Continuarea cronicii lui Radu Popescu

Continuarea cronicii lui Radu Popescu, de care am vorbit mai sus, a fost publicată de N. Bălcescu în Magazin istoric pentru Dacia, după un manuscris în care ea se înfăţişa ca o continuare directă a cronicii lui Radu Greceanu.

Răposatul Giurescu, reluând, în 1906, studiul cronicilor muntene, a arătat cu argumente serioase că textul acestei cronici, publicată de Bălcescu pe numele lui Radu Popescu, este de fapt o continuare la Istoriile domnilor Ţării Româneşti, care fusese atribuită până la dânsul de Aron Densuşianu şi apoi de N. Iorga, lui Constantin Căpitanul Filipescu. în argumentarea sa, Giurescu atribuia Istoriile domnilor Ţării Româneşti tot lui Radu Popescu. în 1908 însă, d-l Emil Panaitescu în Cronicarul Radu Popescu şi Istoriile domnilor Ţării Româneşti, a semnalat o serie de contradicţii între datele pe care le cuprinde cronica intitulată Istoriile domnilor Ţării Româneşti cu privire la tatăl lui Radu Popescu şi familia sa, şi între realitatea faptelor, aşa cum ne-o dezvăluie documentele contimporane. Aceste contradicţii ar fi, după d-sa, de aşa natură, că nu se pot explica decât admiţând că nu Radu Popescu este autorul acestei cronici. Cercetările ultime ale lui Al. Vasilescu şi ale lui Constant Grecescu au înlăturat însă definitiv aceste obiecţiuni.

Continuarea cronicii lui ni s-a păstrat încorporată în două serii de compilaţii. Prima compilaţie este alcătuită din corpul cronicilor muntene, inclusiv cronica lui Radu Greceanu. După cronica lui Radu Greceanu, care se încheie în această compilaţie la anul 1714, urmează cronica lui Radu Popescu, cu următorul titlu: „De aicea sunt cele ce au scris Kir Rafail Monahul, care pre nume mirenesc l-au chemat Radu Popescu biv vel dvornic”. Această compilaţie munteană a fost întocmită din porunca lui Nicolae Mavrocordat, după cum se poate vedea limpede chiar din titlu:

Istoria Ţării Româneşti, de când au descălecat pravoslavnicii creştini; intru care coprinde toate istoriile a tuturor domnilor, dinceputul ţării, de la întâiul domn, Radul Negrul-voevod, până acuma, la domnia a doua a măriei sale lui Nicolae Alexandru voevod; acum de iznoavă scrisă, din porunca măriei-sale prea luminatului şi prea înălţatului nostru Ion Nicolae Alexandru voevod, întru ui unsprezecelea an dintru a doua domnie a măriei-sale. de Radu legofeţelul de Divan, sin Mihai Ieromonahul Lupescu, la anii de la zidirea lumii 7238, iar de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos 1729, luna lui octomvrie 31.

A doua compilaţie cuprinde cronica lui Radu Popescu, îmbinată cu cronicile moldoveneşti privitoare la domnia lui Nicolae Mavrocordat. Ea poartă titlul:

Letopiseţ întru carele să cuprinde domnia dintâi şi de a doao din Ţara Moldovei a măriei-sale prea luminatului nostru domn Io Nicolae Alexandru (Mavrocordat) voevod, carele iaste alcătuit de Nicolae Costin vel logofăt, feciorul lui Miron Costin ce-au fost logofăt mare, şi domnia dintâi şi de a doao iară a măriei-sale din Ţara Românească, tocmiţii şi aşezaţii de Raduhi Popescul, ci-au fostu vornic mare, coprinzând şi alte lucruri ce s-au întâmplat printr-alte părţi,^ într-aceste domnii ale măriei-sale.

În ambele compilaţii – şi în cea muntenească şi în cea moldovenească – cronica privitoare la cele două domnii ale lui Nicolae Mavrocordat în Ţara Românească este atribuită lui Radu Popescu, care, în monahism, a luat numele de Rafail Monahul. Paternitatea lui Radu Popescu asupra acestei cronici este deci în afară de orice discuţie.

