ruseşte, dar până acum n-a fost încă identificat. Traducerea este însă vioaie şi plastică. Iată de pildă un pasaj, ilustrat adesea pe pereţii din tinda bisericilor şi mănăstirilor noastre, din predica citită în „Duminica lăsatei de carne”. Este vorba de adunarea năroadelor la judecata lui Dumnezeu: „ întru spaima sufletului mieu nu domnesc ca să spui cuvânt de cas înfricoşat când direptul judecătoriu va şedea pre scaunul slavei sale şi va începe a face judecată tuturor, cui-ş după lucrul lui. Atunce se vor aduna înaintea lui toate limbile şi năroadele, domnii şi împăraţii pământului şi muncitorii cestui veac, toţi păcătoşii şi direpţii, toţi, cine întru cinul său vor sta înaintea lui: direpţii den a dreapta slavei lui, iară păcătoşii de-a stânga, că-i va aleage soţ de la soţ, cum aleage păstoriul oile den capre.”

A doua Cazanie, apărută la mănăstirea Dealul doi ani mai târziu (1644), pe timpul egumenului Varlaam Arapul, este o retipărire a Cazaniei precedente, până la pagina 404 – poate chiar că se păstrau coaiele tipărite – la care s-a adăogat apoi restul după Cazania lui Varlaam, apărută cu un an mai înainte la Iaşi şi care era mai completă, fiindcă, pe lângă predicile care dezvoltă textul pasajelor din Evanghelii citite în duminicile dintr-un an, mai cuprindea şi omilii destinate pentru marile sărbători ale creştinismului (precum: naşterea Sfintei Fecioare, Aflarea sfintei cruci. Botezul Domnului, Bunavestire ş.a.), care nu cad obişnuit într-o duminică; precum şi predici la comemorarea marilor sfinţi (Sf. Nicolae,Sf. Dumitru etc). Cazania de la Dealul reproduce aceste două secţiuni din urmă după Cazania moldovenească. Dar omite, după cum au observat de la Gaster încoace toţi istoricii literari, viaţa Sfântului Ioan cel Nou, patronul Moldovei, aşezată în Cazania lui Varlaam la 23 aprilie. în schimb introduce, ceea ce nu s-a observat până acum, o omilie nouă pentru cinstirea „celor 40 de mucenici diân Sevastie”, la 9 martie.

Tot pentru edificarea morală a maselor adânci ale poporului, egumenul Melchisedec Meletie a publicat în 1642 ia mănăstirea Câmpulung, învăţături preste toate zilele alese den multe dumnezeieşti cărţi de folosinţa tuturor creştinilor prepuse de pre limbă grecească. Este un mic tratat de morală în 4°, de 55 de foi: privitor la dragoste, la „răotate cum să le răbdăm cu mulţimire câte ne vin asupra”, la iubirea de argint, la „muzăvirie”, milostenie, pocăinţă, ispove-danie, „Tatăl nostru”, moartea omului, preoţia, cele zece porunci.

În cadrul aceloraşi preocupări de edificare ar intra şi Ceaslovul din Muzeul limbii române al Universităţii din Cluj – azi la Sibiu – pe care d-l Pasca îl datează din această epocă.

pravilele. Pe lângă aceste cărţi de predici şi învăţături morale s-au tradus şi tipărit alte două texte, a căror importanţă deosebită stă în faptul că, după Pravila lui Coresi, sunt cele dintâi tipărituri cu caracter juridic la noi. Aceste tipărituri sunt: Pravila de la Govora, apărută în 1640 şi cunoscută – din cauza formatului ei mic – şi sub numele de Pravila cea mică, şi îndreptarea legii, apărută la Târgovişte în 1652.

Pravila de la Govora a fost tradusă de un călugăr oltean, Moxa sau Moxalie, şi cuprinde elemente privitoare la dispoziţiunile dreptului civil, amestecate cu dispoziţiuni aparţinând dreptului religios.

