Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

Nu cunoaştem împrejurările în care şi-au luat naştere cronicile muntene, deoarece, în afară de Viaţa patriarhului Nifon şi de o cronică scrisă în limba română în vremea lui Minai Viteazul şi păstrată într-o traducere latină, istoriografia munteană nu ne-a fost păstrată decât în compilaţii târzii din veacul al XVII-lea.

Ştirile pe care le găsim însă în aceste compilaţii trec dincolo de epoca lui Mihai Viteazul şi a lui Neagoe Basarab. Ele se referă la primii voievozi şi, deşi confuze şi lacunare, ne indică totuşi că şi în Ţara Românească istoriografia trebuie să fi început de timpuriu. Când s-a început însă, în ce împrejurări şi în ce limbă nu putem şti precis, deoarece, dincolo de epoca lui Neagoe Basarab, nu ni s-a păstrat nimic şi până acum nu s-a descoperit şi nici nu avem din alte izvoare ştiinţă de vreo cronică slavonească pentru Ţara Românească.

Cultura în limba slavă, iniţiată de Nicodim şi ucenicii săi, era tot atât de înfloritoare în Muntenia ca şi în Moldova. Am amintit mai sus de unul din marii logofeţi ai lui Mircea cel Mare, care, retras mai târziu din valurile lumii în liniştea mănăstirilor, a alcătuit un polieleu în limba slavă.

Cel mai de seamă monument al cugetării şi simţirii româneşti în limba slavă îl formează însă învăţăturilelui Neagoe către fiul său Teodosie. Acest preţios monument este legat de numele domnului care a ridicat minunata mănăstire de la Curtea de Argeş şi mitropolia din Târgovişte şi care a fost protectorul călugărului sârb Macarie, patronând imprimarea primelor cărţi de slujbă bisericească pe pământ românesc. Un adevărat voievod al culturii româneşti şi un mare sprijinitor, prin darurile trimise, al creştinătăţii din întreg Răsăritul ortodox, oprimat sub apăsarea păgână, „ctitor mare a toată. Sfetagora”, cum îl numeşte Ga vrii, protul Muntelui Athos. învăţăturile lui Neagoe au fost utilizate şi de N. Bălcescu în studiul său despre Puterea armatB şi arta militară la români, apărut în 1844 în revista Propăşirea de la Iaşiv şi fuseseră publicate pentru întâiaşi dată cu un an mai înainte, în tipografia colegiului Sf. Sava. La epoca apariţiei, şi multă vreme mai târziu, se credea că aceste învăţături au fost scrise de evlaviosul domn al Munteniei în limba ţării. în 1894 învăţatul rus Lavrov, descoperind însă în Biblioteca Naţională din Sofia o redacţiune slavonească a învăţăturilor, a închis discuţia, deoarece, în urma acestei descoperiri, toţi istoricii noştri literari sunt astăzi de acord că învăţăturile au fost redactate în limba slavonă.

cuprinsul. Opera este împărţită în unsprezece părţi. în =tructura ei se întreţes însă două elemente distincte: unul alcătuit din material mai mult de ordin religios, altul din învăţături şi sfaturi cu caracter politic. Este ca un tratat menit să îndrumeze către viaţa creştinească şi mai ales să pregătească pentru domnie pe vlăstarul domnesc, o operă parenetică, asemănătoare cu cele cunoscute în literaturile bizantine sub numele de Oglinzile domnitorilor, imitate şi în literaturile slave şi cunoscute şi în Apus. O astfel de operă este şi Ceasornicul domnilor, despre care ne vom ocupa mai târziu şi pe care 1-a tradus Nicolae Costin după un original ce venea, prin intermediar latin, tocmai din Spania.

În prima parte, Neagoe sfătuieşte în câteva pagini pe fiul său să păzească întotdeauna cu sfinţenie poruncile lui Dumnezeu, că dacă le calcă, chiar dacă s-ar ridica împăraţii lumii cu toată puterea lor să-i vină în ajutor, nimic nu-i foloseşte, pe când dacă le păzeşte, oricâţi vrăjmaşi s-ar stârni împotriva lui, Dumnezeu îl va ajuta.

