Mitropolitul Antim Ivireanu

Antim Ivireanu este cel mai de seamă dintre mitropoliţii munteni, prin munca lui neobosită în cultura religioasă a neamului, prin cuvântările lui îndrăzneţe, dar pline de suflu moral, pentru societatea şi timpul lui, şi prin strălucirea pe care a ştiut să o dea scaunului mitropolitan din Bucureşti.

Viaţa lui are încă pentru noi câteva puncte obscure; cu deosebire sunt puţin cunoscute împrejurările copilăriei şi tinereţii lui, până la stabilirea în Ţara Românească.

Se pare că era vlăstarul unei familii înstărite de georgieni din părţile Azo-vului, care pe vremea aceea se aflau sub stăpânire turcească. Căzuse din tinereţe în sclavie, fără să ştim însă în ce împrejurări şi nici cum a izbutit să-şi recapete libertatea. Del Chiaro, care 1-a cunoscut personal, ne spune că era „înzestrat cu talente rare”, că „cunoştea sculptura, pictura şi broderia” şi că „ridicase la perfecţiune arta tipografiei”. Izbutise să-şi asigure prin aceste calităţi o situaţie independentă, probabil în Constantinopol, când Brân-coveanu 1-a adus în ţară. „Eu aci în ţară – aminteşte el – n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă.” Adus în ţară de Brâncoveanu, fu însărcinat cu direcţia tipografiei domneşti de la mitropolie. Fără nici o legătură cu lumea, în atmosfera religioasă de la mitropolia Bucureştilor, se călugări şi îşi alese ca loc de umilinţă creştinească şi de muncă sihăstria retrasă în marginea Bucureştilor, ridicată pe o insulă liniştită a lacului Snagov. Acolo, departe de zvonul lumii, retras în mijlocul apelor, călugărul Antim, ales ca egumen al mănăstirii, a instalat o tipografie şi a început o spornică activitate de imprimare, dând la lumină, în acea epocă în care elenismul începuse să-şi ia zborul la noi, o sumă de cărţi greceşti, unele cu caracter religios, necesare serviciului divin, altele cuprinzând norme de îndreptare în credinţa ortodoxă şi, în sfârşit, câteva cu caracter didactic şi moral. Alături de aceste texte greceşti, Antim, care în răstimpul cât îl petrecuse în ţară, învăţase limba, pune sub tipar şi câteva cărţi româneşti, între care şi Floarea darurilor – Fiore di Virtti.

În primăvara anului 1705, Antim Ivireanu este ales ca episcop de Râmnic, în locul lui Ilarion, care fusese depus din scaun, fiindcă se abătuse de la canoanele bisericeşti, de un sinod de arhierei, prezidat de patriarhul Dosoftei al Ierusalimului. Luând în primire episcopia Râmnicului, Antim introduce o nouă viaţă, instalând şi acolo tipografie. Această tiparniţă întemeiată de Antim Ivireanu, cu mici întreruperi, a funcţionat pe lângă scaunul eparhial din Râmnic până aproape de vremurile noastre şi, cu ajutorul ei, Antim a continuat munca de cultură începută la Snagov. La Râmnic, Antim a stat numai trei ani.

În ianuarie 1709, bătrânul mitropolit Kir Teodosie, după ce păstorise ţara 40 de ani, a închis ochii „de slăbiciunea bătrâneţelor, cât şi de altă osebită a trupului boală”, spune Greceanu, lăsând pe patul de moarte „diată”, ca să fie ales în locul lui, ca vlădică al ţării, Antim, episcopul de Râmnic. După înmormântarea mitropolitului Teodosie, Brâncoveanu, patriarhii, arhiereii şi toată boierimea, adunându-se în casa mitropoliei, hotărăsc, urmând ultima voinţă a celui răposat, să aleagă mitropolit pe Antim. Obţinându-se consimţământul patriarhiei din Constantinopol, ceremonia se îndeplineşte în ziua de 22 februarie, în duminica ortodoxiei, oficiind liturghia patriarhul Alexandriei, în prezenţa domnului însuşi. Radu Greceanu în cronica sa ne povesteşte consacrarea lui Antim, cu amănunte care nu sunt lipsite de coloritul epocii. După oficiarea liturghiei: „. au trimes măria sa pe Ştefan Cantacuzino marele postelnic – acesta era fiul stolnicului şi domnul de mai târziu – cu carâta cea frumoasă domnească şi cu alai frumos la sfânta mitropolie de l-au proscalisit să vie la curte, pe carele aducându-l pre scara cea mare, pre Divan, s-au împreunat cu măria sa vodă, sărutându-i mâna şi fă-cându-i frumoasă oraţie de păstoria ce i s-au dat, iproci.