Prefaţa pravilei este, precum a arătat P. P. Panaitescu, exceptând câteva adaose şi omisiuni, identică cu prefaţa pusă de mitropolitul Petru Movilă la începutul nomocanonului său, tipărit la Kiev în 1629; dar textul nomoca-noanelor diferă. Regretatul Peretz a arătat însă că originalul slavonesc al Pravilei de la Govora era o traducere după o compilaţie de nomocanoane bizantine – apropiată prin cuprins şi succesiunea multor capitole de compilaţia făcută de Emanuel Malaxos de la jumătatea veacului al XVI-lea – şi care încorporase şi nomocanonul patriarhului Ioan Nesteutul.

Iată gândul pus la temelia acestei scrieri, lămurit în prefaţa alcătuită de mitropolitul Teofil: „Socotit-am că mai toate limbile au carte pre limba lor; cu aceia cugetaiu şi eu robul Domnului mieu îs. Hs. să scoţu ceasta carte, anume Pravila, pre limba rumânească, sfinţiilor voastre, fraţi duhovnici rumâneşti, carii sunteţi păstori oilor celor cuvântătoare a turmei lui Hs. Carea are întru sine multe fealiuri de vindecări sufletelor creştineşti, celorii ce sântu rănite cu păcate, însă mai vrătos şi cale la împărăţiia ceriului.”

Se vede bine, din aceste rânduri, care era caracterul pravilei. Ea corespundea, pe de o parte, unei necesităţi adânc simţite a preoţilor, care, în împlinirea misiunii lor de duhovnic, aveau nevoie de norme precise pentru impunerea penitenţelor; pe de altă parte, în vremea veche puterea judecătorească alcătuia sub multe privinţe un corolar al bisericii şi preotul nu era numai păstorul credincioşilor săi, ci în sarcina lui cădea şi o bună parte din jurisdicţiunea privitoare la dreptul civil. Era dar neapărată nevoie de o carte normativă, care să fixeze penitenţele şi sancţiunile după gravitatea greşelilor. De aceea s-a tradus această pravila în româneşte, pe vremea când preoţimea ajunsese să nu mai înţeleagă limba slavonă.

Ea s-a tipărit în două ediţiuni: una pentru Ţara Românească, având prefaţa semnată de mitropolitul Teofil, alta pentru Ardeal, având prefaţa semnată de mitropolitul Ghenadie al Ardealului, care a ţinut astfel să aibă şi el această carte pentru nevoile bisericii sale.

O bună parte din cuprinsul pravilei îl alcătuiesc dispoziţiuni religioase privitoare la pedepsirea şi îndreptarea feluritelor viţii, nu numai din viaţa laicilor, ci şi din a preoţilor şi a călugărilor. Din acest motiv, cartea era menită să slujească numai preoţilor şi trebuia ferită de contactul cu lumea laicilor. „ însă mă rog sfinţiilor voastre – zice mitropolitul Teofil – cu mare milă, la care mână va cădea această sfântă carte, acela să aibă a o ţinea în mare cinste şi să se înveţe dentru ia în taină cum va vindeca sufletele oamenilor de păcate. Iară întru mână de mirean să nu se dea, nice la măscărici, să nu fie tocmealele sfinţilor apostoli şi a sfinţilor părinţi batjocurite.”.

Pravila conţine o serie de dispoziţiuni de drept vechi bizantin, îmbinate cu canoanele stabilite de sinoadele bisericii, şi are importanţă deosebită, căci ne înlesneşte să înţelegem ceva din mentalitatea românească a veacurilor trecute, care trăia sub jurisdicţiunea acestor legiuiri. Cu deosebire se vădeşte în cuprinsul pravilei preocuparea constantă de a ridica prin măsuri austere autoritatea morală a preotului în mijlocul societăţii laice; „Popa ce va bea la crăcimă, sau va juca, sau va cânta mireneşte, să se gonească din popie”.