Pornind de la această temă, dezvoltată frumos din punct de vedere al moralei creştine, urmează, chipurile pentru exemplificare, un bogat material biblic împrumutat din Cartea regilor, despre Saul, despre David, despre Solo-mon, despre Ahia prorocul şi Ierovoam, feciorul lui Solomon, despre Ahav împăratul, despre Iue împăratul care a săgetat pe Ioaram feciorul lui Ahav şi pe împărăteasa Isavela, despre Senaherib împăratul Asiriei, despre leze-chia împăratul. După aceasta, fiindcă mai înainte se spusese că domnul trebuie să fie credincios lui Dumnezeu cum a fost sfântul Constantin, se intercalează brusc Viaţa sf. Constantin şi Elena şi aflarea sfintei cruci, după care urmează alte capitole biblice: Avesalom şi lupta lui împotriva lui David şi, în sfârşit, această primă parte se încheie cu câteva parabole din Varlaam şi Ioasaf: a celor două cosciuge, a privighitoarei, a celor trei prieteni.

Partea a doua, consacrată mai mult sfaturilor privitoare la guvernă-mânt, începe cu două capitole care se leagă prin cuprinsul lor de materia primei părţi: unul privitor la cinstirea icoanelor, altul privitor la dragostea şi frica de Dumnezeu.

După aceasta urmează, fără o legătură strânsă cu precedentele, un capitol de o rară frumuseţe lirică: cartea lui Neagoe Basarab când şi-a transferat moaştele mamei sale, Neaga, şi a fiilor săi Petru, Ioan şi Anghelina în ctitoria de la Argeş, capitol care atrage după sine câteva pagini din romanul lui Varii laam şi Ioasaf şi din Fisiolog: pilda pentru nimicnicia vieţii acesteia pămân-teşti, precum şi pildele despre şarpe, porumbel şi struţocamil.

După aceste capitole în legătură cu suferinţele lui Neagoe, urmează o serie de sfaturi practice privitoare la opera de guvernare: „cum şi în ce chip:să cinstească boierii şi slugile” ce-l vor servi „cu dreptate”; cum să-şi aşeze boierii şi slujitorii în locurile de cinste la curtea sa; reguli de bună-purtare la masă; norme privitoare la primirea solilor străini; chestiuni de tactică militară pe câmpurile de luptă; sfaturi de cum să facă judecăţile şi să împartă dreptăţile; poveţe de milostivire şi de îndurare, de înlăturarea pizmei şi a gândului de răzbunare şi, în sfârşit, după un capitol referitor la „pecetluirea cărţii aceştia”, opera se încheie cu rugăciunea, adică cu „cuvântul de iertare” pe care domnul în ceasul morţii îl îndreaptă către „coconii săi şi către cocoane, şi către boierii săi cei mari şi cei mici şi către alte slugi ale sale către toate”. Deoarece partea aceasta parenetică este miezul întregii lucrări, ne oprim puţin asupra ei.

Sâmburele acestor învăţături este ideea monarhiei absolute de drept divin, subordonată însă crezului creştin. Omul să nu-şi alipească cugetul de lucrurile amăgitoare şi deşerte ale acestei lumi trecătoare, căci „iubirea lucrurilor lumii acesteia deslipeşte ghidul şi cugetul de la Dumnezeu”, iar cel care cearcă slava îşi pierde sufletul, „fiindcă, după cum mănâncă rugina pe fierj aşa mănâncă şi pe om slava cea omenească şi cum înfăşoară volbura sau curpe-nul viţa şi-i pierde roadă ei, aşa, fătul meu, pierd trufia şi mândreţele roadă împăratului şi a domnului”.

Cu o adevărată grijă părintească, voievodul recomandă pe boieri în paza fiului său: „Să fii gard grădinii mele şi sa o păzeşti cum am păzit-o şi «u, că dacă o vei păzi şi-i vei fi gard ca zidul de piatră, cum am fost şi eu> atunci cum cugetau ei să-şi verse sângele şi să-şi puie capetele lor pentru mine, aşa îşi vor vărsa sângele şi-şi vor pune capetele pentru tine”. Dacă se întâmplă ca vreun boier să greşească, să nu se ia după sfatul uneltirilor viclene şi să nu se pripească cu pedeapsa, ci, întocmai ca grădinarul priceput, „să încerce mai întâi să cureţe crengile cele uscate, să sape gunoiul de la rădăcină”, şi numai „dacă nu se va întoarce să dea roadă”, atunci-sfătuieşte el cu multă înţelepciune şi discreţie – „în mână-ţi este să faci cum îţi este voia, întocmai ca pe pomul cel sterp.”

