Radu Popescu

Compilaţia lui Stoica Ludescu a ajuns şi la cunoştinţa adversarilor şi era firesc ca acestora să nu le convină a fi înfăţişaţi contimporanilor şi viitorimii în lumina de blesteme în care îi înfăţişase istoricul cantacuzinesc. Cel mai cărturar dintre ei, Radu Popescu, om cu cultură largă şi cu talent literar, fiul vistiernicului Hrizea, care pierise ucis în chinuri de Şerban Cantacuzino, a apucat pana ca să întocmească o altă compilaţie pe un plan nou şi ca să povestească lupta dintre ai săi şi dintre Cantacuzeni, în lumina care le era prielnică.

V iaţa. Radu Popescu are o viaţă plină de peripeţii dramatice, cu trăsături de adevărat roman: zguduită în tinereţe de tragedii familiale, de neaşteptate întorsături ale soartei, care fac din fiul unuia din cei mai bogaţi şi mai puternici oameni ai Ţării Româneşti un boier scăpătat, pentru ca apoi să-l ridice pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei boiereşti şi, în cele din urmă, să-l aducă a-şi închina zilele în chiliile unei mănăstiri.

Era fiul lui Hrizea vistierul, din satul Popeşti al judeţului Ilfov. Bunicul său, Gheorghe Carida – nume ce trădează o origine grecească – fusese vistier pe vremea lui Radu Leon şi a lui Matei Basarab şi a fost ucis în răscoala seimenilor din 1655, când i s-a jefuit şi toată casa. Tatăl cronicarului – Hrizea – a luat în căsătorie pe Măria, fiica marelui ban Gheorghe Băleanu, căpetenia partidei de boieri care duceau lupta înverşunată împotriva Cantacuzinilor.

În încăierarea dintre cele două partide boiereşti, în care a căzut victimă postelnicul Constantin Cantacuzino, Hrizea a jucat un rol de frunte. După moartea postelnicului, el era în capul partidei boiereşti, care ducea mai departe lupta contra Cantacuzinilor.

Pe timpul lui Duca-vodă, când domnul, din porunca turcilor, pornise cu oştirea în ajutorul trupelor turceşti, împotriva cetăţii Cehrinul, rămân în ţară ca ispravnici de scaun, între alţii, Hrizea Vistiernicul şi logofătul Şerban Cantacuzino, fiul postelnicului, cu misiunea specială de a supraveghea ridicarea unor ziduri la curtea domnească. în acele împrejurări, Şerban Cantacuzino, care intrase în legături de dragoste cu doamna, şi-ar fi dat gândul pe faţă: „Bune case de domn tânăr”. De fapt, el umbla încă de atunci după domnia ţării, îndemnat între altele şi de faptul că în Constantinopol fusese numit vizir un bun prieten al său, Cară Mustafa. în aceste împrejurări, vine în Bucureşti un ciohodar din Constantinopol, cu veşti pentru Şerban Cantacuzino. întâmplarea face ca să iasă în calea turcului, care căuta pe Şerban, Hrizea, şi-i spune trimisului că el este Cantacuzino. Astfel scrisoarea şi destăinuirile ciohodarului sunt aflate de Hrizea, care le comunică domnului Duca-vodă. Şerban Cantacuzino, înştiinţat de cele întâmplate prin doamna lui Duca-vodă, Anastasia, fuge peste graniţă şi, curând după aceasta, izbuteşte să capete la Constantinopol domnia Ţării Româneşti.

Şerban Cantacuzino, nevoit să mai rămână câteva zile pe ţărmurile Bosforului, ca să-şi consolideze domnia, trimite, prin nepotul său Brâncoveanu, poruncă la Bucureşti, ca să se aşeze în scaunul domnesc ca locţiitori ai săi – caimacami, cum se zicea pe atunci – Badea Vornicul Bălăceanu şi Hrizea

Vistierul. Dar această cinste deosebită, pe care Şerban-vodă o aducea celui ce făcuse parte din tabăra care pusese la cale pieirea tatălui său, nu era pornită din sentimente sincere.

