Activitatea lui Antim
Traducerea cărţilor de ritual. Epoca lui Şerban Cantacuzino impusese citirea în biserici a Evangheliei şi a Apostolului în limba română – pe lângă Cazania care se citea din vremea lui Matei Basarab. Serviciul liturgic se oficia însă mai departe în limba slavonă. Deşi un vlădică luminat ca mitropolitul Dosoftei afirmase, întemeindu-se pe textele Sfintei Scripturi, drepturile limbii naţionale şi începuse opera de tălmăcire a cărţilor de ritual, totuşi limba română nu putea încă să ia locul limbii slavone în biserică. Nu putea să-l ia, fiindcă nu se găseau traduse în limba noastră toate cărţile de ritual necesare serviciului divin.
Opera de traducere a cărţilor de ritual nu era o chestiune uşoară. Dimpotrivă, ea era legată de o problemă dificilă.
Nu era destul să se transpună cuvintele slave pe româneşte, fiindcă unele părţi trebuiau cântate în cursul serviciului divin, pe o melodie care nu se putea schimba, iar cuvintele româneşti trebuiau astfel alese şi orânduite, încât să aibă ritmul cerut de necesităţile melodice ale muzicii bisericeşti. Problema traducerii se complica astfel cu o problemă de ordin muzical. în sfârşit, se adaogă faptul că nu era uşor a găsi în limba română de-atunci termeni corespunzători pentru subtilităţile dogmatice.
407 f
Ne aflăm dar în domnia lui Brâncoveanu într-o epocă de tranziţie. Limba slavă nu mai era înţelească de cler, iar limba română nu era încă deplin pregătită să-i ia locul.
De aceea, în epoca lui Brâncoveanu, inovaţia introdusă mai înainte de mitropolitul. Ştefan, de a tipări cărţile de slujbă cu tipicurile în româneşte şi cu rugăciunile în slavoneşte, continuă. Tipografia din Buzău, pusă sub conducerea episcopului Mitrofan, este prinsă între anii 16S7 şi 1702, aproape exclusiv cu tipărirea acestui fel de cărţi de ritual bilingve 1. în predosloviile cărţilor, episcotml Mitrofan lămureşte astfel năzuinţele muncii sale: „. Deoarece (cărţile) mai dinainte tipărite nu sunt cu tipicul românesc, drept aceea m-am îndemnat de am tipărit cu toate învăţăturile româneşte, pentru înţelegerea tuturor.” în procesul de introducere a limbii române în biserică, textele acestea de slujbă reprezintă un stadiu intermediar între epoca slavonă şi epoca limbii naţionale.
Pentru a ridica, măcar vremelnic, nivelul bisericii şi al clerului, Brâncoveanu întemeiase, într-adevăr, o şcoală pentru învăţarea limbii slavoneşti de către „copiii de vârstă fragedă”. Antim Ivireanu însuşi tipăreşte la Snagov, în 1697, o Gramatică slavonească, pe care o găseşte cu atât mai necesară cu cât: „. în bisericile dumnezeieşti – zice el în prefaţă – noi ne-am obicinuit a ceti slavoneşte; dar necunoscând această limbă, care ne este străină, nu a noastră, putem de multe ori să cădem în greşeli.”
Dar toate încercările de a reînvia un trecut mort au rămas infructuoase. Limba slavă nu mai putea dăinui multă vreme în bisericile noastre, nici chiar sub forma cărţilor bilingve.
În aceste vremuri de răscruce, când clerul nu mai putea mânui slavona, iar limba maternă nu era încă pregătită să pătrundă în altar, începe să se introducă în unele biserici, desigur sub influenţa marilor patriarhi şi cărturari greci de la curtea domnească, serviciul divin în limba greacă. La curtea lui Şerban Cantacuzino şi a nepotului 'său de soră Constantin Brâncoveanu, întemeietori ai Academiei greceşti şi sprijinitori ai ortodoxiei în Orientul oprimat sub stăpânirea turcească, vin cei mai de seamă prelaţi ai Răsăritului grecesc, în frunte cu marele cărturar şi luptător pentru păstrarea normelor de credinţă pravoslavnică, patriarhul Dosoftei al Ierusalimului. Sub influenţa acestor mari cărturari ai ortodoxiei s-a introdus, la început în unele biserici, slujba religioasă în limba grecească.