Am schiţat viaţa lui Radu Popescu, plină de frământări şi de griji: după o copilărie fericită în mijlocul unei familii bogate şi puternice, o tinereţe amă-râtă de tragedia uciderii în chinuri groaznice a tatălui şi turburată de fiorii zilelor nesigure ale pribegiei în ţări străine; după întoarcerea la cămin, o luptă îndărătnică de a-şi salva averea părintească, încheiată cu lepădarea, înaintea divanului domnesc, de averea rămasă de pe urma tatălui, în mâna datornicilor. Epoca maturităţii n-a fost nici ea mai fericită. Străduinţa de a se ridica prin munca şi cultura lui deosebită – pentru timpul lui – este însoţită de amărăciunea de a se vedea ţinut în ranguri inferioare, ceea ce-l determină să se amestece în iţele încurcate ale unui complot şi-l aduce să retrăiască zilele de groază pe care le îndurase tatăl său, în beciurile temniţei.

Abia la bătrâneţe, sufletul acesta zbuciumat găseşte şi el o satisfacţie în neaşteptata ascensiune pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei boiereşti.

Viaţa plină de frământări şi amărăciuni, atitudinea de neîncredere a lui Brâncoveanu, care-l ţinea departe de funcţiile mari ale curţii, bunăvoinţa lui Mavrocordat care-l ridică la cea mai înaltă situaţie – toate acestea au avut o răsfrângere adâncă în sufletul lui şi au influenţat puternic pana sa de istoriograf.

Cronica lui ne înfăţişează – în versiunea publicată de Bălcescu – evenimentele petrecute în Ţara Românească între anii 1714-l729. în câteva manuscrise din Biblioteca Academiei Române se vede că mai târziu, după trecere de mai mulţi ani, Radu Popescu – îndemnat poate de Nicolae Mavrocordat, care ţinea să se facă un corp complet al cronicilor – a încheiat domnia lui Şerban Cantacuzino şi a povestit pe scurt domnia lui Brâncoveanu. Din domnia lui Brâncoveanu, ediţia Bălcescu povesteşte numai partea finală, înce-pând cu întoarcerea domnului din Adrianopol. Pornind de la această dată, când Brâncoveanu se credea ajuns în culmea puterii, cronica înfăţişează faptele petrecute în Ţara Românească şi evenimentele care au dus la căderea lui Brâncoveanu, pentru a se opri apoi pe larg la cele două domnii ale lui Nicolae Mavrocordat, despărţite prin scurta domnie a lui Ioan Mavrocordat.

Epoca finală din domnia lui Brâncoveanu corespunde tocmai cu partea din viaţa cronicarului în care el, în căutarea unei „fărâme de viaţă fără groază”, se simţea nedreptăţit în „această becisnică de ţară”, în care „vin oamenilor primejdii” şi în care „mai bucuros ar fi fost să se afle şi el în statul celor mai de jos şi să fie odihnit”, decât – cum spune însuşi – „să-mi fie numele acesta şi să fiu pururea cu gheaţă în inimă”.

În această epocă din viaţa lui, Radu Popescu, nemulţumit de distanţa Ia. care era ţinut de curtea domnească şi în năzuinţa unor zile mai bune, ia parte la complotul pentru răsturnarea lui Brâncoveanu. Complotul fusese însă, după cum am văzut, dezvăluit; situaţia lui Brâncoveanu a fost întărită la Poartă, iar Radu Popescu, după ce fusese târât pe la Constantino pol, a fost în cele din urmă întemniţat din porunca lui Brâncoveanu.

La aceasta nouă răspântie din viaţa cronicarului, resentimentele lui împotriva lui Brâncoveanu se străvăd limpede în paginile cronicii. Povestind întoarcerea domnului de la Adrianopol, unde fusese chemat la Poartă şi de unde duşmanii credeau că nu se va mai întoarce, cronicarul ţine să sublinieze de la început că domnul „şi-a schimbat firea, că s-a făcut mai rău, mai cumplit; împrumuturi au pus pre boieri, pre mănăstiri, biruri mari pre săraca ţară, cât n-avea putere să le împlinească, ci să văita şi blestema”.

