Codex sturdzanus

Textele din Codex Sturdzanus însă nu au nimic comun cu bogomilismul. Pentru întâiaşi dată, în Studii bizantino-române, D. Russo a arătat că textul numit de Haşdeu Cugetări în ora morţii şi în care el vedea o creaţiune originală românească, de caracter bogomilic, nu este originală, ci este o întreţesere de fragmente luate din Dioptra lui Filip Solitariid, din Evhologiu şi din Viaţa Sf. Vasile cel Nou.

Mergând pe drumul deschis de Russo, am arătat în 1929, în Cărţile populare în literatura românească, I, p. 43-48 şi mai ales 68, 73-75, 94-97, că nu se poate stabili nici o legătură nici între celelalte legende religioase din Codex Sturdzanus, Codex Martianus şi Codex Todorescu şi între mişcarea bogomilică, pentru două motive destul de simple: 1. Textele apocrife din Codex Sturdzanus apar în literaturile creştine – siriacă, bizantină şi coptă – cu patru-cinci secole înainte de ivirea bogomilismului în Balcani, şi al 2-lea, că ele cuprind idei ce vin în contradicţie flagrantă cu doctrina bogomililor.

1 Cărţile populare, I, p. 35 – 42.

aşa cum o cunoaştem din expunerea călugărului bizantin contimporan Łu-thimie Zygabenos. Aşa, de pildă, bogomilii, ca şi albigensii, nu admiteai. învierea trupului, pe care îl considerau ca operă a Satanei, deosebindu-se în această privinţă de biserica ortodoxă, care crede că în ziua judecăţii dir urmă, sufletele vor învia în trupurile pe care le-au părăsit. în Apocalipsul lui Pavel este un pasaj în care, după ce se povesteşte că îngerii iau sufletul omului drept din trup, se întorc şi-i spun: „Suflete, cunoaşte-ţi trupul tău de unde ai ieşit, că iară te vei întoarce în trupul tău la ziua de înviere”. Bogomilii dispreţuiau crucea; în legendele din Codex Sturdzanus sunt pasaje din care reiese veneraţia pentru crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Bogomilii respingeau împărtăşania cu pâine şi vin, pe care o considerau ca un sacrificiu adus demonilor; în Călătoria Maicii Domnului la iad, această taină a euharistiei este învăluită într-o aureolă divină. Bogomilii propovă-duiau dogma celibatului; în Călătorie nu numai că nu este combătută căsătoria, dar ea este admisă chiar pentru preoţi.

Renunţând dar la clasarea făcută de Haşdeu în texte bogomilice şi măhă-cene, vom împărţi scrierile din Codex Sturdzanus, după cuprinsul lor, în două grupe: 1. literatură apocrifă apocaliptică, care, în numele apostolilor sau al Sf. Fecioare, ne dezvăluie într-o formă plină de simboluri tainele lumii de dincolo de moarte, şi 2. legende hagiografice: acestea, într-o lumină de miracol, ne povestesc viaţa supraomenească a marilor iluminaţi care şi-au sacrificat viaţa pentru triumful creştinismului, precum şi marilor asceţi care şi-au mortificat trupul pentru a-şi mântui sufletul.

Ciclul legendelor apocaliptice este reprezentat în Codicele Sturdzan prin următoarele trei texte: Apocalipsul apostolului Pavel, Călătoria Maicii Domnului la iad şi Moartea lui Avraam. La acestea s-ar putea adăuga, prin caracterul ei, şi Epistolia Domnului nostru Iisus Christos sau Legenda Duminicii.

Apocalipsul apostolului Pavel a fost plăsmuit prin veacul al IV-lea d. Ch. cu intenţia de a lămuri pasajul obscur din scrisoarea a Ii-a a apostolului, în care acesta, povestind celebra viziune pe care a avut-o în Valea Damascului şi care 1-a convertit din cel mai înverşunat vrăjmaş al creştinilor în cel mai zelos apostol, spune textual că a fost răpit la al treilea cer şi a auzit şi văzut lucruri pe care nici un om nu le-a auzit şi nu le-a văzut. De fapt, tendinţa apocalipsului este să pună în relief contrastul dintre grădinile raiului cu cetatea de pietre scumpe şi mărgăritare, de o parte, şi dintre veşnicul întuneric al infernului, unde se muncesc în râuri de foc cei păcătoşi, de altă parte.

Acest apocalips a avut mai puţină răspândire în literatura veche românească, deoarece versiunea lui derivă după un text sârbesc mutilat, care fusese tipărit la începutul secolului al XVI-lea la Veneţia, de tipograful sârb Bozidar Vukovic.

Călătoria Maicii Domnului la iad, copiată în Codicele Sturdzan pe la 1580, stărui este asupra chinurilor din infern, unde diferitele grupe de păcătoşi se zbat, ca şi în infernul lui Dante, în chinuri din ce în ce mai grele, cu cât Sf. Fecioară intră mai adânc în împărăţia întunericului.

