Brâncoveanu sprijinitor al culturii ortodoxe în răsărit

Politica creştină a lui Brâncoveanu – urmând liniile trase de înaintaşii săi Basarabi – s-a extins asupra întregului Răsărit ortodox, asupra căruia a revărsat darurile lui, fără nici o intenţie ascunsă, cu o generozitate pe care – trebuie să o subliniem – n-o mai întâlnim la nici un popor ortodox, căci niciunul nu a trăit aşa de intens ideea creştină, precum au trăit-o ai noştri.

Merită îndeosebi să fie subliniate aci, pe lângă darurile în bani şi în cărţi, mai ales manuscrisele iluminate, căci se pare că Brâncoveanu avea pentru această artă minoră o adevărată pasiune. Liturghierul grec, copiat de ieromonahul Calinic, în fine trăsături caligrafice şi împodobit cu minunate miniaturi de evanghelişti şi cu frontispicii, chenare şi iniţiale de flori şi de păsări stilizate, poate fi socotit ca unul din cele mai frumoase exemplare ale genului.

Vestea despre bogăţia şi generozitatea lui Brâncoveanu trecuse peste hotarele ţării şi se răspândise în tot Orientul musulman, unde domnul român era supranumit Altin-bei – Prinţul Aurului.

Era dar firesc ca în acele vremuri creştinii, care, sub stăpânire turcească, se vedeau ameninţaţi să-şi piardă credinţa, să-şi îndrepte privirile către curtea strălucitoare a lui Brâncoveanu şi să ceară de la el ajutor pentru nenorocirile lor. Şi domnul român înţelegea să li-l dea în cea mai largă măsură.

Darurile lui Brâncoveanu s-au răspândit departe în Orient, până la creştinii din Asia-Mică.

Pe la începutul veacului al XVIII-lea, venise la curtea domnească din Bucureşti patriarhul Antiohiei, Athanasie IV Dabbas, şi domnul român.

1 Autorul se referă, evident, la situaţia din 1940. Fenomenul şi-a găsit soluţionarea după 23 August 1944, prin reunificarea celor două biserici (n. red.).

38S aflând de la patriarh că preoţii creştini din Arabia nu-şi pot împlini misiune; lor şi nu pot oficia după cuviinţă serviciul divin, din pricina sărăciei şi a lipse de cărţi, a pus pe ieromonahul Antim Ivireanu, din mănăstirea Snagovul să sape litere arabe şi să tipărească, pe cheltuiala domniei, cărţi de ritual ci rugăciunile în limba arabă şi eofosinele (cântările) în limba greacă, aşa curr. cereau necesităţile cultului, pentru credincioşii din Arabia. La 1701 au apărut, de sub teascurile tipografiei din Snagov, un Liturghier, iar în 1702, un Ceaslov, ambele în limbile greacă şi arabă, şi ele s-au trimis în dar, din porunca domnească, bisericilor din Arabia.

Pentru a veni şi mai mult în ajutorul acestor creştini năpăstuiţi, Brân-coveanu a dat ajutor de s-a instalat tipografie arabă – prima tipografie – în Alep, unde în 1706 s-a tipărit cea dintâi Psaltire arabă, având pe dosul titlului stema Ţării Româneşti, înconjurată cu iniţialele greceşti ale lui Constantin Brâncoveanu şi, la început, o precuvântare de închinare şi mulţumire, în care domnul român este comparat cu Constantin cel Mare, cu Moise şi cu Solomon, pentru înţelepciunea, spiritul şi dărnicia lui.

Tipografia brâncovenească, transportată de mitropolitul Atanasie Dabbas la Alep, a trezit creştinii din Arabia la o viaţă spornică de cultură. Ea a funcţionat acolo până la moartea mitropolitului, întâmplată în 1724. După această dată este mutată, în parte la mănăstirea Balamand, în parte – mai târziu —, la mănăstirea Sf. Ioan din Saeg, în sudul Libanului, unde, reînnoită şi organizată, publică şi azi cărţi bisericeşti şi şcolare.

Faima despre munca spornică a tipografiilor din Ţara Românească şi despre generozitatea lui Brâncoveanu a ajuns departe în răsărit, până la ivirii din Munţii Caucazului.

Regele Wakhtang al IV-lea, cuprins şi el de râvna creştinească de a înzestra bisericile sale cu textele necesare serviciului divin, a trimis solie la curtea lui Brâncoveanu şi a obţinut, împreună cu litere de tipar, turnate de mitropolitul Antim, el însuşi georgian de origine, o echipă de lucrători sub conducerea tipografului român ardelean, ipodiaconul Mihail Ştefanovici, care lucrase până atunci la tipografia de pe lângă scaunul eparhial din Râmnic. Cu aceste litere de tipar s-au scos la Tiflis cele dintâi cărţi georgiene: o Evanghelie şi un Liturghier.

În epilogul Liturghierului, apărut în 1710, tipograful român, cu gândul la plaiurile ţării sale, îşi încheia acolo munca sa închinată lui Dumnezeu cu următoarele şase versuri româneşti, în caractere georgiene, o mărturie discretă a expansiunii culturale brâncoveneşti, până la acele îndepărtate hotare ale Răsăritului ortodox:

Precum cei străini doresc moşia să-şi vază, Când sunt într-alte ţări, de nu pot să şază, Şi ca cei ce-s pre mare bătuţi de furtună Şi roagă pre Dumnezeu de linişte bună, Aşa şi tipograful, de-a cărţii sfârşire, Laudă neîncetată dă şi mulţumire.

Astfel, sub Brâncoveanu, Ţara Românească ajunge focarul din care radia lumina culturii în tot Orientul ortodox, aflat sub apăsarea musulmană.

Prin râvna cu care el a sprijinit şi întărit credinţa ortodoxă până departe în răsărit, prin bunătatea şi generozitatea sa, pe care nu contenesc de a i le recunoaşte până şi străinii pripăşiţi la curtea lui, prin lupta pe care a dat-o pentru a menţine neştirbită unitatea religioasă a românilor ardeleni şi prin imboldul dat culturii, Brâncoveanu a meritat deplin cele două trăsături caracteristice, pe care le-a subliniat în personalitatea lui anonimul poet popular:

Brâncoveanu Constantin, Boier vechi şi domn creştin.