1 Iată, pentru documentare, lista cărţilor bilingve tipărite la episcopia din Bu7ău, unde păstorea Mitrofan:
— Triod
— Minei
— Molitvenic
— Octoih şi Triod
— Molitvenic
— Penticostar
— Liturghier
— Molitvele vecerniei. O altă ediţie, se pare, în 1703, I. B ia nu şi D. Sima-n e s c u, Bibi. românească veche, IV (Adăogiri şi îndreptări), p. 29, nr. 38.
Era o încercare de a întări biserica, îndrumând-o direct către izvorul Evangheliei şi al Liturghiei, căci se ştia de mult la noi că sursa scripturilor sfinte este limba grecească: „Apa totu-i mai curată şi mai limpede în izvor decât în păraie, că de ce să depărta apa de izvor, totu-i mai înmestecată şi mai turbure; aşa-i şi izvoditul scripturei sfinte, totu-i mai curată în limba ce-au grăit Duhul Sfânt. în Testamentul Nou, grecească”, spusese, încă din 1651, Simeon Ştefan, în predoslovia Psaltirei sale.
Dar limba greacă nu era nici ea înţeleasă nici de masele populare şi nici de cler. Academia întemeiată de Şerban Cantacuzino şi de Brâncoveanu nu avusese vreme să-şi dea roadele. Limba română trebuia să-şi croiască drumul către altar şi să devină limba bisericii. Da fapt, pe timpul lui Brâncoveanu – ca şi mai înainte – se citeau, în unele biserici, în limba poporului, cărţile fundamentale ale credinţei: Evanghelia, Faptele Apostolilor şi Cazania, pe când liturghia cu partea cântată se oficia în siavoneşte sau în greceşte. Aceasta ne-o confirmă şi pastorul anglican Edmund Chisthul, care a însoţit pe ambasadorul englez din Constantinopol în drumul spre patrie şi care a fost oaspetele lui Brâncoveanu şi al stolnicului Constantin Cantacuzino.
Munca începută astfel în veacul al XV-lea în ţinuturile muntoase ale Maramureşului şi continuată în toate provinciile româneşti, dusese ia introducerea parţială a limbii române în biserică. Ea trebuia cu vremea să triumfe definitiv. Cărţile de ritual trebuiau transpuse şi în limba poporului şi în această strădanie, se desfăşoară de la o vreme activitatea lui Antim Ivireanu. El retipăreşte Evanghelia (1705), Apostolul (1704) adoptate serviciului divin din vremea lui Şerban Cantacuzino.
Începând din 1706, Antim Ivireanu, pe atunci episcop de Râmnic, văzând că limba slavă nu mai poate fi menţinută în biserică şi, pe de altă parte, nici limba grecească nu putea fi introdusă, începe patronarea muncii grele de traducere şi tipărire a textelor de ritual.
Din această activitate, au ajuns pâră la noi următoarele cărţi:
— Molitvenic 1706 – Octoih
— Octoih
— Liturghier 1715 – Molitvenic 1715 -Ceaslov 1713 – Liturghier
Aceste cărţi erau destinate iă fie întrebuinţate în serviciul bisericii. Prefeţele sunt în această privinţă concludente: „Cum ca alte toate ce s-au scos româneşte, acum spre trebuinţa preoţilor şi a norodului au fost de folos foarte, iată încă şi aceastaeste vorba de Molit-venicul din 1706 – mai tare a fi că ce nu e ca alte cărţi bisericeşti a sluji în vremi rânduite, ci putem zice în tot ceasul”.
Molitvenicul din 1713 conţine o altă dovadă hotărâtoare.-„Mărturie cum că nu iaste oprită a sluji liturghia fieştece pravoslavnic în limba sa”. Mărturia este textul din scrisoarea Apostolului Pavel către romani, „la capitolul III, stih 29”, pe care se întemeiase mai înainte patriarhul Antiohiei „Kyr Theodor
Valsamon”, când la întrebarea patriarhului de Alexandria dacă este cu putinţă ca armenii, sirienii şi alte neamuri „să slujească sfânta liturghie pre limba lor”, răspunse: „de nu vor şti limba elinească, să slujească în limba lor.”