În 1680, pe la sfârşitul lui februarie, Hrizea este închis din porunca domnului, sub învinuirea că ar fi mâncat banii ţării. Boierii însărcinaţi cu cercetarea cazului stabilesc însă că Hrizea cheltuise de la el, pentru ţară, 30000 de taleri. Abia scăpat de această acuzare, o altă năpastă cade pe capul lui. Domnul îl învinuieşte că zahereaua – adică previziunile – procurate oştirii turceşti care înconjurase Cameniţa, fusese rea. O cronică anonimă, care ne relatează acestea, adaogă aci că „ori bună, ori rea de au fost, o dedese boiarii şi rudele lui, iar el numai Hrizei vistier îi găsea vină”. Din porunca domnului, i s-a cerut pentru această vină 41000 de taleri. Neavând încotro, nenorocitul vistier a trebuit să-şi vândă satele, moşiile şi ţiganii, şi pe deasupra să se împrumute, ca să achite suma cerută. După plată, Hrizea este scos din temniţă, dar în curând este închis din nou şi muncit în chinuri din ce în ce mai grele, până ce i se scoate un ochi. Un misionar catolic, călugărul italian Del Monte, care fusese trimis în Ţara Românească de scaunul papal ca să facă un raport asupra situaţiunii ţării, ne spune că domnul din iatacul său auzea vaiete şi chinurile nenorocitului boier, care se zbătea în dureri, jos în beci, strigând: „Doamne, eşti crud şi nebun de-mi chinuieşti trupul? Cine-ţi va mai crede ţie? Ţi-am slujit cu credinţă şi numai în acest an ţi-am numărat din ţară 2800 pungi, pe care le-ai luat şi nu ştiu cui le-ai dat.” Del Monte adaogă la acestea că domnul, înfuriat, a poruncit atunci ca vistierul să fie tras în ţeapă.

Pe urma lui Hrizea rămân, cu totul sărăciţi, jupâneasa şi copiii. Şi totuşi, setea de răzbunare a domnului nu s-a potolit, căci cere familiei bani şi pune slujitori să-i păzească ziua şi noaptea şi să le urmărească toate mişcările. Văzându-se necontenit hărţuiţi şi aflând de la unii şi de la alţii că domnul e hotărât să-i piardă, „au luat – cum zice cronica în graiul ei bătrânesc – pe Dumnezeu într-ajutor” şi, strecurându-se printre paznicii care pândeau în jurul casei, izbutesc să încalece de cu seară şi, gonind pe drumul Giurgiului, pe la miezul nopţii au trecut Dunărea în ţara turcească.

Şerban, aflând a doua zi de fuga lor, a trimis în toate părţile căpitani şi slujitori ca să-i prindă şi să-i omoare unde i-or ajunge. Era însă prea târziu. Cu toate promisiunile de bani făcute paşilor şi cadiilor din cetăţile dunărene, fugarii ajung la Adrianopol, de acolo la Ţarigrad şi, în sfârşit, după o oarecare vreme, se oploşesc în Moldova, la curtea lui Duca-vodă, unde se întâlnesc cu ceilalţi boieri pribegiţi acolo de frica lui Şerban-vodă.

Pe la începutul lui 1687, adică în ultimul an al domniei lui Şerban-vodă, Radu Popescu-fiul vistierului ucisşi ai săi se întorc cu cea mai mare parte a pribegilor, la vetrele lor. Erau însă – cum se va vedea îndată – cu totul scăpătaţi.

La începutul domniei lui Brâncoveanu, Radu Popescu este preţuit pentru cultura lui şi trimis în misiuni diplomatice.