După aceea, şezând puţin la voroavă, au poruncit măria sa de au mers toţi boiarii în casa-i şi, bând vutcă şi sinaharisindu-l, au mers toţi boiarii de i-au sărutat mâna, iar mai sus pomenitul vel postelnic au mers cu sfinţia sa de l-au dus iar la sfânta mitropolie.”

Ni s-a păstrat şi cuvântarea pe care Antim Ivireanu a rostit-o cu prilejul urcării sale pe scaunul mitropolitan – şi care este un model de umilinţă creştinească. Evocând icoana Mântuitorului, noul mitropolit aminteşte ascultătorilor săi că Dumnezeu ori de câte ori a voit să întoarcă lumea de la calea răutăţilor, a nelegiuirilor şi a viţiilor, nu a trimis asupra ei fulgerele mâniei» nici n-a trimis îngerii săi din cer în toată strălucirea lor, ci a ales ca instrumente ale voinţei sale divine oameni simpli, din cele mai de jos straturi ale poporului: din rândul păstorilor sau al] pescarilor. Din pescarii de pe ţărmurile lacului Genisaret şi-a ales Mântuitorul apostolii săi şi i-a trimis în toate unghiurile pământului, ca să „arunce mrejile în adâncul necredinţei”, care „înecase toată lumea” cufundată „în valurile drăceşti” – şi să culeagă sufletele oamenilor pentru credinţa în evanghelia mântuitoare. Şi întorcându-se apoi la evenimentul zilei – ridicarea lui în scaunul mitropolitan – cu acea umilinţă a

40t călugărilor din trecutul de muncă culturală a mănăstirilor noastre, el îndreaptă către boierime aceste mişcătoare cuvinte: „Pentru aceea dar nu este minune, iubiţii mei ascultători şi cinstiţi şi de bun neam boieri, de m-au rânduit şi pre mine Dumnezeu şi m-au pus, om mic fiind şi smerit, păstor mare. N-au căutat Dumnezeuspune el mai departe – la micşorarea şi netrebnicia mea, nu s-au uitat la sărăcia şi străinătatea mea, n-au socotit prostia şi neştiinţa mea, ci au căutat la bogăţia şi noianul bunătăţii sale; şi au acoperit de către oameni toate spurcăciunile şi fărdelegile mele, cari sunt mai multe decât perii capului meu şi decât nisipul mării, şi m-au înălţat, nevrednic fiind, la această stepănă 1 şi mare vrednicie a arhieriei, şi m-au trimes la dumneavoastră să vă fiu păstor, părinte sufletesc, rugător către Dumnezeu pentru sănătatea şi spăsenia dumneavoastră şi a cinstitelor caselor dumneavoastră, purtătoriu de grije la cele ce ar fi spre folosul mântuinţei, şi să vă fiu de mângâiere la scârbele robiei cei vaviloneşti a lumii aceştia.” în aceste ultime cuvinte era desigur o discretă aluzie la starea nenorocită în care se aflau atunci ţările româneşti sub suzeranitatea turcească,- căci într-alt loc, căutând să ridice avântul religios al norodului său, el laudă dreapta credinţă a poporului, pe care acesta şi-o păzeşte „curată şi nescurtată, fiind înconjuraţi şi îngrădiţi între hotarele celor străini de feliu şi împresuraţi de atâtea nevoi şi scârbe, ce vin totdeauna neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul acesta”. Asemenea aluzii transparente la suferinţele şi durerile pe care le îndura ţara din partea turcilor, care nu se mai saturau urcând necontenit birurile şi angaralele, trebuie să fi găsit, cu toată discreţia lor, un adânc răsunet în sufletul contimporanilor.