Trecând apoi la ostilităţile dintre Petru cel Mare şi turci, Radu Popescu insinuează că Brâncoveanu a fost cauza războiului; că el a înteţit pe ruşi, trimiţând la ei soli cu scrisori şi îndemnându-i să vină cu ostile şi să libereze principatele româneşti de sub turci; că domnul român a primit de la ruşi „hrisoave” prin care el şi feciorii lui s-au făcut „cnezi de Moscovia”.

Este într-adevăr curios faptul cum Radu Popescu nu mai poate înţelege acum liniile politicii externe a lui Brâncoveanu, el, care odinioară expusese cu atâta convingere, căldură şi energie, punctul de vedere românesc înaintea comandantului armatelor imperiale din Ardeal. Şi totuşi, datele problemei rămăseseră aceleaşi, deoarece turcii şi tătarii erau atunci o mare forţă militară şi deoarece Ţara Românească nu avea hotare naturale, ci era deschisă de toate părţile. Brâncoveanu şi ai săi nu puteau trece făţiş de partea creştinilor până ce puterea turcilor nu va fi fost zdrobită. Altfel ar fi expus ţara zadarnic la jaf, la măcel, la robie şi ruină. „Dacă ar rămâne pământul fără oameni, de ce fel ne sunt ostenelele şi vorbele şi legăturile ce le facem” – încheiase el cuvântarea faţă de Heissler. Iar acum, în 1711, în tratativele cu Rusia, care urmau aceeaşi linie pe care el o expusese lui Heissler, din toată această politică de serioasă cumpănire a intereselor ţării şi ale poporului românesc, Radu Popescu nu mai vede, nu mai găseşte altceva de subliniat decât latura de duplicitate. Parcă îşi simte sufletul uşurat când povesteşte prăbuşirea politicii lui Brâncoveanu.

„. că s-au scăpat de amândouă părţile, că muscalii l-au cunoscut de viclean şi înşelătoriu de creştini, turcii încă l-au numit hain împăratului. că el gândise să placă vreunei părţi, în cea de pe urmă nici uneia n-au plăcut, nici alteia, că nu minte Hristos (când zice) că nu poate sluji neştine la doi domni.”

Nici chiar atunci când ajunge cu povestirea la ziua de Adormirea Maicii Domnului a anului 1714, când Brâncoveanu a trebuit să privească, înainte de a-i veni rândul, cum cad sub sabia gealatului capetele celor patru copii ai săi şi al ginerelui – tragedie care a zguduit atât de puternic sufletul maselor populare, că ne-au transmis înfiorarea lor peste veacuri, în cunoscuta baladă: „Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin.”-nici atunci nu picură din sufletul înăcrit de ciudă al cărturarului, măcar o lacrimă de înduioşare peste rândurile cronicii. Dimpotrivă, încercând să fixeze, într-un tablou general, bilanţul domniei lui Constantin Brâncoveanu, el ţine să sublinieze petele de umbră: „însă Constantin-vodă Brâncoveanu, în domnia lui, au fost fericit de toţi oamenii ţării şi încă şi de oamenii altor ţări, cât i s-au auzit numele, iar nu lăudat, pentru că alta este fericirea, alta este lauda.

Într-acest chip poate să se fericească şi Constantin-vodă că l-au dăruit norocul cu tot felul de bine: sănătos, întreg, casă întreagă, fii şi fete mulţi, avuţii prea multe, case, palaturi, sate, vii, heleşteie, domnie îndelungată şi altele ca acestea, care nu i-au lipsit nimica, de care ochii lui au poftit, dar toate acestea au fost darurile norocului, iar nu câştigate de dânsul, că ceea ce câştigă cinevaş în lume este partea sufletului. iar Constantin-vodă nici o bunătate sufletească n-au arătat în viaţa şi domnia lui, pentru ca să-l laude, ci mai vârtos este a se huli pentru multe rele fapte ce au făcut în domnia lui, care au rămas la cei după urmă greutate şi blestem: avea o lăcomie mare peste măsură şi obiceiurile cele bune ale ţării, care cu multă socoteală le-au făcut acei bătrâni, toate le-au stricat.”