În acele timpuri, aga Constantin Bălăceanu, care fusese încredinţat cu solie la Viena, de către Şerban Cantacuzino, aflând de moartea socrului său, s-a oprit la Braşov şi a început să uneltească împotriva noului domn, Brâncoveanu, pe lângă generalul Heissler, comandantul armatelor imperiale. După stăruinţele lui Bălăceanu, Heissler se pregătea chiar să intre cu oştirile în ţară.

Brâncoveanu, însă, care se străduia ca ţara să nu devină teatrul războiului dintre creştini şi turci, trimisese o solie pe lângă Bălăceanu şi pe lângă comandantul general, dar solii lui Brâncoveanu găsesc pe Heissler turburat şi mânios, ca „un urs împuşcat”, spune o cronică anonimă contimporană, şi „nicicum nu se apropia de vorba lui, că nu se uita la vorbele lor, ci la cuvintele Bălă-ceanului”.

Solii se întorc fără nici o ispravă, dar Brâncoveanu, gândindu-se la jaful şi pustiirea ce s-ar întinde în ţară, când împotriva armatelor germane s-ar uni oştirile turceşti şi tătăreşti, trimite din nou, de data aceasta pe Radu Popescu, „fiind – după cum ne încredinţează cronica – învăţat în limba latinească”. Şi pentru a îmblânzi mânia generalului, Radu logofătul aducea ca dar din partea domnului, pe lângă o sumă de bani, şi o mie de boi pentru nevoile oştirii. Cronica contemporană ne-a consemnat toate amănuntele întrevederii cu generalul austriac şi discuţia urmată între ei, asupra căreia, pentru savoarea lucrului şi pitorescul vremii, ne oprim puţin.

        „ Jupâne Haisler-începe Radu Popescuce pricină este la mijloc între dumneata şi între măria-sa vodă şi între ţară, şi în toate zilele te lauzi cu rău asupra pământului; în ioc ce am avut nădejde de mântuinţă din mâinile turcilor păgâni, acum de la dumneavoastră să ni vie pieire, care nădejde va să fie la noi în deşert.” La acestea, Heissler răspunde acuzând pe Brâncoveanu că, după ce a trimis soli la împărat şi a încheiat legământ cu creştinii, n-a vrut să păzească „tocmeala – cum zic la noi, la nemţi: parola-ci aţi călcat şi toate legăturile, şi aţi stricat şi parola”. La acestea, răspunde Radu logofătul: „Mi-ar fi voia să auz de la dumneata care legături am călcat de am stricat parola, că domnul nostru şi cu ţara gândeşte că le ţin toate câte au legat solii ncştri acolo în Beciu [Viena], iar de au legat dumnealui Bălăceanu, care îndeamnă pre dumneata spre mânie, alte legături afară din cei trei soli ai noştri, pre neştiinţă, în taină, acelea nu le vom ţinea. iar acelea primim, care au legat solii noştri toţi de faţă. Şi de au legat bani, iată dăm bani, numai deodată toţi nu putem să-i dăm, de vreme ce suntem dajnici şi turcilor.” El stăruie mai departe să convingă pe general să renunţe la planul de a intra în ţară, căci hotarele „sunt deschise de toate părţile şi ar veni turcii şi tătarii de ar pustii tot pământul. Care lucru, dacă ar rămânea fără oameni, de cefei ni sunt ostenelile şi vorbele şi legăturile ce le facem?” Generalul rămâne însă neînduplecat. „Nici o mântuire – încheie el discuţia – nu se poate fără primejdie şi fără pagubă.”

Cu toată încrederea pe care i-a arătat-o Brâncoveanu în această împrejurare, totuşi, până în 16y3, nu i se acordă nici o dregătorie. Dealtfel, şi vremurile erau turburi. Ofensiva otomană împotriva creştinilor începuse. Brâncoveanu primea porunca de a se duce cu. toate ostile sale la Cerneţi. în toamna anului următor, trupele austriace intrară în Oltenia; ocupară Piteştii, Câmpulungul, iar în iarnă, Heissler şi înteţitorul său. Constantin Bălăceanu, îşi făceau Crăciunul în Bucureşti. Ca să scoată pe imperiali din ţară, domnul aduce în ascuns pe tătari.