Alte dispoziţiuni au de scop să întărească asceza şi să rupă complet legăturile de cele lumeşti ale celor care şi-au ales mănăstirea ca liman al vieţii lor pământeşti: „Călugărul de va muri şi va avea galbeni şi talere, şi nu va fi spus de aceasta duhovnicu-său sau igumenului, de vor fi în mânăstire, ce vor fi ascunşi de cătră toţi, şi se vor afla după moartea lui, să-i ia igumenul sau un duhovnic bătrân şi să-i arunce pre dânşii întru groapa lui şi să grăiască: argintul tău, cu tine să fie de perire; şi toţi câţi se tem de Dumnezeu să nu ia nemica de la dânsul, că foc netrecutu şi-au lor. şi iară igumenul sau acel stareţ bătrân să-i aducă pre dânşii şi aşa de va fi fost în mânăstire, să facă igumenul cu toţi fraţii post 40 de zile şi pocăanie de fratele. Şi aşa să roage Dumnezeu de dânsul şi să facă câte 12 metanii în zi. şi când să vor împle 40 de zile, să-i facă toată pomenirea lui, iar averea lui să o împartă la săraci.”

Măsuri aspre vădesc străduinţa bisericii de a opri alunecarea unei societăţi în descompunere pe povârnişul decăderii, ca de pildă următoarea dispoziţiune: „Muerea sau bărbatul ce va vrea să joace şi să bată în palme şi se va îmbrăca bărbatul în haine muereşti sau muerea întru haine bărbăteşti. unuia ca acestuia grăim să se căiască 3 ani şi metanii în zi câte 24”; sau de pildă următoarea anatemă a unei mode a timpului: „Muerea de-şi va tunde părul ei, că va cugeta că iaste bine, pentru Dumnezeu alegând numai de nu va lua chip călugăresc, şi va îndrăzni a facere acesta, anatema să fie; că n-au învăţat Dumnezeu să-şi tunză muiarea părul, numai când va veni la petreacerea călugărească; iară de va fi îndemnată aşa de niscare drăcii, să-ş tunză părul ei, să fie oprită de bisearică şi de priceştanie; un an să se pocăiască.”

Iată, în sfârşit, şi o serie de dispoziţiuni luate împotriva vechilor rămăşiţe de păgânism, care au continuat să supravieţuiască sub formele vieţii creştine: „Deci sunt oarecarii întru creştini ce ţin lucru ereticesc; când apune soarele nu dau nemica dentru casa lor, nice foc, nice vreun vas oarecarele, sau vreo trebuinţă oarecaria. Socotesc şi glasurile cocoşilor, şi ale corbilor, şi altor glasuri, şi ale vulpilor. Şi întâmpină de grăiesc unele rele, altele bune şi căutaria soarelui şi a lunei şi a stealelor şi chemaria dobitoacelor. Dirept aceia iată pre amănuntul tocmim şi învăţăm: cine are aceastia cu cercetare de acmu să nu mai ia aminte unele ca aceastea; pentru ce? Că înfricoşat judeţ vor să ia de aceasta.

Cine ia mana griului, altceva dentr-acele ori den vin, ori den pâine, ori dentr-altceva de se va lăsa de acestea, să aibă pocăanie patru ani, metanie câte 100.”

Aceste dispoziţiuni au un interes deosebit, deoarece aruncă o lumină nebănuită asupra vechiului folclor bizantino-slav şi ne lămuresc multe puncte obscure din folclorul nostru actual.

Cea de-a doua tipăritură juridică, îndreptarea legii (Târgovişte, 1652), însemnată şi ea, prin faptul că e scrisă în româneşte, pezintă nu mai puţin interes, fiindcă prezintă o întreţesere cu pravila tipărită de Vasile Lupu.

Textul acestei pravile a fost pregătit, „cu îndemnarea” mitropolitului Ştefan, de către Daniil Andrian Panonianul – era deci originar din Tranil-vania – care spune însuşi că „numai cât m-am ispitit a linge pre dinafară puţintel Gramatica şi Sintaxisul. cuviosului întru ieromonahi Kyr Ignatie Petriţi şi a lui Pantelimon Ligaridi, dascăli desăvârşiţi, amânodi de la Hio, vestiţi şi foarte iscusiţi întru toată dumnezeiasca scriptură”.

