Cronica rimată asupra mortului Constantin Brâncoveanu (Cântecul lui Constantin-vodă)

Tragedia decapitării lui Brâncoveanu, a ginerilor şi copiilor săi pe ţărmul Bosforului a înfiorat întreaga creştinătate. Vestea a străbătut ca fulgerul în Occident şi a fost notată cu groază de ziarele contimporane, îndeosebi marile ziare franceze ale timpului, Le Journal historique sur Ies matieres du temps din (Verdun), Gazette de France, Mercure Galant, aduceau la cunoştinţă cititorilor grozăvia executării lui Brâncoveanu, sub ochii sultanului1.

Chiar cei care urmăriseră răsturnarea lui au rămas consternaţi. Până şi în lumea turcească din Constantinopol s-au ridicat voci care să murmure împotriva cruzimii. „Les Turcs meme ont trouve beaucoup de barbarie et de ferocite dans cette action”2, înştiinţa, în 1715, pe Ludovic al XlV-lea, ambasadorul francez la Constantinopol, Des Alleurs. Cu atât mai mult vestea aceasta a zguduit conştiinţele româneşti.

Învinuirile aproape făţişe care se aduceau stolnicului Constantin Can-tacuzino şi fiului său Ştefan, învinuiri care şi-au găsit expresia în cronicile timpului şi ajunseseră până la urechea lui Dimitrie Cantemir în Rusia3, erau un ecou al indignării populare, neştiutoare a mrejelor de intrigi de peste hotare, în aceste împrejurări, un cărturar mărunt din mulţimea anonimă a alcătuit o cronică în versuri asupra tragediei lui Brâncoveanu şi a copiilor săi. Evenimentul este încadrat în tema biblică, atât de cultivată în predica şi lirica medievală —fortuna labilis – temă pe care o speculase, în literatura noastră, mai înainte Miron Costin şi D. Cantemir:

O pricină minunată Ce au fost în lumea toată Di-nceput şi din vecie Precum şi la carte scrie.

Autorul ne introduce apoi la curtea lui Brâncoveanu, unde lumea se pregătea de sărbătorile Paştelui, când soseşte de la Poartă un imbrohor. Acesta convoacă toţi boierii la curte, ca să împlinească porunca imperială şi să citească firmanul de mazilire:

1 Cf. L. B a i d a f f, La mort de Constantin Brâncoveanu et la presse europeenne, în Revue du Sud-Est-Europe'en, Bucureşti, 1929, p. 64 – 76.

2 Documentele Hurmuzaki, voi. I, supl. I, p. 430 – 431.

3 Operele princepelui Demetriu Cantemir (ed. Academiei Române), tom. II, Bucureşti, 1875, p. 20-26.

Domnul, doamna rămân consternaţi. Copiii, care se bucurau de adierile primăverii:

        — Oh! prea dulce primăvară, Cum ne scot turcii din ţară Şi ne duc la grea urgie, La pedeapsă şi urgie!

Turcul dă poruncă să se strângă a doua zi, din nou, boierii ca să purceadă la alegerea altui domn. Este ales Ştefan Cantacuzino. Autorul anonim cunoaşte şi el episodul – pe care-l povesteşte mişcat Del Chiaro – al întrevederii lui Ştefan Cantacuzino cu Brâncoveanu. Ştefan Cantacuzino se duce să-l vadă pe Brâncoveanu şi, jenat parcă de mustrarea conştiinţei, abia îngăimează:

        — Ne rugăm să ne ertaţi Că nu suntem vinovaţi. Mulţumim de boierie

Şi de altă avuţie.

La care Brâncoveanu răspunde scurt:

        — Să fiţi de mine ertaţi, De Dumnezeu judecaţi! Că eu văd că sunt robit Şi despre voi sunt vândut.

Apoi, cuprins de indignare şi de durere adâncă, văzând că cel ce 1-a trădat este însuşi nepotul său:

        — Dacă ţi-a fost de domnie, De ce nu mi-ai spus tu mie? Ca să ţi-o fi dăruit, Cu pace să fi domnit. De Domnul nu te-ai temut? Tiranului m-ai vândut! Să ştii, nu va zăbovi, Dumnezeu îţi va plăti!

Turcul porunceşte să se strângă la curte tot oraşul. Lumea se revarsă pe uliţele capitalei. Brâncoveanu şi ai săi sunt urcaţi în caretă şi porniţi pe drumul pieirii, în lacrimile poporului care-l petrece cu urarea: „Domnul să te izbăvească”:

Cu pace să te păzească! Să scapi de-această urgie, Să fii iarăşi în domnie, Că bine ne-ai domnit Şi cu pace ne-ai hrănit.

Ajunşi la Giurgiu, nenorociţii creştini sunt lăsaţi câteva zile până petrec Pastile. Apoi sunt trecuţi peste Dunăre şi duşi la Ţarigrad, unde domnul, ginerii şi copiii sunt închişi şi ţinuţi în temniţă toată vara.

Apoi sunt aduşi prin grădina împărătească la locul de execuţie. Brâncoveanu aruncă cuvinte grele pentru „păgânul şi spurcatul” sultan care-i taie fără dreptate:

Cu ce-ţi suntem vinovaţi De pierim nejudecaţi. Măcar să-ţi fim vinovaţi, Dar copiii ce-au stricat?