Impulsiunea dată de Antim Ivireanu pentru introducerea limbii naţionale în biserică, deşi înăbuşită în timpul domniilor fanariote, a sfârşit totuşi prin a birui.
Dar meritul cel mare al lui Antim Ivireanu, în istoria literaturii noastre, îl formează Didahiile sale.
didahiile. Mitropolitul Antim este, după cât ştim până acum, primul care, rupând cu tradiţia, se urcă în amvonul mitropoliei, în zilele marilor sărbători, ca să grăiască poporului său drept de la suflet la suflet. Până la el, în biserica noastră, locul predicii îl ţinea cazania; dar cazaniile, alcătuite cu multe veacuri în urmă, cuprindeau explicarea textelor evanghelice în linii general-omeneşti, ca pentru toate vremurile şi pentru toate societăţile, pe când societatea românească de la începutul secolului al XVIII-lea avea nevoie de o învăţătură vie, adaptată la nevoile ei duhovniceşti, la suferinţele ei, la durerile ei. Mitropolitul Antim a înţeles acest mare adevăr şi, de pe înălţimea amvonului, el a ştiut să găsească cuvinte mişcătoare de mângâiere, care răsunau adânc în suflete, alinând necazurile unui neam întreg, ca de pildă acele discrete aluzii la lăcomia nesăţioasă a turcilor, care nu mai conteneau cu biruri şi angarale.
Ce impresie puternică trebuie să fi produs asupra domnului şi boierilor, adunaţi în biserica mitropoliei, clipa solemnă când vlădica, ridicând spre cer privirea rugătoare, cerea Sfintei Fecioare, în ziua în care se comemora adormirea ei, să „dea luminatului nostru domn puterea” ca să apere ţara „de lupii cei văzuţi şi nevăzuţi”, şi să păzească „această boierime de toate primejdiile şi de toate vicleşugurile vicleanului şi să le dea dragoste, uniciune, sporiu şi ajutor întru toate”.
Ca un adevărat „vraciu * al sufletelor” – cum se numeşte singur – subliniază calităţile şi defectele societăţii pe care o călăuzea, şi, cu o dragoste creştinească neţărmurită uneori, cu energie nebiruită alteori, caută să înfrî-neze răul şi să promoveze binele. Genul oratoriei religioase, tot atât de vechi ca şi creştinismul, cultivat cu ardoare în toate bisericile Răsăritului şi Occidentului, a ajuns fireşte la teme, imagini şi formule consacrate, care s-au impus şi au trecut de la un predicator la altul. Desigur că în cuvântările mitropolitului Antim se găsesc imagini ca: „şi când ieşim de la biserică, să nu ieşim deşerţi, ci să facem cum face ariciul că, după ce merge la vie, întâi să satură el de struguri, şi apoi scutură viţa de cad broboanele jos şi să tăvăleşte pre jos de se înfig în ghimpii lui şi duce şi fiilor”, imagini ce pot veni de la Sf. Ioan Damasceanul2. Vor mai fi, desigur, şi altele – poate chiar de la contemporanul său Ilie Miniat – dar valoarea didahiilor lui Antim Ivireanu stă în claritatea planului, în precizia ideii şi a formei, şi în vioiciunea stilului – şi mai ales în legătura lor cu societatea timpului. Este o predică vie pentru contemporanii săi.
1 „Vraciu” însemna în limba veche „doctor”.
2 D. Russo, Studii şi critice, p. 24, nr. 1.
Didahiile sale ne dezvăluie, cu multă căldură, colţuri interesante din patriarhala viaţă românească de altădată, care, cu toată simplitatea ei, avea şi trăsături etice, pline de duioşie: „Am înţeles – grăieşte el marilor boieri – cum că este obiceiul de vă adunaţi seara în divan şi faceţi puţină oraţie înaintea domnului şi după aceea cereţi iertăciune. Şi măcar că nu mi s-au întâmplat până acum să văz cu ochii, iar foarte mi-au plăcut şi am fericit obiceiu bun ca acesta, că este lucru cuvios a cere iertăciune de la stăpân şi unul de la altul şi nu numai mai marii noştri, nu numai întru această zi, ce vom să intrăm în zilele sfântului post, ci pociu zice că să se cuvine să cerem iertăciune în toate zilele.”