Despre politica lui prevăzătoare, care în timpul unei îndelungate domnii a asigurat liniştea în ţară şi a înlesnit poporului o prosperitate, cum nu mai cunoscuse de multă vreme, despre numeroasele lui ctitorii de mănăstiri, care au rămas până azi ca admirabile mărturii ale unui superior simţ artistic, despre înfloritoarea activitate culturală susţinută şi stimulată de domn el nu pomeneşte nimic.

O singură dată sufletul lui se pare că se înduioşează de nenorocirea lui Prâncoveanu, atunci când este vorba de cei care au pus la cale prăbuşirea domnului: Cantacuzinii. Ura, care mocnea ascunsă în sufletul cronicarului împotriva celor care uciseseră în chinuri pe tatăl său, izbucneşte cu toată vehemenţa: „în mijlocul vremilor acestora, Cantacuzinii, carii pururea au fost vicleni domnilor şi n-au fost odihniţi de nici un domn, şi acum la Constantin-vodă au început să-l viclenească şi să-l dezrădăcineze din faţa pământului, neavând altă pricină, fără numai răutatea lor aceea ce din fire o au avut şi mai dinainte, că nu le-au lipsit în zilele lui Constantin-vodă nici un fel de bine ca să nu-l aibă, voie vegheată, sfetnici ai domnului plini de bani, de sate, de vii, fără bir, fără împrumuturi, precum alţii ai ţării da. Zic adevărul, că mai bine trăia ei, decât Constantin-vodă, că el avea grijile domniei, iar ei aveau primblările şi desfătările şi câştigurile şi tot binele.”

Şi el povesteşte mai departe cum Cantacuzinii ar fi falsificat peceţile boierilor la Braşov, şi cu acestea ar fi semnat plângerea împotriva lui Brânco-veanu; cum, mai târziu, prin chiar Constantin Diichites – vătaful lui Brân-coveanu – ar fi trimis cărţi sultanului, legându-se să predea ei înşişi pe nepotul lor în mâna turcilor. El învinovăţeşte făţiş pe Ştefan Cantacuzino că s-a nevoit „cu atâta osârdie să stingă casa lui Constantin-vodă, cât limbă de om nu poate spune”. în această groaznică învinuire, el nu cruţă nici pe stolnicul Constantin Cantacuzino, „hoţul acel bătrân, care ştiind toate tainele nepotu-său Constantin, pentru că [i] le spunea toate, avându-l, nu ca pre un unchi ci ca pre un tată, au ştiut şi cărţile de la nemţi şi de la moscali, fcare-i făcuse acei împăraţi, hrisoave, să fie el şi feciorii lui prinţipi, cnezi şi luându-l de unde au fost, însuşi bătrânul acela le-au dus la imbrohorul”, ca să le dea în mâna sultanului. Şi ţine Radu Popescu să mai adauge că „lângă alte păreri ce va fi mai zis şi aceasta li-au pus înainte, că de nu va omorî pre Constantin-vodă şi pre feciorii lui, odihnă domnia şi ţara nu va avea”.