Încheindu-şi cuvântarea de înscăunare arhierească, blagoslovenia asupra domnului şi boierilor, mitropolitul îşi îndeamnă ascultătorii ca să înfăptuiască „toate câte sunt adevărate, câte sunt cinstite, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt iubite, toate câte sunt cu nume bun şi lăudate”, pentru ca, după petrecania acestei vieţi, să se învrednicească cu toţii – păstorul sufletesc şi norodul – a auzi glasul Mântuitorului: „Slugă bună şi credincioasă, preste puţin ai fost credincios, preste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău”. Această simbolică evocare a cuvântului din parabola evanghelică, în ziua în care urca treptele scaunului mitropolitan, au servit într-adevăr ca o deviză de muncă pentru tot restul vieţii sale. Nu şi-a cruţat nici timpul, nici vârsta, ci a continuat cu mai multă râvnă munca tipografică, încurajând, stimuâând, lucrând el însuşi la sporirea cărţilor necesare pentru serviciul divin şi pentru edificarea morală a poporului. Cinci tipografii lucrau neîntrerupt în ţară şi multe cărţi se împărţeau în dar bisericilor şi mănăstirilor. Din când în când, rodul muncii lui Antim mergea, prin dărnicia lui Brâncoveanu, şi la creştinii ortodocşi de peste graniţe, până departe în răsărit, la arabi şi la georgieni.

O altă lăture importantă din activitatea de edificare morală a lui Antim Ivireanu este propovedania. în zilele de mari sărbători creştineşti, mitropolitul, după ce săvârşea serviciul liturgic, se urca în amvonul mitropoliei, de unde, în cuvântări pline de avânt, după ce slăvea evenimentul religios, se îndrepta

1 Stepănă – treaptă.

către poporul său, pe care se străduia să-l înalţe sufleteşte către puritatea moralei creştine.

Şi nu se mulţumea numai să răscolească sufletele prin cuvinte bine gândite şi mişcător spuse, ci cu acea râvnă pe care o găsim numai la acei ce trăiesc adânc în sufletul lor credinţa pe care o propovăduiesc, cu acea deplină consecvenţă între vorbă şi faptă, Antim Ivireanu a întrebuinţat toată agonisita unei vieţi de muncă fără răgaz, în opere de binefacere. „Antim făcu în Bucureşti – ne spune Del Chiaro – şase edificii din fundament, o măreaţă mănăstire cu o prea frumoasă biserică în onoarea tuturor sfinţilor.” E vorba de biserica Antim. în „aşezământul” cu care înzestrează mănăstirea, el înfăţişează, cu smerenia obişnuită, munca şi năzuinţele vieţii lui, în cuvinte care vibrează din adâncul celor două veacuri trecute: „N-am lipsit – spune el – pama acum, după putinţa noastră a învăţa turma cea cuvântătoare, cele de folos şi mântuitoare, şi cu laptele cel dulce al cuvântului a o hrăni. Aşijderea şi spre ridicarea, adausul şi podoaba sfintelor lăcaşuri, multă pohtă şi râvnă dumnezească am avut. că din ostenelele mele cele multe, din tipăritul cărţilor şi din milosteniile îndurătorilor creştini, neam învrednicit de am înălţat din temelie – şi se lămureşte aci o senină satisfacţie sufletească – biserică frumoasă aci în Bucureşti. zidit-am şi împrejurul ei chilii destule şi alte lăcaşuri pentru odihna egumenului şi acelora ce vor vrea să aleagă vieaţa sihăstrească.”

Pentru întreţinerea mănăstirii, Antim a adăogat danii numeroase de „moşii, mori, stupi şi dobitoace de tot feliul”.

Şi pentru a se vedea ce frumoase şi înalte gânduri creştineşti se frământau în sufletul acestui străin, care se alipise prin împrejurările vieţii aşa de strâns de neamul şi pământul românesc, citez acum dispoziţiile pe care, cu limbă de moarte, le-a lăsat în testamentul lui: „Să se afle pururea la casa bisericii 14 oameni pentru slujba bisericii.