Ajunşi la locul de execuţie, se aşterne covorul. Momentul este dramatic. Copiii, înfioraţi, se lipesc de sânul tatălui, plângând:

Ce să facem Că vom să ne pristăvim Şi de lume ne lipsim. Şi iar în taină grăia Tătâne-său şi zicea:

        — Lasă-ne să ne turcim Ca zilele să lungim.

Şi acum intervine acel gest de mare demnitate creştină, trăsătura proeminentă a personalităţii marelui domn:

Vodă dulce-i săruta Şi din gură aşa striga:

        — Nu vă, fiilor, spăriaţi, Ci pe Dumnezeu rugaţi Şi strigaţi toţi cu tărie Şi cu glas de bucurie: Puţină durere-om lua

Şi în rai că vom intra. (autorul are predilecţie pentru verbul a striga) în sfârşit, se apropie gealatul, care retează pe rând capetele copiilor şi al tatălui, aruncând apoi trupurile în mare. Doamna, care priveşte scena, înnebuneşte de groază. în încheiere, autorul revine la tema psalmistului cu care începuse cronica, ceea ce ne îndeamnă să bănuim că autorul trebuie să fi fost un cleric sau un dascăl de biserică.

După cum se vede, cronica nu are o valoare literară deosebită. Fiorul tragediei nu a găsit în sufletul cărturarului anonim flacăra căldurii emotive şi mijloacele de expresie adecvate, care să transfigureze materia istorică în materie de artă. Dar în zbuciumul care a cuprins sufletele româneşti ale vremii, această umilă cronică rimată, care dădea glas indignării poporului, a avut un adânc răsunet, căci pe de o parte ea a fost aşezată pe melodie, iar pe de alta a intrat în domeniul colindelor populare.

Sub această nouă formă, Cântecul lui Constantin-vodă cel Bătrân a străbătut repede în straturile populare şi a fost introdus de copii în ciclul colindelor cu steaua, la sărbătorile Crăciunului. Cu timpul însă, fiindcă textul cân-tecului era prea lung, copiii l-au scurtat, mărginindu-se la partea introductivă, la tema biblică: „O pricină minunată, ce au fost în lumea toată”. în această nouă formă prescurtată, cântecul trăieşte şi azi ca colindă, cântându-se în toate ţinuturile româneşti, de la Maramureş până în Dobrogea, din părţile Mureşului până în Basarabia. Forma cea mai veche a melodiei a notat-o Anton Pann în colecţia lui de Cântece de stea în notaţie bisericească veche, care, transpusă în note moderne de sf.-sa preot I. D. Petrescu, este următoarea:

0 pri ci – nă mi – nu-na-a – d – ta din ce-pu-u – ut dtn iu'-mea foâ-ta

De altă parte, forma primitivă, completă, a cântecului lui Constantin-vodă s-a răspândit repede, prin copii manuscrise, în tot largul pământului românesc: în Moldova, în Basarabia, în Transilvania. Pe la 1818, el era copiat tocmai la graniţa de vest a Ardealului, prin părţile Beiuşului, la Diosig, de preotul Pavel Popovici, care ne-a lăsat în acelaşi caiet şi o variantă a acestui cântec, prelucrată mai adânc sub inspiraţia sentimentului naţional. Brânco-veanu este prezentat în acest cântec ca un domn care a urmărit independenta tării:

Că el Ţara Românească Vre singur să o domnească, Plângi neam românesc, Cu nemţii să se unească Ca pe turci să izgonească, Plângi neam românesc.

şi în final, după ce povesteşte scurt asasinarea lui Brâncoveanu şi a copiilor săi:

Plângeţi acum românilor

Că aţi rămas în jugul turcilor

Şi n-o mai fi vodă Constantin

Ca să vă scoată din robia turcească, Plângi neam românesc.

Astfel cronica rimată a morţii lui Brâncoveanu, care este a doua cronică rimată în literatura noastră – întâia a fost traducerea lui Greceanu – şi cea dintâi plăsmuită de un român, deşi nu are calităţi literare deosebite, a ajuns totuşi o creaţie populară şi a devenit ca un simbol al rezistenţei sufletului românesc împotriva furtunilor care au abătut pe cei mai aleşi reprezentanţi ai săi. Din ea a crescut apoi frumoasa baladă populară a lui Alecsandri, Const. Brâncoveanu, reprodusă, pe vremuri, în toate manualele de clasele primare.

Bibliografie

Texte: O versiune din 1730, publicată de G. Creţii în Convorbiri literare, IX, 1875, p. 329 – 331. Cântecullui Constantin-vodă, într-o versiune din 1809, a fost publicat de I. B i a n u în Buletinul Comisiunei istorice a României, I, 1915, p. 309 —3 H. Versiunea preotului Pavel Popoviei din Diosig şi prelucrarea ei au fost publicate del. Lupaş, Versuri istorice despre Constantin Brâncoveanu., în Anuarul Institutului de istorie naţională (Universitatea „Regele Ferdinand I”, Cluj), publicat de Alex. Lapedatu şi Ioan Lupaş, V, Cluj, 1930, p. 460 – 462. Alte versiuni în mssele din Biblioteca Academiei Române, nr.: H37, f. 63, 1620, f. 50 (din 1778), 1629, f. 53 (din 1756), 3078, 3151, 4725, 4730.

Despre Cântecul lui Brâncoveanu în cântecele de stea şi în vicleim, cf. N. C a r t o j a n, Cărţile populare în literatura românească, voi. II, Bucureşti, 1938, p. 193, 212 – 214.