Îndreptarea legii este alcătuită din trei părţi distincte. Prima parte cuprinde 417 capitole încheiate cu o notiţă în limba slavă, care spune: „Sfârşitul întâiei părţi a Pravilei”, tradusă din limba greacă „pe limba proastă românească” de „Danii Andrian Panonianul”. Ea reproduce un original grecesc care, după ce fusese cerut patriarhului din Constantinopol, fusese aflat la Gh. Caridi, al doilea vistier al ţării, grec originar din Tricala, strămoşul cronicarului Radu Popescu. Textul grecesc era o prelucrare derivând din legislaţia bizantină a lui Justinian, compulsată în secolul al XVI-lea de Emanoil Malaxos, fratele parohului de la biserica grecească San Giorgio din Veneţia. Traducerea românească este stângace: nici românii nu cunoşteau bine limba greacă, nici grecii limba română. Această primă parte a fost apoi întreţesută, deşi nu se spune, cu pravila lui Vasile Lupu, apărută la Iaşi în 1646, cu titlul Cartea românească. de la Pravilele împărăteşti şi de la alte gudeaţe.

Daniil Panonianul, combinând aceste două izvoare diferite, a încercat o sistematizare, grupând laolaltă materia după afinitate de subiect. După un capitol sau două din Malaxos, urmează, după cum a arătat Peretz, capitole din pravila lui Vasile Lupu. De pildă, după glava 43-46 din textul Malaxos, care tratează despre „clerici şi călugări de vor face sfat sau însoţire asupra arhiereului”, urmează din pravila lui Vasile Lupu glavele 43-46, care se ocupă de penalităţile ce „se cuvin celor ce îndeamnă sau ajută cuiva sau îl sfătuesc spre rău sau când trimet pe altul să facă o răutate.” După glava 47 din textul Malaxos, privitor la clericul ce va „înjura” pe arhiereu, pe popă, pe diaccn sau mireanul care va înjura pe preot”, urmează glavele 48-50 din pravila lui Vasile Lupu privitoare la cei ce vor sudui „pe judecători, pe oamenii cei domneşti”, pe soli sau „pre mai marii lor, ce se zice pre boiari”; după glava 86, luată din Malaxos, privitoare la camătă, urmează din pravila lui Vasile Lupu glavele 87-88 despre cei ce fac „bani răi” (falşi) sau umblă cu „bani răi”.

A doua parte a îndreptării legii, cuprinzând canoanele sfinţilor apostoli ale sinoadelor ecumenice şi ale celor nămestnice, precum şi ale sfinţilor părinţi, (Vasile, Timothei, Nichita, Nicolae, Zlataust), este o traducere după nomo-canonul lui Alexie Aristines, diacon, econom şi nomofilax al marii biserici din Constantinopol, întocmit din porunca împăratului Ioan Comnenul, în secolul al XlII-lea.

Originalul grecesc după care s-a făcut traducerea românească s-a pierdut, dar C. Ă. Spulber a găsit în Biblioteca Universităţii din Atena un codice (nr. 1400) care are întocmai aceeaşi structură (Malaxos + Aristines) – fără partea luată din pravila lui Vasile Lupu – pe care a avut-o versiunea lui Gh. Caridi după care s-a tradus textul din îndreptarea legii.

Aceasta a doua pravilă a lui Matei Basarab a fost tradusă de austriaci, pe timpul ocupaţiunii Olteniei, în limba latină. Ea a avut, precum arată Spulber, o largă aplicare în Ţara Românească.

Prefaţa din îndreptarea legii, semnată de mitropolitul lui Matei Basarab, Ştefan, este însă o traducere după prefaţa – TtpoGscopia – lui Vlastaris, fireşte cu amplificările şi omisiunile impuse de epocă şi ţară.

Mişcarea culturală înviorată în epoca lui Matei Basarab, s-a propagat peste cuprinsul ţării şi a contribuit la reînvierea literară din Ardeal, unde, cu material tipografic trimis de domnul Ţării Româneşti, se deschide o nouă epocă de activitate cărturărească, reprezentată cu desebire prin personalitatea mitropolitului Simeon Ştefan.