Să se facă milostenie la săraci în toate duminicile.

Să aibă oarecare milă în toate sâmbete cei ce vor fi în temniţă.

Să se îmbrace în ziua de joi-mare trei săraci şi trei fete sărace.

Să se înzestreze pe an o fată săracă, a doua zi de Sf. Dimitrie.

Să se odihnească în trei zile streinii nemernici cu mâncare şi sălăşluire peste toată vremea.

Să se îngroape cu cheltuiala casei săracii ce-i scot prin uliţe morţi, cerşind milă pentru îngroparea lor.

Să se hrănească trei copii ce ar învăţa carte şi dascălul lor să-şi ia plata ostenelei din mănăstire.

Să se ţie două tipografii: una grecească şi alta românească, pentru folosul obştei şi pentru agoniseala casei.”

Faţă de atâţi episcopi şi vlădici ieşiţi din durerile neamului nostru, care, fără munca trudnică a lui Antim, au strâns averi ce s-au irosit fără urmă, icoana acestui vlădică, străin de origine, dar care s-a identificat cu neamul nostru, se desprinde din cadrul patriarhal al trecutului, ca o mustrare şi ca o pildă vie de virtuţi creştineşti, de energie, de muncă şi de iubirea aproapelui.

Cu toată strălucirea pe care Antim a dat-o domniei lui Brâneoveanu, prin neobosita activitate desfăşurată de el pe tărâmul culturii religioase, cu tot devotamentul şi dragostea pentru neamul pe care-l ridicase la o treaptă aşa de înaltă, totuşi raporturile dintre el şi domn se turburară în preajma anuluil713.

Era pe timpul războiului dintre ruşi şi turci. Brâncoveanu, care, în scrit sorile sale către braşoveni, se plângea de lăcomia turcească („Ne-au încărca-cu dările cât este peste putinţa săracilor şi nu mai contenesc cu cerutul”), intrase şi el în legături cu Petru cel Mare, în care cea mai mare parte din boierimea noastră vedea un mântuitor de sub jugul turcesc. Dar potrivit liniei politice pe care domnul român şi-o trăsese cu sfatul bătrânilor săi boieri, el nu înţelegea să-şi expună ţara urgiei turceşti şi tătăreşti, trecând făţiş de partea creştinilor, înainte ca aceştia să sfărâme puterea turcească.

Mitropolitul Antim, ca vlădică ortodox, hrănit cu literatura canoanelor şi a polemicilor dogmatice, avea – dealtfel în conformitate şi cu dispozi-ţiunile pravilelor bisericeşti şi cu sentimentul general al ţării – o puternică aversiune împotriva paginilor. De aceea, el nu putea să vadă decât cu ochi buni desfacerea ţării de turci şi alăturarea ei de popoarele creştine, sub scutul crucii. Brâncoveanu însă se simţea stânjenit de activitatea mitropolitului său, care ieşea din sfera strictă a atribuţiilor sale de păstor sufletesc şi încălca domenii ce aparţineau numai domnitorului. Făcându-se exponentul partidei care ţinea cu creştinii, Antim primise prin Vlasie Stegarul, universalul ţarului – adică tratatul de alianţăprecum şi cererile de zaherea (provizii), pe care le prezentase lui Brâncoveanu. Curând după aceasta, cândspătarulToma Cantacuzino, cu vreo câţiva boieri mai îndrăzneţi, nesocotind indicaţiile domnului, trecură făţiş de partea ruşilor şi atacară Brăila cu generalul Reut, circulă zvonul că mitropolitul însuşi intrase în această înţelegere ascunsă. Radu Po-pescu pretinde că însuşi Antim ar fi îndemnat pe Toma Cantacuzino şi pe ceilalţi boieri să treacă făţiş de partea ruşilor şi să atace Brăila.