Stolnicul Constantin Cantacuzino, a cărui înţelepciune şi cultură era apreciată de toţi călătorii' occidentali, este astfel încondeiat în cronica lui Radu Popescu, încât apare un adevărat monstru. înainte de a pune la cale dezastrul nepotului său, stolnicul şi-ar fi otrăvit doi fraţi: pe Şerban-vodă şi pe lordache spătarul. Dovada: stolnicul însuşi a mărturisit. în zilele de restrişte, când Ştefan Cantacuzino a fost mazilit, stolnicul, în credinţa că va îndrepta situaţia fiului său, s-a dus la capigi-başa de 1-a dăruit şi între alte vorbe i-ar fi dezvăluit şi o mare taină. Anume: stolnicul însuşi ar fi otrăvit pe fratele Şerban-vodă, când a simţit că acesta se abate de la credinţa datorită Porţii şi tot el ar fi spus turcului că ar fi otrăvit şi pe celălalt frate mai mic, pe lordache, care fusese trimis în solie la Viena şi se înţelesese cu nemţii: „Aceste cuvinte toate capegi-başa le-au spus vizirului şi altor meghistani ai Porţii, de le-au auzit mulţi oameni de credinţă, mai vârtos dragomanul, fratele măriei-sale lui Nicolae-vodă, carele ajungând mai pre urmă şi domn în urmă aicea în ţară, au mărturisit către toţi boierii.”

Şi cum aici cronicarul se teme că cititorii contimporani şi viitori nu-l vor crede, el încearcă să spulbere astfel îndoielile: „Dacă el a mărturisit însuşi, ce îndoială va să fie ca să nu crează cineva că la amândurora morţi s-au zvonit că Constantin stolnicul i-au omorât, dar credinţă tot nu era, necunoscându-se adevărul. Iar dacă şi-au mărturisit păcatul către turc, nu la duhvonic, destul este să fie crezut la toţi!”

Singurul domn înzestrat numai cu virtuţi şi calităţi este Nicolae Mavrocordat, binefăcătorul său, căruia îi închina şi cronica. Capitolul despre Nicolae Mavrocordat începe cu o schiţă genealogică despre „Viaţa prea luminatului neam al prea înălţatului şi milostivului Domn Io Nicolae Alexandru vv., prea bunul stăpânitor [al] Ţării Româneşti”. Această schiţă arată cum în linie feminină, Nicolae Mavrocordat descinde din Alexandru cel Bun şi deci era destinat să fie „încoronat de puternicul Dumnezeu cu soarta domniei Ţării Moldovei în două rânduri şi aici în ţară aşijderea. Dumnezeu cel milostiv – adaugă el – să-i adauge anii vieţii măriei-sale până la adânci bătrâneţe, întru îndelungată stăpânire” – şi în tonul acesta panegiric, continuă povestirea domniei lui Nicolae Mavrocordat până la al zecelea an, unde se opreşte mâna cronicarului. „Nici odinioară nu voi tăcea, înălţate doamne, ca să nu vestesc pretutindenea, cât voi fi într-aceasta călătorie a vieţii, bunătăţile care măria-ta ai arătat cătră mine”, scrie el în prefaţa închinată domnului.

S-a arătat mai sus cum, înl716,când Nicolae Mavrocordat a fost luat prizonier de germani, Radu Popescu semna, la 3 decemvrie, alături de doi episcopi şi treizeci şi nouă de boieri, „fără nici o silnicie, ci de bună voie”, actul de solidaritate, prin care se legau să ceară ca domn pe Gheorghe Canta-cuzino, fiul lui Şerban-vodă. Trecând apoi în Ardeal, el subscria, printre cei dintâi, alături de mitropolit, plenipotenţele date delegaţiunilor de boieri, care se duceau să ceară împăratului Carol al VI-lea, sau prinţului Eugeniu de Savoia, alungarea „administratorului”, cum numeau ei pe Ioan Mavrocordat, şi aducerea în domnie a lui Gheorghe Cantacuzino.

După încheierea păcii de la Pojarevac, o bună parte dintre boierii care luptaseră împotriva „administratorului” au rămas în Oltenia, cedată austria-cilor, şi au luptat mai departe pentru ridicarea în domnie a lui Gheorghe Cantacuzino, pe când Radu Popescu s-a reîntors pe lângă „administrator” şi şi-a luat în primire locul de mare vornic.

Cum povesteşte cronicarul această parte din istoria ţării, în care şi el a jucat un rol activ?