Atenţia mitropolitului se îndreaptă însă, cu deosebită grijă, spre năravurile rele care duceau societatea românească a timpului său la decădere şi pe care se străduia din răsputeri să le stârpească. Privirea atentă a mitropolitului nu scapă acel nărav urât al poporului nostru, care a impresionat neplăcut pe străini: sudalma. Contimporanul său, Del Chiaro, ne înfăţişează în memoriile lui, cu oarecare admiraţie, îndemânarea cu care „băieţi de şapte-opt ani conduceau grupe de cai la adăpost”; dar adaogă imediat că: „. dacă vreun cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemându-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă, continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără să cunoască înţelesul lor. în popor, părinţii înşişi deprind copiii cu înjurături şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături. în timpul celor şapte ani de şedere în Valahia, n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti.”
Cu adâncă indignare, Antim se ridică în predicile sale, rostite de pe înălţimea amvonului mitropoliei, împotriva acestui nărav care ne scobora înaintea străinilor: „Ce neam – întreabă el – înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de pomene, de luminare, de mormânt, de suflet, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici? Şi ne ocărim şi ne batjocorim înşine legea; cine dintre păgâni face aceasta?”
Se pare că autoritatea bisericii începuse să scadă, în parte – trebuie s-o spunem; reiese aceasta chiar din unele predici ale mitropolitului – şi din pricina clerului, care nu era totdeauna la înălţimea misiunii sale. Lumea se ducea mai des „pre la cârciume, pre la hore şi pre la jocuri”, decât la biserică, iar când venea la „sfintele biserici”, în loc să asculte slujba şi să se împărtăşească cu „hrana cea duhovnicească”, „vorbesc şi râd şi fac cu ochiul unul altuia, mai rău decât pe la cârciume”.
Combătând cu energie această lipsă de respect faţă de cele sfinte, el atacă apoi făţărnicia şi bigotismul acelor boieri care găsiseră mijlocul de a ocoli taina spovedaniei, având „câte doi duhovnici, unul la ţară şi altul la oraş: la cel de la ţară, ca la un om prost, spune păcatele ce le socoteşte el că sunt mai mari, iar la cel de la oraş spune păcatele ce le socoteşte că sunt mai mici, – neguţătorind şi meşteşugind taina ispovedaniei”.
Nici pe frumoasele jupânese din vremea lui Brâncoveanu, îmbrăcate după moda grecească şi iubitoare de lux, nu le cruţă. într-adevăr, năzuinţa după podoabe a jupâneselor de la curtea lui Brâncoveanu uimise şi pe străini. Acelaşi Del Chiaro ne semnalează astfel luxul din timpul său: „în zile de sărbătoare – spune el – se gătesc cu haine bogate şi juvae-ruri scumpe, cu salbe de monede de aur de diferite mărimi, până la valoarea de zece galbeni una.”
Mitropolitul Antim, într-o predică, ţine să scoată în lumină şi această uşurinţă a cochetelor contimporane şi, luând ca pildă pe Sara, soţia lui Avraam, care nu se sfia să-şi primească oaspeţii frământând pâine, întreabă: „Oare să fie acum vreuna aşa? Ba, căci ia scoate mâna Sarei! O văd plină de cocă. Scoate şi mâna unei muieri de acum! O văd plină de inele şi de scule. Caut şi văd faţa Sarei, plină de pielm 1. Văd şi faţa unei muieri de acum, plină de fleacuri drăceşti.”