Când va fi să-şi pună boierii în dregătoriile publice, atunci să nu ţină seamă de rudenii: „Domnul nu trebuie să aibă rudenii, ci numai slugi drepte”, fiindcă – zice Neagoe – „nu te-au ales, nici te-au uns ei, ci Dumnezeu, ca să fii tuturor cu dreptate”. înainte de a împărţi funcţiunile, să nu se ia după cei interesaţi, ci să cumpănească bine şi să ispitească vrednicia fiecăruia.

În domnia lui să fie cumpătat. Când se aşează la masă cu boierii, să ia parte cu sufletul” la veselia tuturor, dar să-şi păstreze firea şi cuviinţa domnească: să bea cu măsură, „ca să poată birui mintea pe vin, iar nu să biruiască vinul pe minte, şi să cunoască mintea ta pe minţile slugilor tale, iar nu să cunoască mintea slugilor pe mintea ta”.

Un capitol din cele mai interesante, fiindcă,- dacă ar fi autentic, ne-ar introduce în intimitatea ceremonialului de la curtea lui Neagoe, este cel privitor la primirea solilor.

Solii veniţi de la domnii creştini să fie primiţi cu cinste. înaintea lor sase trimeată boieri cu mâncare şi băutură din destul, până ce vor sosi la scaunul domnesc. Ajunşi aci, să fie orânduiţi la gazdă bună. După ce solul s-a odihnit două-trei zile, să aleagă oameni vrednici dintre curtenii lui şi să-i trimeată să aducă solul. Domnul şi curtea să se îmbrace în haine de gală; să se împodobească bine jilţul şi divanul, iar în jurul voievodului să se strângă sfetnicii cei bătrâni şi boierii cei tineri. Şi când trimisul va da solia, domnul sa asculte cu luare-aminte, ca să nu piardă nimic din vorbele lui. Chiar dacă nu-i va aduce cuvinte plăcute, să nu răspundă nimic, deoarece „cuvântul este ca vântul: dacă iese din gură, nici într-un chip nu-l mai poţi opri, măcar de te-ai căi ziua şi noaptea”. După ce solul pleacă, atunci să-şi adune boierii, să asculte sfatul fiecăruia şi să cântărească bine spusele tuturora. După ce sfatul se va risipi, domnul, retrăgându-se în iatac, să se roage şi Mântuitorului şi Maicii sale ca să-i lumineze mintea, să cumpănească sfaturile şi, după ce va alege pe cel mai bun, să-şi cheme din nou boierii în divan. Numai după ce va împărtăşi sfetnicilor gândul său să dea răspuns solului.

Dacă vrăjmaşii vor năpădi în ţară, atunci să nu pribegească peste hotare, căci – zice el – „eu am fost pribeag şi de aceea vă spui ce trai şi hrană cit nevoi este pribegia. Pentru aceea să nu faci aşa, că mai bună este moartea cu cinste decât viaţa cu amar şi cu ocară. Nu hireţi ca pasărea aceea ce se cheamă cuc, care-şi dă ouăle de le clocesc alte pasări şi-i scot puii, ci fiţi ca şoimul şi vă păziţi cuibul vostru.” Urmează apoi sfaturi privitoare la tactica de luptă. Să nu se teamă de ostile cele multe ale duşmanilor, ci să cheme pe Domnul în ajutor, să-şi îmbrace platoşa şi să pornească voios la luptă. Oastea să fie împărţită în trei corpuri: înainte străjile, apoi să vină a doua armată şi numai după aceea să urmeze grosul, „tabăra cea mare”. Să nu fie însă prea depărtate, pentru că dacă straja va fi biruită, să nu se risipească şi să producă panică, ci să se poată retrage şi amesteca în armata a doua, iar cu aceasta, la rândul ei, în „toiul taberei”. Domnul să nu stea unde va fi temeiul oştirii, fiindcă într-acolo îşi vor îndrepta ostile străine tunurile, ci să stea între a doua şi a treia oaste. înconjurat de 60 de voinici devotaţi, care să nu se dezlipească niciodată de lângă el, nici chiar atunci când steagurile lui sunt biruitoare. Dacă s-ar întâmpla din nenorocire să fie biruit, atunci să se retragă cu boierii în lbcuri de taină ale ţării, unde are boieri credincioşi şi să aştepte acolo sorţi mai norocoşi. Dacă va ieşi biruitor din război, atunci să-şi dăruiască ostaşii după vitejia şi vrednicia dovedită, iar pentru cei care au rămas pe câmpurile de luptă să se roage la sfintele biserici în numele poporului întreg, pentru ca astfel toată suflarea ţării să se ridice, ca un singur gând, pentru slăvirea eroilor şi pentru apărarea pământului strămoşesc.