Brâncoveanu nu se putea împăca în cugetul său cu această activitate a mitropolitului. Ecoul nemulţumirii lui se străvede limpede în cronica pe care o scria la curte, sub ochii lui Brâncoveanu, logofătul Radu Greceanu. Povestind primirea universalului de către mitropolitul Antim, cronicarul domnesc ţine sa sublinieze greşeala acestuia astfel: „O! Cât iaste fără de cale şi fără de cuviinţă părţii cei bisericeşti a se imes-teca în lucrurile cele politiceşti, şi în politia şi eparhia ce se află a se arăta zavistnic şi turburător; şi turmei ce-i încredinţase lui de bine, carele în stepena şi cinstea vlădiciei l-au adus şi l-au înălţat, vrăjmaş şi împotrivnic – lucru foarte neplăcut şi lui Dumnezeu şi oamenilor.”

Cu tactul lui deosebit, Brâncoveanu nu a vroit să dea proporţii acestui conflict cu mitropolitul, în acele vremuri nesigure, când turcii îl acuzau că, din îndemnul lui, Toma Cantacuzino a trecut de partea ruşilor.

Dar nemulţumirea domnului, care mocnea ascunsă în adâncul sufletului, creşte dospită şi prin „răutatea şi zavistia care – spune Ivireanu în apărarea lui către domn —- nici a lipsit, nici va lipsi din lume, pentru că este pornit omul din tinereţele lui spre cele viclene şi nu se părăseşte a nu zavistui binele şi cinstea altuia”. Antim pretinde că „pre cei ce sunt pricina răutăţii îi ştiu cine sunt, cum mă ştiu pre mine însumi”. Unul dintre aceştia pare să fi fost duhovnicul domnului, călugărul din Athos, ajuns mitropolit de Nisis, Mitrofan Tasi-tul. Acesta, care se pare că râvnea locul lui Ivireanu, vine într-o duminică din ianuarie 1713, „pe vremea chindiei” – notează Ivireanu – la mitropolie şi-i cere, în numele domnului, să demisioneze de bunăvoie, adică să facă, cum se zicea în limba timpului, „paretesis” – că dacă în 15 zile nu renunţă singur la scaunul mitropolitan, Brâncoveanu va cere patriarhiei să-l caterisească. După două zile de zbucium, mitropolitul Antim se înfăţişează într-o zi de marţi, seara, la curtea domnească şi, discutând în taină învinuirile ce i se aduceau, declară că se va retrage de bunăvoie din vlădicie, dar înmânează în acelaşi timp domnului apărarea sa. Din această apărare, aflăm care erau capetele principale ale acuzării.

Era mai întâi vechea pâră că a viclenit – a trădat cum am zice azi – pe domn; şi apoi altele mai nouă: că este străin de ţară, că a împovărat casa mitropoliei cu datorii.

Antim spulberă punct cu punct învinuirile aduse. De-a viclenit pe domn, „să fie sub legătura cea grea a afuriseniei”. Dacă a grăit în biserică propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, „au afară în taină, sau de faţă înaintea domnului”, vreun cuvânt care să nu fi fost pe placul lui, aceasta a grăit-o-zice el-„din datorie, cu un păstor sufletesc”. în ţară n-a venit „de bună voia lui, nici de vreo sărăcie sau lipsă”, nici mănăstirea Snagovului nu a luat-o cu sila; la episcopia Râmnicului „nici în vis nu s-a gândit să ajungă arhiereu”, iar la mitropolie n-a ajuns „nici cu silă, nici cu mite, nici cu rugăciuni”. în ce priveşte acuzarea că ar fi îndatorat prin conducerea lui casa mitropoliei, el aminteşte cu multă discreţie operele de binefacere îndeplinite: „De vei zice măria ta pentru ce am îndatorat casa, de am făcut cele ce am făcut, am multe de mi s-ar ţinea în seamă, carele nu sunt făr de cale”. Şi amintind că a cheltuit: ca la o casă a lui, adaogă: „Pre aceste vremi cine nu este dator, din câţi ne fierbem într-aceasta ticăloasă de ţară? Că întâi şi pre măria ta te auz totdeauna zicând că este datoare ţara cu 200 şi mai bine de pungi. Oare acea datorie măria ta o faci, au întâmplările vremii? Şi acestea au adus şi pre alţii şi pre mine la datorie.”