De altă parte şi Radu Popescu este prins în dezlegarea numeroaselor încurcături băneşti, rămase de pe urma tatălui său. Tatăl lui Radu Popescu, silit de Şerban Cantacuzino să plătească 41000 taleri pentru zahereaua de la Cameniţa, îşi vânduse o parte din avere şi a zălogit pe cealaltă. Radu şi fratele său Gheorghe s-au tot străduit să plătească datoriile mari şi grele – zice actul divanului – dar văzând în cele din urmă că n-au putere să le împlinească toate, s-au lepădat de toată averea rămasă de la tatăl lor, ca să se împartă între datornici, luând fiecare „măcar veri ce ar găsi”.

Se pare că Brâncoveanu nu avea destulă încredere în Radu Popescu, sau poate că trăia încă viu în amintirea lui rolul pe care 1-a jucat Hrizea în uciderea bunicului său despre mamă. Dregătoria de clucer (care avea îndatorirea de a îngriji de proviziile necesare cailor domneşti) nu era o slujbă pentru cultura şi aspiraţiile lui Radu Popescu. De aceea nu era mulţumit cu situaţia lui, şi amărăciunea de care era cuprins se străvede într-o scrisoare interesantă, pe care o trimite vărului său Răducanu Dudescu. în această scrisoare semnificativă, cronicarul nostru îşi arată dorinţa de a veni la Dudeşti, să vadă pe „mama Neacşa” şi pe vărul său, ca să mai vorbească: „câte ceva, că Dumnezeu numai va crede precum ne aflăm şi alt nu avem la cine şi către cine ne plânge. Doară până acum, ca nişte oameni ce suntem, înfăşuraţi în deşertăciunile lumii, vom fi şi avut câte ceva între noi, iar acum, cunoscând şi văzând de la dumneavoastră atâta ajutor, de nu-ţi voi fi mai bun decât fratele şi gânditor şi cu fapte, încât îmi va fi cu putinţă, să mă bată Dumnezeu. Numai iar mă rog aibi-mă, iubeaşte-mă, sprijineaşte-mă, că sunt striin şi n-am pe nimeni să mă caute; ci toată nădejdea, după Dumnezeu, la dumneavoastră îmi iaste. Şi eu iar cum voi fi cu dumneavoastră, sfinţia-sa aşa să mă judece. Nu-mi trebuieşte alt nimic, fără cât o fărâmă de viiaţă fără groază, şi să trăim cum va da Dumnezeu; că unde văz că într-aciasta becisnică de ţară, ne vin oamenilor primejdii şi petrec neştiind nimica, zău că sunt bucuros mai bine să mă aflu în statul celor mai de jos şi să fiu odihnit, decât să-mi fie numele acesta şi să fiu pururea cu gheaţă în inimă.”

Cu aceste sentimente de amărăciune în suflet, Radu Popescu ia parte în iarnă la complotul urzit împotriva lui Brâncoveanu, pentru aducerea la domnie a lui Grigore Ghica, care se afla atunci la Constantinopol. Căpetenia complotului era Dumitraşcu Corbeanu, a cărui soţie era înrudită cu sora pretendentului.

Înţelegerea între complotiştii din Bucureşti şi între pretendentul din Constantinopol s-a făcut prin mijlocirea unui turc, care fusese efendi la Grigore Ghica. înlăturându-se corespondenţa, care putea să dea lucrurile pe faţă, turcul trebuia să ducă lui Grigore Ghica, în ziua când cele puse la cale în Bucureşti erau gata, o mahramă cu sârmă. însă turcul, din lăcomia câştigului, primind mahrama, cu un răvaş, le-a predat lui Brâncoveanu. Domnul, mirându-se cu boierii săi de această viclenie, nu s-a turburat la început şi i-a iertat. Dar lucrurile răzbătuseră până la Ţarigrad şi, într-o bună zi, se pomeneşte cu un agă, trimis din Constantinopol, cu firman ca să aducă la Poartă pe boierii care pârâseră pe Brâncoveanu. Domnul, care se pricepea să deznoade iţele încurcate ale conjuraţilor, trimite, pe lângă boierii cuprinşi în firman – deci şi pe Radu Popescu —, şi o sumă de boieri devotaţi lui, împreună cu 15000 de galbeni, care au efectul de a împăca lucrurile şi de a întări situaţia lui Brâncoveanu.