Dar ceea ce este de admirat la acest mitropolit, străin ca origine de neamul nostru, este energia cu care, ridicându-se la înălţimea vremurilor sale, pune degetul pe rana de care sângera poporul său. în epoca în care el a păstorit, luptele sângeroase dintre partidele boiereşti şi patimile dezlănţuite de ele, deşi păreau domolite prin cârmuirea înţeleaptă şi blândă' a lui Brâncoveanu, totuşi, mocneau în adânc şi aveau să târască în curând, în volbura lor, nu numai persoana şi copiii domnitorului, ci şi autonomia ţării. în acea atmosferă de patimi, de ură, de invidie şi de comploturi, mitropolitul Antim, cu autoritatea morală pe care i-o dădea nimbul de sfinţenie al misiunii sale, adresa boierilor în ziua în care biserica comemora Schimbarea la Faţă, cuvinte de înfruntare ca acestea: „Hristos zice: « Pacea mea o dau vouă», iar noi nu voim să avem pace între noi, ci ne turburăm pururea pentru fieştece, ca valurile mării când le suflă vântul. Hristos zice: « Nu judecareţi ca să nu vă judece », iar noi de ar fi cu putinţă să nu ne treacă nici zi, nici ceas, cu judecarea şi cu grăirea de rău, nu numai pre cei ce-i ştim, ci şi pre cei ce nu-i ştim. Hristcs zice: « Precum pohtiţi voi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor»; noi pohtim să ne cinstească toţi, să ne dea toţi plocoane şi daruri, să ne dea de să ne fericească, să ne grăiască de bine, să ne facă toţi după pohta noastră, să nu ne stea nimeni împotrivă, nici să ne zică nimica de am face verice rău. Iar noi pohtim să osândim pre toţi, să nu dăm nimănui nimica, să nu facem nimănui nici un bine, nici să se folosească nimenea de noi; pre toţi îi hulim, pre toţi îi grăim de rău, pre toţi îi pârâm, pre toţi îi luăm în râs şi în batjocură; tutora le zicem că sunt nebuni şi fără nici o socoteală; numai pre noi înşine, voiu cuteza a zice, ne facem şi mai înţelepţi decât Dumnezeu.”
Revenind asupra aceleiaşi teme, într-o altă predică, el caută să zguduie adânc conştiinţele, subliniind, cu toată vigoarea, făţărnicia contimporanilor: „Ce folos a fi galben şi ofilit de post, iar de pismă şi de ură a fi prins? Ce folos este a nu bea vin şi a fi beat de vinul mâniei? Ce folos este a nu mânca carne şi cu hule a rupe carnea fraţilor noştri?”
Pentru a întinde ramura de măslin celor ce se învrăjbeau şi se urau, el evocă – într-o imagine plină de plasticitate prin gradaţie şi contraste, şi de rezonanţe melodice prin simetria părţilor – scena din Evanghelie, când
1 Făină albă ce se presară pe pâine.
corabia care purta pe apostoli şi pe Mântuitorul adormit este surprinsă de furtună: „Mi se pare ca şi când aş vedea înaintea ochilor mei chipul ei: de toate părţile să se afle vânturi mari, să se strângă împrejurul vântului nori negri şi deşi, toată marea să spumege de mânie şi pretutindenea să se înalţe valurile ca nişte munţi. Mi se pare că văz corabia apostolilor că se luptă cu multă săl-bătecie în turburarea mării: de o parte o bat valurile, de altă parte o bat vuiturile şi o turbură; de o parte o ridică spre ceriu, de altă parte o pogoară la iad. Mi se pare că văz pe feţele apostolilor. moartea zugrăvită. şi toţi cu suspi-nuri şi cu lacrămi cerea cu rugăminte ajutor de la Hristos ce dormea: Doamne! rnântuieşte-ne că pierim!”
Şi explicând apoi minunea liniştirii valurilor, numai prin credinţa cu care apostolii uniţi într-un singur suflet şi într-un singur glas, s-au rugat Domnului: Doamne! mântuieşte-ne că pierim”, el face o discretă aluzie la suferinţele şi la durerile ţării: („. Toţi pătimesc, toţi sunt în scârbă1, toţi suspină sub jugul cel greu al nevoiei. Şi cum dar se va mântui norodul, cum se va scutura această ticăloasă de ţară de sarcina cea grea a relelor ce o supără?”), pentru ca într-o frumoasă peroraţie să îndemne la unire şi la dragoste.
Dar glasul mitropolitului răsuna în pustiu.