Brâncoveanu, citind apărarea mitropolitului, nu dă nici un răspuns. Răgazul celor două săptămâni se scurge, fără ca fAntim să cunoască intenţia domnului. în ziua de 3 februarie, el prezintă domnului o a doua scrisoare, prin care el anunţă că nu va ieşi din porunca lui. Roagă însă pe domn să facă chiverniseala pungilor de bani cu care e datoare mitropolia, să ridice zapisele de la datornici şi să i le dea în mână lui, ca să se pună capăt scandalului şi sa poată face „paretesis”. încheindu-şi apărarea, el face un discret apel la conştiinţa domnului, în aceste mişcătoare cuvinte: „Iar măria ta fă ca un domn creştin şi milostiv şi nu mă lăsa să ies obidit şi cu lacrămile pe obraz, că va fi păcat; şi precum nu te pripeşti la cele politi-ceşti a face răsplătire, pentru cinstea domniei, aşa nu te pripi nici la cele bisericeşti, pentru cinstea lui Dumnezeu, că răul a se face este lesne, iar a se desface este cu anevoie.”

Brâncoveanu, care avea, ca mai toţi domnii din trecutul nostru, o puternică conştiinţă religioasă —- e de amintit aci cuvintele cu care şi-a îmbărbătat copiii în clipa în care, pe ţărmul Bosforului, călăul se îndrepta spre ei cu sabia în mână: „Copiii mei, fiţi curagioşi; am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să mântuim sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele în sufletele noastre” – Brâncoveanu, care avea o asemenea conştiinţă religioasă.

4C5 aducându-şi aminte de tot ceea ce ţara datora lui Antim Ivireanu, a cumpănit lucrurile drept şi a închis definitv acest incident dureros.

Antim continuă să conducă biserica Ţării Româneşti cu aceeaşi râvnă, dar curând, după zguduitoarea moarte a lui Brâncoveanu, veni şi sfârşitul marelui său mitropolit.

Sub domnia lui Ştefan Cantacuzino, Antim îşi văzu liniştit de vlădicia lui, dar sub Nicolae Mavrocordat lucrurile se turburară.

Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot trimis de turci, nu era pe placul boierimii pământene. Câţiva dintre fruntaşii ei, refugiaţi în Ardeal, intraseră în legătură cu imperialii peste capul domnului şi izbutiseră să aducă, în toamna anului 1716, o mică frântură de oaste germană în ţară. O companie dintr-un regiment de cătane germane – după cum spune un contimporan – trecu hotarul munţilor şi, scăpând vama din Câineni, prinse slujitorii domneşti care strângeau dăjdiile. Vameşii şi căpitanii dau de ştire domnului şi, în îngrijorarea care cuprinsese curtea domnească, deodată se întinde panica în populaţia Bucureştiului, care alerga năucită pe străzile oraşului, strigând: „Nemţii! Nemţii!” Mavrocordat, surprins de acest zvon, îşi face repede bagajele şi cu boierii devotaţi porneşte spre Giurgiu, ca să aştepte desfăşurarea evenimentelor, în puterea nopţii, ajungând în satul Odaia din jud. Vlaşca – spune Del Chiaro, care făcea parte din cortegiu – poposesc în bordeiul unui ţăran, ca să odihnească puţin caii. între acestea, mitropolitul Antim cere voie de a se întoarce în Bucureşti, susţinând că datoria lui de păstor sufletesc îi impune să nu-şi părăsească turma în împrejurări aşa de nenorocite ca acelea. în toiul discuţiei, mitropolitul este chemat afară, unde i se înmânează o scrisoare, trimisă din Bucureşti de către preotul ortodox venit din colonia grecească a Veneţiei, Giovani Abrami, predicatorul curţii lui Brâncoveanu, prin care este înştiinţat că principele Gheorghe Cantacuzino a intrat în ţară cu 12000 de ostaşi, ca să ocupe scaunul. Aducând această veste domnului, Antim, care nu mai credea că Mavrocordat se va întoarce pe tron, hotărăşte să se întoarcă în Bucureşti, iar Mavrocordat, cuprins de spaimă, porneşte în grabă spre Giurgiu, unde ajunge în revărsatul zorilor. Turcii din Giurgiu, surprinşi de sosirea neaşteptată a domnului şi a boierilor şi aflând cele petrecute, sunt cuprinşi de panică; se strâng cu toţii în cetate şi se îmbulzesc să treacă Dunărea spre Rusciuc, în bărci şi corăbii. între acestea, curierii sosiţi din Bucureşti aduc vestea liniştitoare că nici un neamţ nu se află acolo.