Pe temeiul unui firman care declara că pârele au fost dovedite mincinoase, Brâncoveanu închide pe Dumitraşcu Corbeanu, căpetenia, pe Grigore postelnicu Băleanu şi pe Radu Popescu; dar aci se vede şi tactul lui Brâncoveanu, care nu numai că îi iartă, dar îi şi pune în slujbe.

În decemvrie următor (1700), Radu este „ispravnic de banii haraciului” în judeţul Vâlcea, iar în primăvara anului 1703 este ispravnic la Vel Ocnă în Râmnic.

Curând după aceasta, raporturile dintre domn şi cronicarul nostru se înăspresc. Radu nu se mai întâlneşte în dregătorii, iar dintr-o scrisoare a lui Brâncoveanu din 1708, către vărul cronicarului, se vede că acesta căzuse în dizgraţia domnului.

Radu Popescu făcuse în satul său un zăgaz, ca să abată cursul apei pe matca cea veche, dar neglijase să sape mai întâi şanţul cuvenit, ca să dea cale apei şi puhoiul, venind mare, s-a revărsat şi-a înecat livezile şi morile mănăstireşti. „Dacă au fost văru-tău – scrie Brâncoveanu – cu atâta minte, n-avem ce face. Pentru aceasta am scris boierilor caimacami să taie acel zăgaz şi nu va fi numai cu atâta, ci şi câtă pagubă şi stricăciune s-a făcut, toată va să plătească.” Pentru aceste motive, el va fi trecut în rândurile partizanilor lui Ştefan Cantacuzino (1714-l716) şi după înscăunarea acestuia, este numit în rangul de mare vornic de Târgovişte. în această calitate, i se încredinţează misiuni delicate, ca de pildă sarcina de a conduce, de la Giurgiu până la graniţă, cu conace, pe Carol al XH-lea, regele Suediei, sau aceea de a delimita hotarele Munteniei, care fuseseră încălcate de raiaua turcească a Brăilei.

Domnia lui Ştefan Cantacuzino este însă de scurtă durată. După doi ani de domnie, Ştefan Cantacuzino şi tatăl său stolnicul Constantin sunt strangulaţi în temniţele de la Bostangi-Başi.

Domnia lui Nicolae Mavrocordat reprezintă punctul culminant în ascensiunea politică a lui Radu Popescu. La începutul noii domnii, el păstrează funcţiunea de vornic de Târgovişte, iar în martie 1716 este ridicat la rangul de mare vornic. De aci înainte, cronicarul nostru începe să semneze în acte: Radu Popescu, în loc de Radu sin Hrizii vistierul sau Radu Hrizea. în vremurile acelea de zbucium, provocat de războiul dintre austriaci şi turci, Radu Popescu este însărcinat de domn cu misiuni de încredere. Astfel, el este desemnat să conducă oştirea tătărească, ce trebuia să treacă prin ţară, venind în ajutorul turcilor la asediul Timişoarei, şi să-i pregătească conace. Tătarii sosesc însă prea târziu, după ce Timişoara căzuse în mâna imperialilor. Grosul armatei tătăreşti, cu hanul în frunte, trebuia acum să se împreune cu vizirul, în acest timp, o ceată de nohai, întorcându-se spre vetrele lor, încep să se dea la jaf şi pradă. Radu Popescu dă atunci de ştire domnului, care, trimiţând slujitori, izbuteşte să smulgă din mâna tătarilor prada. întorcându-se în cetatea de scaun, domnul îl primeşte, după cum notează el însuşi, cu cinste şi-l numeşte mare ban al Craiovei. Radu Popescu ne spune că această înaltă dregătorie o datorează lui Grigore Băleanu, Radu Golescu şi Şerban Bujo-reanu, care, fiind în înţelegere ascunsă cu nemţii şi temându-se de el să nu le afle planurile, spre a-l îndepărta din Bucureşti, l-au recomandat lui Mavrocrodat pentru bănia Craiovei, că, fiind un om mai sprinten, „mai levent”, va putea face această ispravă. Cronicarul nostru primeşte însărcinarea, dar pe când el se afla la Craiova, o expediţie germană, condusă de un maior, surprinde pe Mavrocordat în Bucureşti şi-l ia prizonier. Radu Popescu pretinde că el, aducând la cunoştinţa oştilor pământene vestea arestării lui vodă, a fost dus de aceştia sub pază mare la Târgovişte, unde a fost predat autorităţilor germane, care l-ar fi ţinut în arest.