Miezul învăţăturilor îl formează, cum am spus, sfaturile acestea politice, şi, am mai putea spune, de morală creştină, dar aceste precepte sunt înecate în mulţimea elementelor eterogene: capitole întregi din Biblie (Cartea regilor), pilde din Fisiolog şi din romanul Varlaam şi Ioasaf, părţi din Umilinţa (koit&vii^icJ lui Simion Monahul, din omiliile lui Ioan Hrisostomul.

Dacă unele din aceste elemente împrumutate de aiurea sunt bine ţesute în urzeala învăţăturilor, multe însă sunt stângaci introduse în versiunea românească publicată şi nu se leagă armonic nici cu capitolele precedente şi nici cu cele următoare. Bucăţile din care este alcătuit mozaicul nu sunt dar nici de aceeaşi dimensiune şi nici nu se îmbină toate între ele astfel încât să formeze un întreg unitar. Concepţia organică a operei este turburată prin mulţimea elementelor străine, adesea rău aşezate la locurile unde se găsesc.

paternitatea. Materialul acesta străin, care s-a suprapus peste redacţia primă, complică şi rezolvarea problemei privitoare la autenticitatea operei.

În ce priveşte chestiunea paternităţii lui Neagoe, stau faţă în faţă două păreri: teza d-lui Iorga că învăţăturile sunt opera lui Neagoe; teza regretatului coleg D. Russo că sunt opera unui călugăr admirator al lui Neagoe de la începutul secolului al XVII-lea.

D-l Iorga pleacă în consideraţiile sale de la acele părţi lirice în care Neagoe, în accente pline de duioşie, plânge durerile care-i sângerează sufletul pentru moartea prematură a fiului său Petru: „O, fiul meu Petru, iată că-ţi trimit surguciul şi diademele pentru că iu-mi erai stâlparea <= ramura) mea cea înflorită, de care pururea se umbriau şi se răcoriau ochii mei. Iar acum stâlparea mea s-a uscat şi florile ei s-au veştejit şi s-au scuturat şi ochii mei au rămas arşi şi pârliţi de jalea înfloririi tale.

O, iubitul meu Petre, eu credeam şi cugetam să fii domn şi să veseleşti bătrâneţele mele oarecând cu tinereţele tale şi să fii biruitor pământului. Iar acum, fiul meu, te văz zăcând sub pământ.” în al doilea rând, d-l Iorga spune că sfaturile cu caracter politic cuprind norme de domnie caracteristice veacului al XVI-lea românesc, date privitoare Ia ceremonialul curţii: cum să se primească solii, cum să şează la masă, cum să se poarte cu boierii, ce atitudine să aibă faţă de turci, cum să meargă la războilucruri care nu puteau porni din mintea prea puţin ştiutoare de chestiuni de protocol a unui călugăr, nutrit cu lecturi ascetice. Este, mai ales în sfaturile privitoare la tactica militară, un suflu războinic care oglindeşte întreaga epocă de lupte cu turcii de la începutul veacului al XVI-lea.

Apoi, în secolul al XVII-lea, amintirea lui Neagoe se ştersese din mintea cărturarilor noştri şi ar fi de mirare cum un om de schit sau de mănăstire să desfunde din trecut această frumoasă, dar uitată figură de domn, cu toate amănuntele vieţii sale şi cu atâtea trăsături care nu puteau fi surprinse decât de un contemporan.

Paternitatea lui Neagoe a fost pentru întâiaşi dată contestată de regretatul D. Russo, într-un articol publicat în Studii bizantino-române şi mai târziu într-o polemică cu profesorul bulgar Stojan Romansky, publicată în Convorbiri literare şi reprodusă apoi în Studii şi critice.