Mavrocordat, care fusese învestit la urcarea sa pe tron şi cu titlul de se-rascher al ţinuturilor sud-dunărene, ceru paşilor din cetăţile de pe malul Dunării să-i pună la dispoziţie câteva sute de tătari şi turci, cu care intră în Bucureşti, în ziua de 10 septemvrie.

Răzbunarea lui împotriva boierilor care uneltiseră împotrivă-i fu cruntă. Brezoianu, care aţâţase pe boieri împotriva lui Mavrocordat şi vroise să se proclame domn în lipsa lui, fu tăiat în bucăţi, la fântâna lui Radu-vodă. Alţii au fost închişi, bătuţi la tălpi şi impuşi la biruri grele. Bălăceanu, torturat spre a plăti mai curând amenda impusă, fiindcă se rugase lui Dumnezeu ca să vie odată nemţii să scape ţara de jugul aspru, a fost decapitat, şi abia i s-a îngăduit de a fi spovedit înainte de moarte şi de a i se face înmormântarea, după datină, ca pentru moarte naturală. De această urgie nu scapă nici mitropolitul care refuzase să-l urmeze pe domnul refugiat în fuga lui şi se întorsese în Bucureşti în mijlocul norodului, unde-pretinde Radu Popescuar fi uneltit cu boierii împotriva domnitorului.

Din porunca lui Mavrocordat, Antim fu adus la curte, dar pe când sco-bora din rădvan ca să urce scările palatului, fu năpădit de turci, care erau cât p-aici să-l ucidă. Cu toată stăruinţa lui de a fi dus înaintea lui Mavrocordat, fu ridicat pe sus şi închis în beciurile palatului, împreună cu predicatorul curţii, Ioan Abrami, cel care-i comunicase, pe când se afla cu Mavrocordat pe drumul Giurgiului, ştirea falsă că Gheorghe Cantacuzino este gata să intre în Bucureşti.

În beciurile închisorii, mitropolitul este ţinut mai multă vreme. în răstimp Mavrocordat sileşte pe Antim, prin ameninţări, să-şi dea demisia din demnitatea de mitropolit şi alege în locul lui pe fostul duhovnic al lui Brâncoveanu, Mitrofan. Dar lucrurile nu se mărginesc aci. Mavrocordat obţinuse între acestea de la patriarhul din Constantinopol, de care atârnau pe atunci mitropoliile noastre, caterisirea lui Antim. Astfel Antim este despopit, sub acuzarea de vrăjitorie; i se puse un potcap roşu în locul mitrei de mitropolit; i se ridică numele monahal de Antim şi i se redă numele său laic de Andrei şi, în sfârşit, i se citeşte sentinţa prin care e condamnat la închisoare pe viaţă, în mănăstirea din Muntele Sinai.

Pentru a preîntâmpina o eventuală revoltă a populaţiei, Antim fu ridicat şi pornit în miez de noapte, „cu carul şub paza unor turci”. Aceştia trecură cu el Dunărea, şi ajungând în „Galipoli, lângă râul Dulcia, care trece prin Adriano-pol” – de fapt ştirea o culeg din Del Chiaro – îl uciseră şi-l aruncară în râu.

Astfel, printr-o stranie coincidenţă a destinului, marele mitropolit, care prin râvna lui culturală a dat o strălucire deosebită curţii lui Brâncoveanu, şi-a încheiat viaţa ca şi protectorul său, între păgâni, prin moarte silnică.