Documente din sursă germană ne dovedesc însă că relatările lui Radu Popescu în această privinţă nu sunt conforme cu realitatea. Dimpotrivă, era şi el din tabăra boierilor care sprijineau acţiunea creştinilor. La 3 decemvrie 1716, el se găsea, la Târgovişte, unde iscălea, împreună cu doi episcopi şi 39 de boieri, „fără de nici o silnicie, ci de bună voie”, un act de solidaritate, prin care semnatarii se obligau între ei ca să ţină cu toţii laolaltă şi să aleagă în unanimitate ca domn pe Gheorghe Cantacuzino, „căci tatăl înălţimei sale a fost domn şi cel mai bun cârmuitor al ţării, care ne-a guvernat ca cel mai milostiv părinte”, şi în sfârşit, să suporte împreună, fiecare după puterile lui, cheltuielile necesare pentru acţiunea lor.

Câteva zile după aceasta, Radu Popescu pleacă în Ardeal,unde se întâl-neşte cu ceilalţi boieri pribegi, devotaţi partidei creştine şi unde obţine de la generalul Stainville carte de liberă petrecere, „carte de odihnă”, cum zice el. în Ardeal stă până aproape de încheierea păcii de la Pojarevac.

În tot acest timp, Radu Popescu subscrie printre cei dintâi, uneori imediat după mitropolit, plenipotenţa dată delegaţiunii de boieri, prin care se cere împăratului Carol al Vl-lea sau prinţului Eugeniu de Savoia alungarea „administratorului”, adică a lui Ioan Mavrocordat, şi numirea ca domn ereditar a lui Gheorghe Cantacuzino. Ultima plenipotenţa, semnată de Radu Popescu, este din primăvara anului 1718. Un an mai târziu, după încheierea păcii de la Pojarevac şi numirea definitivă a lui Nicolae Mavrocordat în tronul Ţării Româneşti, Radu Popescu se găseşte la curtea din Bucureşti a noului domn, împotriva căruia luptase până atunci, îndeplinind însemnata funcţiune de mare vornic, ceea ce însemna pe acele vremuri: primul sfetnic al Divanului. în această dregătorie stă patru ani de zile, până la 1723. Era acum în asfinţitul vieţii, om trecut de 70 de ani, şi, cu sufletul adânc religios al bătrânilor din alte vremuri, gândind la ceasul morţii, care se apropia pe nesimţite, la ziua înfricoşată a judecăţii din urmă şi la zbuciumul vieţii sale trecute, a renunţat la măririle amăgitoare ale acestei lumi vremelnice.

Iată cum ne mărturiseşte el însuşi motivul care 1-a îndemnat să părăsească lumea în care trăise până atunci: „Fiind dvornic mare eu, Radu Popescu, în cinstea şi dragostea măriei-sale şi viind la vreme de bătrâneţe şi de slăbiciune, socotind că şi ale lumii sunt toate deşarte, singur din bună voie, am cerut Voie de la măria-sa şi am mers de m-am călugărit la mănăstire, la Radul-vodă”.

