Un traducător în versuri al psaltirii la curtea lui Brâncoveanu: Teodor Corbea

Între cărturarii oploşiţi la curtea lui Brâncoveanu se aflau şi fiii popii Ion Corbea, gocimanul (epitropul) bisericii Şcheilor din Braşov. Popa Ion Corbea, venit la bătrâneţe în Muntenia, s-a călugărit, iar fiii săi au intrat în slujba Iui Brâncoveanu. Amândoi ştiau bine latineşte şi au fost folosiţi de domnitor pentru solii.

Cel mai mare, Da vid, primul intrat în serviciu, a fost trimis de Brâncoveanu în Ardeal, pentru a înteţi rezistenţa braşovenilor împotriva unirii, în Moldova, pentru a duce tratative cu Turculeţ, comandantul podgheazurilor polone, şi în cele din urmă în Rusia, la curtea lui Petru cel Mare. Ţarul a rămas aşa de mulţumit de solul lui Brâncoveanu, încât în 17071-a cerut şi 1-a reţinut la Petersburg, ca ajutor al lui Nicolae Milescu, care ajunsese în asfinţitul vieţii. Abia intrat în serviciu, David Corbea a fost trimis într-o misiune diplomatică pe lângă Francisc II Rakotzi, căruia ţarul vroia să-i ofere coroana Poloniei. întorcându-se din această misiune, se îmbolnăveşte şi moare la Varşovia în vara anului 1707.

Fratele mai mic, Teodor, a mers şi el pe căile înaintaşului său. A intrat în slujba Cantacuzenilor. A trecut apoi în serviciul lui Brâncoveanu şi a fost trimis, în locul fratelui său, cu solii în Rusia. El a încheiat tratativele dintre Brâncoveanu şi Petru cel Mare, prin care ţarul garanta lui Brâncoveanu şi urmaşilor săi tronul Munteniei. După izbucnirea războiului dintre ruşi şi turci, când Brâncoveanu oscila, Teodor Corbea, aprobând atitudinea lui Toma Cantacuzino, a trecut cu acesta făţiş de partea ruşilor. După înfrângerea ruşilor a fost silit, împreună cu Toma Cantacuzino, să plece în Rusia. Aci s-a aşezat definitiv, a luat locul pe care-l avusese mai înainte fratele său şi a obţinut din partea ţarului câteva moşii luate de la hatmanul Mazepa.

Teodor Corbea a fost un cărturar de seamă. De la el ne-a rămas un vocabular latin-român, Lexicon latino-roman tradus de Todor Corbea sin Ieromonah Ioasaf din Braşov, sau sub titlu latin: Diciiones latinae cum valachica interpretatione, alcătuit după modelul dicţionarului latin-ungar al lui Albert Molnar (prima ediţie, 1611). Este primul dicţionar latin-român în cultura noastră şi la alcătuirea lui a fost îndemnat şi sprijinit materialmente de episcopul Mitrofan al Buzăului (1691-l703).

Mai importantă însă pentru literatura românească este Psaltirea versificată şi dăruită de el însuşi bisericii româneşti din Braşovul unde oficiase serviciul divin tatăl său, după cum aflăm din nota finală: „S-a dăruit sfintei biserici a Braşovului de dumnealui pan Theodor Corbea vel pisariu i canţilar al prea puternicii imperatorii moschiceşti, în anu 1725, luna mai 10 dni (zile)”.

Cartea are două prefeţe în versuri, una în româneşte, alta în ruseşte, închinate lui Petru cel Mare: „Prea maiestatului celui împărătesc, prea milostivul meu stăpân”, în care cărturarul braşovean vedea mântuirea neamului său de jugul turcesc şi de mrejile catolicismului.

Teodor Corbea întrebuinţează şi el, ca şi Dosoftei, în traducerea sa versuri de diferite lungimi, de la versul de 13 silabe până la versul popular de 5 silabe; are şi el uneori imagini fericite, izbuteşte să redea, în genere, în traducerea lui ideea originalului, în chip fericit, ca de pildă psalmul 49:

Al Dumnezăilor Domn Dumnezău au strigat, Şi de la răsăritul soarelui au chiemat

Până la apus, degrabă, lumea şi pământu

Ca să le descopere voia-şi şi cuvântu

A frămseţei lui iaste bunăcuviinţă

Din Sion, în adevăr, cu bunăcredinţă

Dumnezău la aiave va veni arătat, Cu seamne, ca un mare şi straşnic împărat.

Cu măriri şi cu slave Dumnezăul nostru

Va veni, şi n-a tăcea, nici ş-a închide rostu.1

Dar înclinarea spre diluare, care nu câştigă nimic în adâncime şi pe care o găsim în versurile de mai sus („n-a tăcea, nici ş-a închide rostu”), capătă uneori proporţii aşa de mari încât se pierde în prolixităţi supărătoare:

Iubit-am foarte, Ure'chia-şi mie în zi şi-n noapte, Cu miil-o mie, De nădejde prinsu, Şi într-a mele, Că Domnul de susu Eu zile grele

Al rugei-mi glasu, L-oi chema pre dânsu, Ori în care casu Cu plâns într-adinsu.

Îl va auzi Al morţii dureri, Strigându-l în zi. A mele puteri, Că el a plecat De tot au cuprinsu, Dintr-al său înalt Ah, şi le-au supusu., pentru textul biblic atât de precis (ps. 116, trad. Gala Galaction): „1-3 Iubesc pe Domnul, căci el aude glasul meu şi strigarea mea, că pleacă urechea lui spre mine, în ziua în care îl chem când mă cuprinseseră laţurile morţii”.

1 Iată textul biblic în traducerea lui Gala Galaction (psalmul 50): „Dumnezeul cel prea înalt, printre dumnezei, grăieşte şi la sine cheamă pe locuitorii pământului, de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui. Din Sion – desăvârşita frumuseţe – Dumnezeu se arată prea luminos, Dumnezeul nostru vine şi nu tace.”

Psaltirea lui Corbea a rămas însă în manuscris şi nu a trezit în literatura orală a poporului ecourile pe care le-a trezit – desigur prin mijlocirea dascălilor de biserici – Psaltirea lui Dosoftei.