A treia legendă. Moartea lui Avraam, după ce ne descrie bunătatea lui Avraam, care nu se aşază niciodată la masă fără oaspeţi, ne povesteşte împrejurările în care patriarhul a văzut tainele cereşti. Ieşind o dată cu fiul său

Isac să caute un oaspe pentru masă, întâlnesc sub poalele unui munte un călător obosit pe care îl aduc în casa lor. Peste noapte, Isac are un vis revelator, şi atunci străinul, care nu era altul decât îngerul Domnului, se destăi-nuie lui Avraam, spunându-i că e trimis de Domnul să-i ridice sufletul. După cererea stăruitoare a lui Avraam, îngerul, îngăduindu-i să mai trăiască încă, îl ridică pe un car de foc la cer, unde patriarhul vede, în pragul raiului, masa de judecată a lui Sit, calea îngustă care duce spre rai, calea largă care duce spre iad şi alte taine divine.

Versiunea din Codex Sturdzanus se încheie aci, dar alte versiuni, traduse din greceşte, la sfârşitul secolului al XVII-lea sau începutul secolului al XVIII-lea, ne povestesc cum patriarhul, scoborât pe pământ, nu se mai îndură să se despartă de ai săi. Dumnezeu trimite atunci moartea, care dându-i să bea din paharul ei, Avraam îşi dă sufletul, pe care un cor de îngeri îl duc spre cer.

În afară de aceste trei apocalipse, care dezvăluie tainele lumii de dincolo de moarte, cu contrastul dintre paradis şi infern, a mai circulat în vechea literatură românească un al patrulea apocalips, care destăinuia maselor populare tainele judecăţii din urmă. Este Apocalipsul Sfântului Ioan Bogo-slovul, descoperit de regretatul N. Drăganu într-un codice din veacul al XVI-lea, şi pe care l-am găsit apoi şi într-o serie de manuscrise din Biblioteca Academiei Române. Textul nu se poate identifica însă, după cum credea Drăganu, cu textul bogomilic descoperit în arhivele inchiziţiei din Carcas-sone – oraş în sudul Franţei – unde fusese pe vremuri un important centru al ereziei albigense. Dimpotrivă, în fo ma în care îl avem în literatura noastră, el are concepţii ortodoxe: venerarea profeţilor, adorarea crucii, ideea că, la ziua judecăţii din urmă, oamenii vor învia cu trupul. Textul povesteşte, după cum arată titlul, cum apostolul, urcându-se în muntele Tavorului, se roagă Domnului să destăinuie cele ce vor fi în ziua judecăţii din urmă. într-o lumină orbitoare, Mântuitorul, deschizând cerul, îi arată lucrurile simbolice – o carte pecetluită cu şapte peceţi – şi îi destăinuie sensul lor şi zilele de agonie ale lumii, când va veni Antihrist pe pământ să amăgească omenirea, când îngerii vor aprinde pământul şi când toate cele trecătoare se vor mistui.

La literatura apocalipselor apocrife se poate adăuga şi Legenda Duminicii sau Epistolia Domnului nostru Isus Christos, care se păstrează în Codex Sturdzanus. E vorba de o piatră căzută din cer, mică la vedere, dar aşa de grea că nimeni nu o putea ridica. Abia după ce patriarhul Ierusalimului şi soborul de preoţi s-au rugat trei zile, piatra s-a deschis şi în ea s-a găsit scrisoarea Domnului, sfătuind omenirea să serbeze duminica şi ameninţ înd cu cele mai grele pedepse cereşti pe cei care vor nesocoti duminica şi vor călca legea Domnului.

Cum era de aşteptat, această literatură, răspândită de preoţi în masele credincioşilor de pe vremuri, a avut un adânc răsunet în păturile populare. Cu deosebire Călătoria Maicii Domnului la iad şi Legenda Duminicii, care se citesc şi azi cu evlavie în lumea satelor şi sunt socotite ca amulete, aducătoare, de noroc şi păzitoare de primejdii, au împrumutat materiale pentru ciclul colindelor religioase. Scena muncilor din iad din pridvorurile multor biserici de sate este zugrăvită adesea cu elemente care amintesc Călătoria. Nu mai puţin norocos a fost, în ceea ce priveşte influenţa asupra poporului. Apocalipsul apocrif al sfântului Ioan Bogoslovul. Mai tot ciclul credinţelor populare despre sfârşitul lumii, cu mitul lui Antihrist, cu lupta lui pentru a amăgi omenirea, cu victoria asupra lui Enoh şi Ilie, cu focul care va mistui pământul, pleacă de la acest apocrif şi de la o altă carte, intrată mai târziu în literatura noastră din literatura rusească, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea: Semnele venirii lui Antihrist.