La mănăstirea Radu-vodă, sub numele de Rafail Monahul, trăieşte până la 1729, când îl prinde moartea. Astfel, în liniştea patriarhală dintre zidurile mănăstirii, în rugăciuni şi umilinţă, îşi ispăşeşte zbuciumul vieţii, plină de întorsături şi de alergări după măririle ispititoare ale vieţii, marele vornic al lui Nicolae Mavrocordat, cronicarul Radu Popescu.

Cum a înţeles viaţa şi cum a înfăţişat el lumea în mijlocul căreia a trăit şi s-a zbătut?

compilaţia lui radu popescu, cunoscută sub numele de Istoriile domnilor Ţării-Româneşti, începând tot de la descălecare, are un orizont de privire mai larg decât al lui Stoica Ludescu. Factura cronicii lui Radu

Popescu este mult mai complexă, căci el tratează istoria Ţării Româneşti sincronic cu a ţărilor învecinate: Moldova, Ardealul, Turcia, Rusia. Este un plan cu totul original, care nu are nimic comun cu vechile cronografe, căci acelea erau repertorii de istorie universală, care începeau povestirea evenimentelor de la creaţiunea lumii şi înfăţişau în ordine cronologică istoria tuturor popoarelor rând pe rând (evrei, asirieni, egipteni, perşi, greci, romani, bizantini), pe când în cronica lui Radu Popescu privirea este circumscrisă la popoarele din Răsăritul Europei vecine cu Ţara Românească. După fiecare domnie munteană, se înşiră evenimentele contimporane din ţările megieşe. De pildă, după ce dă povestea descălecatului şi a legendarului Radu Negru, pe care cronicarul – confundându-l cu Basaraba – îl aşază la 1290, urmează: „în zilele acestui domn, după cum să veade veleatul, au fost împărat la Ţarigrad Mihail Paleologul, carele au scos Ţarigradul din mâinile frâncilor”, apoi se trece la Otman şi lumea turcească, pentru ca să continue apoi cu istoria ungurească: „întru această vreame era craiu unguresc Ladislau”. De la domnia lui Alixandru vodă I, cu întemeierea principatului moldovean, 1320, intră în raza de privire a cronicarului şi Moldova, iar de la 1509 şi istoria Rusiei. Cronicarul însă nu izbuteşte să găsească un punct de vedere unitar care să coordoneze evenimentele; acestea sunt de cele mai multe ori juxtapuse. Dar trebuie să recunoaştem că autorul a lăsat o operă unică, nu numai pentru timpul lui, dar chiar şi pentru vremurile noastre: o încercare de istorie a românilor în lumina istoriei europene orientale.

Izvoarele lui Radu Popescu în această vastă operă de istorie răsăriteană, având ca punct central istoria românilor, sunt felurite. Pentru istoria Moldovei a avut la îndemână cronica lui Ureche într-o versiune a lui Simeon Dascălul. Pentru istoria bizantină şi turcească pe Gh. Phrantzi, care fusese martor la căderea Constantinopolului şi a fugit apoi în Italia; o versiune^a cronicii greceşti de la 1570. Pentru istoria Ardealului, izvoare ungureşti, ce n-au fost încă identificate.

Pentru istoria munteană, Radu Popescu a folosit acelaşi izvod vechi pe care-l utilizase şi Stoica Ludescu şi care în copia lui, în unele părţi, avea lacune şi confuzii, în altele date ceva mai bogate. în linii generale însă ştirile lui Radu Popescu corespund cu ştirile lui Stoica Ludescu până la domnia lui Neagoe Basarab, unde cronicarul Bălenilor utilizează şi el Viaţa Patriarhului Nifon, dar o reduce ca proporţie (eliminând partea apologetică a lui Neagoe) şi o încadrează mai armonic în urzeala cronicii. Pentru domnia lui Mihai Viteazul împleteşte ştirile din cronica lui Teodosie Rudeanu cu cele din poema grecească a lui Stavrinos, pe care am analizat-o la p. 146; pentru domniile următoare se foloseşte de cronica lui Matei al Mirelor. La domnia lui Matei Basarab are ştiri ceva mai bogate decât Stoica Ludescu.