D. Russo pleacă de la constatarea că în miezul operei – în partea care cuprinde plângerile lui Neagoe pentru pierderea mamei sale şi a fiilor lui, Petru şi Ioan – sunt o serie de inadvertenţe şi de contraziceri care nu se pot explica admiţând că Neagoe este autorul învăţăturilor. De pildă, se ştie că Neagoe a avut trei fii: Petre, Ioan şi Teodosie. în capitolul în care se vorbeşte de transportarea moaştelor mamei sale în ctitoria de la Argeş – unde însă nu se găseşte mormântul ei —, Neagoe pomeneşte cu adâncă durere moartea prematură a fiilor săi Petru şi Ioan. Şi totuşi, câteva pagini mai departe, în clipa în care Neagoe, presupunându-se pe patul morţii, îşi ia rămas bun de la cei din jurul său, spune: „Chemaţi pe iubiţii mei coconi. Chemaţi pe iubiţii mei coconi”, când el nu mai avea decât un singur fiu, pe Teodosie. Este o inadvertenţă ce nu putea veni de la Neagoe. De altă parte, pasajul în care Neagoe plânge moartea fiului său Petru este inspirat dintr-o omilie atribuită lui Ioan Hrisostomul, omilie din care ia pagini întregi pe care le traduce şi le intercalează în altă parte a operei sale.1 Inadvertenţele şi contrazicerile sunt numeroase în textul publicat în 1843. Se ştie că Despina, soţia lui Neagoe, a răposat în 1554, deci cu 23 de ani în urma lui, şi totuşi, în cuvântul în care Neagoe în ceasul morţii îşi ia iertare de la cei pe care-i lasă în viaţă, el găseşte pentru toţi un cuvânt bun, o mângâiere: pentru pustnici, patriarhi, preoţi, călugări, împăraţi, domni, boieri, slugi, judecători, săraci, fii şi fiice, dar uită tocmai pe Despina. „în acest moment, atât de duios şi de solemn – zice D. Russo – acest soţ are pentru toţi o povaţă, o mângâiere, un rămas bun, numai pentru nenorocita Despina nu.”

Iată acum altele care trădează mai curând preocupările şi năzuinţele unui călugăr decât ale unui domn povăţuindu-şi fiul pentru viitoarea cârmuire a statului: „Când şezi în chilia ta de aceste trei lucruri te îngrijeşte: de rugă, de învăţătură, de rucodenie” (lucru manual).

Sau: „Să cade să n-aibă grije de nici un lucru, ci să urască lumea aceasta cu totul şi toate ale ei. Dar dacă-ţi este voia să aibi avuţii şi moşii şi vii pentru căci nu te-ai însurat să-ţi fi luat muiere?”.

Va să zică, un domn povăţuind pe viitorul său urmaş să urască bunurile pământeşti! Şi cine nu vede că ideea ascetismului şi a renunţării la căsătorie este în contradicţie flagrantă cu principiul monarhic, care se întemeiază tocmai pe ideea preţuirii bunurilor omeneşti şi pe principiul eredităţii tronului? Şi ce rost au, într-o operă de sfaturi politice către o odraslă princiară pregătită pentru a se urca pe tron, recomandări ascetice şi sfaturi către călugări? Nu pot pleca de la Neagoe asemenea contradicţii.

Argumentele sunt puternice. D-nul Iorga, într-un curs ţinut în 1929 (Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, p. 56,), admite şi dânsul că Neagoe a avut un colaborator cleric, care „a redactat sub auspiciile lui”, dar că „sunt fără îndoială şi părţi dictate de dânsul”.

Desigur că în stadiul în care avem azi textul, argumentele împotriva paternităţii lui Neagoe nu s-au epuizat. Iată de pildă unul nou, pe care îl putem scoate dintr-o altă contrazicere izbitoare din pasajul în care Neagoe plânge moartea copiilor săi: „ci am trimes în locul meu pe iubiţii mei fii: Teodosie, Petru şi Ioan, şi pe dragele mele fiice: Stana, Luxandra şi Anghelina, ca încai să se sature ei de dorul oaselor tale, pentru că ei îţi sunt fii şi ţie, după cum îmi sunt şi mie şi pe care Domnul Dumnezeu i-a luat în cămara sa cea cerească”. „în cămara sa cea cerească” este o figură stilistică, obişnuită în învăţăturile lui Neagoe, şi care, privită în întreg contextul, duce la concluzia că şi Teodosie era mort. Dar aceasta este inexact din punct de vedere istoric, fiindcă Teodosie a murit mai târziu la Constantinopol, şi apoi dacă Teodosie ar fi fost mort, ce rost ar mai fi avut învăţăturile către el?