Mai întâi pretinde că, după căderea lui Mavrocordat în mâna nemţilor, aducând aceasta la cunoştinţa ostaşilor săi, el, banul Craiovei, ar fi fost făcut prizonier de către gloate, care l-ar fi dus cu pază mare la Târgovişte, unde l-au predat autorităţilor germane. Dus în Ardeal, el a obţinut acolo de la generalul Stainville o carte de odihnă şi s-a dus să-şi întâlnească familia la Braşov. Atât! Despre participarea lui la acţiunea boierilor pentru restabilirea domniilor pământene nu suflă un cuvânt. Dimpotrivă, vorbeşte în cronică despre „nebunia pe care au făcut-o spurcaţii de boieri”, care au dat pe Mavrocordat în mâna nemţilor. El povesteşte mai departe cum aceştia au făcut sfat de „nimica şi blăstămăţesc, ca să se alcătuiască de tot cu nemţii, fiindu-le capetele pline de fumurile deşertăciunii”; că generalul Stainville i-a trimis înapoi la stă-pânii lor turcii; că delegaţia s-a întors ca „nişte dini cu coada între picioare”; că au făcut „cetişoare” şi au început a se sfătui „sfaturi vrednice de râs”, „socoteli deşarte şi vrednice de batjocură”, adică „cum ei să închine ţara împăratului nemţesc şi să ceară domn pe Iordache Beizadea, feciorul lui Şărban-vodă” şi că, abia după încheierea păcii, când Nicolae Mavrocordat a revenit în scaunul domnesc, le-au ieşit „fumurile cele deşarte din cap şi s-au trezit” şi că afară de câţiva, care au fugit peste Olt, „toţi cu o inimă s-au strâns la Bucureşti”.

Poate cu remuşcări pentru atitudinea avută faţă de protectorul său,. Radu Popescu continuă povestirea domniei a doua a lui Mavrocordat an de an, înfăţişând toate evenimentele mărunte de la curtea domnească: naşterea „cuconilor şi cucoanelor lui Mavrocordat”; trimiterea haraciului la Poartă ş.a. şi subliniind continuu „bunătăţile” acestui domn, deşi într-un rând se teme să nu cada în „bănuială de colachie, care româneşte se zice: ciocoinicie”.

Din când în când, întreţese în urzeala istoriei naţionale şi aci evenimente petrecute în ţări străine: turburările tătarilor din Bugeac; moartea lui „Duca de Orleans”, unchiul lui Ludovic al XV-lea; abdicarea regelui şi reginei Spaniei, care se retrag într-o mănăstire; moartea Ecaterinei, „împărăteasa moscalilor” ş.a.

Radu Popescu are, după cum se vede, un orizont de cultură mai larg. împrejurările vieţii îl aduseseră din tinereţe să călătorească prin multe ţări. Era poliglot: cunoştea limbile latină, greacă, turcă şi poate şi slava.

Limba lui, înviorată cu plastice proverbe populare („Dracului dă-i fum de tămâie cât de mult, el rămâne în firea lui tot drac”, sau „Din cal, l-au făcut măgar pe Gheorghe Beizadea”, sau „Cămilei i-au pus cercei la urechi”), este în acelaşi timp îmbibată de citaţii şi cuvinte greceşti (prochimen, pan-macaris-ton, amfivolie, perilipsie, exorie, ipopsie etc.) şi chiar turceşti (husmet, dughimi, buhasbelele – socotelile veniturilor, imam, dunama = flotă etc), mareând astfel în evoluţia limbii noastre literare o fază nouă.

El nu s-a putut însă desface de patimile care-i întunecau privirea limpede a lucrurilor, nu s-a putut ridica deasupra lui însuşi, ca să ne dea nu numai o povestire vie şi caldă, dar şi o icoană senină, plină de adevăr şi de sinceritate a vremurilor sale. îi lipseşte acea conştiinţă a răspunderii faţă de viitorime, pe care o găsim la marii cronicari moldoveni: „Scrisoarea este lucru veşnic. Eu voi da samă de ale mele toate câte scriu.”