Copiii lui Brâncoveanu şi cultura lor clasică

Astfel, sub impulsiunea dată de domn, se răspândeşte la noi cultura grecească. Chiar copiii lui Brâncoveanu îşi însuşiseră aşa de bine limba greacă, încât se încumetau, cu prilejul zilelor onomastice ale părinţilor şi al marilor sărbători ale bisericii, să rostească, în limba greacă, panegirice în cinstea sfinţilor, care au şi fost tipărite de Antim Ivireanu. în 1701, a apărut la Bucureşti Cuvântul panegiric la Sfinlul Constantin, scris în limba greacă de Ştefan Brâncoveanu şi rostit în palatul domnesc, de fratele al treilea, Radu. Cuvântul este afie-rosit „prea blândului său părinte”, „ca un mic rod al minţii sale”. în anul următor apărea, tot în imprimeria mitropoliei, un Cuvânt panegiric la Martirul Ştefan, rostit probabil de autor, a treia zi de Crăciun, şi închinat sfântului său patron, a cărui protecţie o cerea „pentru înaintarea mea în ştiinţă şi învăţătură”, în 1703, Ştefan Brâncoveanu alcătuia un alt Cuvânt panegiric la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, rostit tot de fratele său, Radu, şi afierosit „mamei lor cea prea blândă”, doamna Măria Brâncoveanu. în 1704, Radu Brâncoveanu se încumeta şi el cu o Cuvântare la Patima cea Mântuitoare (învierea Domnului), pe care o prezintă ca omagiu „Prea fericitului şi Prea înţeleptului Stăpân”, patriarhul Dosithei al Ierusalimului, care, spune tână-rul autor, „se luptă nu cu o hidră, ci cu atâţia câţi sunt urători de Dumnezeu, vrăjmaşi ai ortodoxiei”. în 1704, fratele mai mare, Constantin, despre care Antim Ivireanu ne spune în prefaţa cărţii că era şi el „învăţat între prea învăţaţi”, „orator şi adânc cugetător”, stimulat de succesul fraţilor săi – Cuvântul la Sf. Constantin şi cel la Martirul Şf. Ştefan avuseseră repede o a doua ediţie, în 1702 – şi animat de o nobilă ambiţie, publică şi el, după stăruinţele mitropolitului, în 1704, Vieţile paralele greceşti şi romane ale lui Plutarh Cher-soneul, traduse în greaca modernă.

Oricât de mare ar fi fost dorinţa lui Antim Ivireanu de a spune un lucru plăcut tatălui, totuşi era un pic de adevăr în cuvintele pe care el le scrie într-o predoslovie către domn, că „fiii săi sunt râvniţi în lume şi invidiaţi pentru marea lor virtute prematură”. Aceşti tineri elenişti, care aveau, se pare, şi o temeinică cultură latină, ar fi fost o frumoasă speranţă pentru părinţii lor şi pentru neamul nostru, dacă n-ar fi căzut sub iataganul gealatului pe ţărmul Bosforului.