Vezi pasajele paralele la D. Russo, Stadii istorice greco-române, p. 230-234.

Am subliniat înadins şi această inadvertenţă pentru ca să se vadă că textele de care ne folosim – şi pasajul l-am luat din ediţia de la 1843 – nu pot sta la baza unor studii care să adâncească probleme aşa de spinoase ca aceea a paternităţii.

Pentru a dezbate această problemă trebuie să ne întemeiem pe toate versiunile cunoscute şi nu numai pe cele româneşti, ci şi pe cele slave şi greceşti. Care sunt acestea?

versiunile şi raporturile dintre ele. învăţăturile lui Neagoe ni:s-au păstrat în versiuni scrise în trei limbi diferite, şi anume: într-o versiune slavonească fragmentară, păstrată în Biblioteca Naţională din Sofia şi editată de învăţatul rus Lavrov în 1904; într-o versiune grecească din secolul al XVII-lea, păstrată în biblioteca mănăstirii Dionisiat din Muntele Athos, semnalată de învăţatul grec Spyridon Lampros şi copiată de regretatul D. Russo, în vederea unei ediţii critice, rămasă din nenorocire neterminată, şi, în sfârşit, într-o versiune românească, publicată în 1843 în caractere chirilice şi reprodusă de d-l Iorga în caractere latine, după un manuscris, crezut din 1654, astăzi în Biblioteca din Blaj, la care se adaugă şapte manuscrise mai nouă, păstrate în Biblioteca Academiei Române.

Între aceste diferite versiuni sunt divergenţe care ridică probleme din cele mai interesante. Ca să dau câteva exemple: între versiunea publicată în 1843 şi reprodusă mai târziu de d-l N. Iorga şi între manuscrisul nr. 3488 din Biblioteca Academiei Române sunt numeroase omisiuni, preschimbări de text şi adaose care se întind adesea pe pagini întregi. Ba, ceea ce este şi mai interesant, fiindcă ne indică originea acestor divergenţe şi ne arată în acelaşi timp cum copiştii noştri vechi, de multe ori în mod conştient, prelucrau textul pe care-l copiau, se găsesc în manuscrisul 3488 notiţe marginale ca acestea: „De la acest semn până la sfârşitul capătului să nu se scrie şi în locul celor ce rămân nescrise să se scrie cele din hârtioară”; sau: „De la acest semn să nu se scrie până la sfârşitul tratatului”.

Şi avem, precum a arătat D. Russo, un manuscris în Biblioteca Academiei Române, nr. 2714, copiat după nr. 3488, în care s-a respectat întocmai indicaţiile scrise pe margine privitoare la omisiuni, prefaceri sau adăugiri în text.

Prin urmare, chiar după ce a fost tradus în limba română, textul învăţăturilor a fost necontenit interpolat şi prelucrat, după gustul şi năzuinţele copiştilor şi ale posesorilor.

Şi mai mari sunt divergenţele dintre versiunea greacă şi versiunile româneşti. Din versiunea greacă lipsesc, precum a arătat Russo, acele lungi bucăţi «din Vechiul Testament, care, neavând nici o legătură cu textul învăţăturilor, îi strică unitatea; lipseşte de asemenea Viaţa sf. Constantin, alcătuită de patriarhul bulgar Eftimie şi introdusă în versiunile româneşti fără să fie pusă în armonie cu subiectul, şi lipsesc în sfârşit unele inadvertenţe. în arborele genealogic al textelor, traducerea grecească reprezintă o ramură importantă. Ea pare să fi fost făcută de Matei din Pogoniana, mitropolit al Mirelor, care a trăit la curtea lui Radu Şerban şi a fost multă vreme egumen al mănăstirii Dealul -l Şi mai interesantă pare versiunea slavonă.

1 D. Russo, Sticlii istorice greco-române, I, p. 161-l62.

În faţa acestui material aşa de haotic este greu să hotărâm care a fost sâmburele primitiv din care a crescut, prin interpolări succesive, textul învăţăturilor aşa cum îl avem astăzi în copii relativ recente. Numai o ediţie critică* care va înlesni desprinderea redacţiunii originare din ţesătura numeroaselor interpolări, va putea pune la punct problemele controversate pe care le ridică acest monument literar românesc în limbă slavă.