Cuvântările lui, menite să răscolească puternic sufletele, nu au avut darul să potolească patimile şi să stingă un obicei înrădăcinat din părinţi. Şi atunci, Antim se vede nevoit să purceadă de la vorbă la faptă: „Şi cine are acel obiceiu – revine el într-o altă didahie – de pâreşte pe fratele său creştin, pentru ca să-l păgubească şi să-l sărăcească, să se lase de acel lucru, că toate păcatele câte va face, după ce se va ispovedi şi-şi va face canonul ce-i va da duhovnicul, i se vor ierta, iar acel păcat al pârei nu se va ierta nici cu un mijloc, că este mai mare decât uciderea. Şi iată că vă poruncesc şi vouă preoţilor: cine ar veni la voi să se ispovedească şi va avea acel păcat al pârei, de va da acel om înaintea voastră făgăduială şi se va cheză-şui cum că nu va mai pârî pe nimeni în viaţa lui, voi să-i daţi iertăciune, dar să-l şi canonisiţi, apoi să se şi cuminice; iar de nu va vrea să se părăsească, să-l lipsiţi de sfânta taină.”
Şi tot astfel, se vede nevoit să ia măsuri represive şi împotriva neguţătorilor, care, lăcomindu-se la câştig, nesocoteau sărbătorile şi călcau pravilele: „Iată vă zic, iubiţilor mei, şi vă învăţ cu frica lui Dumnezeu, ca un părinte sufletesc şi păstor ce vă sunt, să veniţi în fire şi să vă căiţi de lucrurile cele necuvioase. Şi vă poruncesc tuturor, câţi sunteţi cu meşteşug şi cu neguţătorii, veri de ce bresiâ, ca de acum înainte duminicile şi sărbătorile cele rnari, ce se numesc domneşti. să vă închideţi prăvăliile şi nici să vindeţi, nici să cumpăraţi, nu numai de la creştini, ci nici de alte limbi, ce nu sunt de legea noastră, nici să lucraţi. Şi precum zic să faceţi, că nefăcând, să ştiţi bine că vă voi pedepsi bisericeşte cu pravila. şi încă şi pre cei cari se vor arăta semeţi şi tari de cap şi nu se vor supune direptăţii şi poruncii bisericeşti, îi voi pedepsi şi cu domnia.”
1 „Scârbă” însemna în limba veche „mâhnire”.
Asemenea cuvântări, care scormoneau conştiinţele şi răneau susceptibilităţile prin măsurile represive, au creat nemulţumiri. Astfel, aceste înfruntări ale mitropolitului, în loc să aducă pe cei rătăciţi pe calea dreaptă, au stârnit, dimpotrivă, animozităţi, într-o societate care nu mai preţuia după cuviinţă ordinea bisericească. Ecoul acestor animozităţi l-am văzut în conflictul dintre Antim Ivireanu şi Brâncoveanu.
După detronarea lui Brâncoveanu, în ultimul an al păstoririi sale, Antim îvireanu a publicat un volum de Sfaturi creştine politice, în versuri greceşti, influenţate şi în bună parte împrumutate din literatura parenetică bizantină.
În evoluţia literaturii vechi, Antim Ivireanu are meritul de a fi stimulat introducerea limbii materne în bisericile din Ţara Românească şi de a fi fost iniţiatorul predicii – o predică vie adaptată nevoilor societăţii şi timpului, de o mare înălţime morală şi o reală frumuseţe stilistică. El a dat o strălucire deosebită domniei lui Brâncoveanu, fiindcă 1-a ajutat ca, potrivit unei tradiţii mai vechi a domnilor Basarabi, să ia sub oblăduirea lui creştinătatea ortodoxă oprimată sub vitrega stăpânire a turcilor. Prin osârdia lui Antim Ivireanu, darurile tipografiilor noastre domneşti mergeau până departe la arabii din Siria şi la ivirii din munţii Caucaz.
Unul dintre discipolii săi, care a învăţat de la el meşteşugul tiparului şi care a îndeplinit pe plaiurile Caucazului munca, pentru slava Domnului, de a da ivirilor primele tipărituri ale scripturilor sfânte, ardeleanul Mihail Ştefanovici, a găsit pentru el următoarele cuvinte de dreaptă preţuire: „. ca pre un mărgăritariu scumpii, legată cu aur întru vindere, oarecând fiind preţuit, şi din ţara ta scos, şi în partea locurilor noastre adus şi nemerit, ai strălucit ca o rază luminoasă.”
