Cronicarii lui Brâncoveanu

Rareori în trecutul nostru zbuciumat o domnie a avut norocul să ai Da parte de atâţia cronicari ca domnia lui Constantin Brâncoveanu. Dăinuirea ei îndelungată, prosperitatea crescândă a ţării, înflorirea culturală, sprijinul acordat creştinilor din Răsărit, care gemeau sub apăsarea păgână, casa îmbelşugată a domnului, înviorată de numeroşi copii, gineri şi nurori şi apoi, deodată, din culmea fericirii şi a gloriei, repedea prăbuşire: arestarea lui Brâncoveanu şi a copiilor săi, închiderea în fioroasa temniţă a celor şapte turnuri şi, în sfârşit, sângeroasa decapitare pe ţărmurile Bosforului a tatălui şi a celor patru copii ai săi cu ginerele Văcărescu – toate aceste evenimente au avut un răsunet adânc în sufletul contimporanilor. în afară de italianul Anton Măria Del Chiaro, secretarul de limbi occidentale al lui Brâncoveanu şi al urmaşilor săi, care în opera Istoria delle modeme rivoluzioni della Valachia, apărută la Veneţia în 1718, ne-a lăsat o icoană preţioasă a vieţii de curte şi a domniei lui Brâncoveanu, patru cronicari pământeni s-au învrednicit a transmite peste veacuri amintirea lui Brâncoveanu. Unul, Radu Popescu, care se simţea nedreptăţit în această „becisnică de ţară”, a continuat a scrie cu ochii împăienjeniţi de patimă. Altul, logofătul Radu Greceanu, traducătorul de texte religioase de care ne-am ocupat mai sus, a scris cronica la curte, sub ochii domnului, în lumina în care acesta ar fi dorit să fie înfăţişat viitorimii. Un boier, necunoscut până acum, ne-a lăsat o cronică de o reală valoare literară şi, în sfârşit, un cărturar mai mărunt, din mulţime, a cântat în versuri tragedia morţii lui Brâncoveanu, cântec care a intrat apoi în domeniul popular.