De la domnia lui Grigore-vodă înainte începe partea personală a lui Radu Popescu (Radu-vodă Leon, Antonie-vodă, Grigore-vodă Ghica în a doua domnie, Duca-vodă, Şerban Basarab), în care intră pe scenă ca eroi principali Cantacuzineştii cu zarva şi turburările pe care – după el – le aduc în rândurile boierimii pământene şi cu reacţiunea partidei Bălenilor.

Radu Popescu înfăţişează tragedia postelnicului Const. Cantacuzino într-o lumină cu totul deosebită de aceea în care o cunoaştem de la Stoica Ludescu, căci el este cronicarul partidei adverse. După el vina toată o poartă Şerban

Cantacuzino, care, încă de la mazilirea lui Ghica-vodă, nutrea ambiţii mari, căci, ne spune cronicarul: „Şărban logofăt, feciorul lui Costandin postelnic Cantacuzino, mai ficlian fiind decât alţi fraţi, au gătit un cal foarte frumos şi l-au dus de l-au dăruit pasai despre dânsul şi i s-au rugat să-i fie slugă şi să-l aibă în gândul lui neuitat”. Paşa într-adevăr nu 1-a uitat „că, cu vreame îndelungată, i-au făcut mult bine, până şi la domnie 1-a rădicat”. Intenţiile lui Şerban se dau curând pe faţă. Pe când urmaşul lui Ghica-vodă, fiul său Grigoraşcu, se afla cu ostile turceşti şi tătăreşti în Ardeal, atunci, „cum zic unii, s-au făcut nişte amestecături, adecă Şărban logofăt, feciorul lui Costandin postelnicu Cantacuzino şi oarecare den fraţii lui ce era acolo, şi Mareş. şi Creţulescul, să fie umblat între căpitani şi între slujitori, de îndemna să meargă să pârască pre Grigorie-vodă la vizirul de rău, de hain şi de altele, şi pre urmă să ceară domn la vizirul pre Şărban lofogătul; care dan om în om mergând vorba, au ajuns şi la domn”. După ce s-a despărţit de vizir, vodă porunci vătafului de aprozi să-i aducă boierii care umblaseră cu vicleşug şi „începu a-i mustra pentru căci fac aşa, de au vrut să-l viclenească şi să-l pârască la vizirul: ce rău li-au făcut? Au nu i-au boierit cu mari boierii, au nu i-au miluit cu mile mari? Care anume, le spunia.” Pârâţii tăgăduiesc. Domnul „scoase vadnicii de faţă, căpitanii cari vorbise cu ei. şi începură a zice: Aşa, doamne, ni-au zis să mergem să te param la vizirul, şi să puie pre Şărban logofătul domn”. Grigore-vodă i-a dat atunci în paza vătafului de aprozi, în acelaşi timp sosesc în ţară pâri de la caimacamii domneşti: Stroe Leur-deanu şi Dumitraşco vistierul Cantacuzino, nepotul postelnicului, „pârând pre Costandin postelnicul Cantacuzino că umblă pre marginea turciască oamenii lui hulind numele domnului de rău şi de hain, şi pre oamenii târai îi zăticneaşte, de nu-i lasă să-şi dea dăjdiile împărăteşti, şi cum că să laudă, că el au popit pre Grigorie-vodă, şi iară el îl va despopi şi ca acestea altele multe”. Aceste două „pricim: una den tabără, alta den ţară” au aţâţat pre Grigore-vodă „cu mare mânie asupra casii lui Costandin Postelnicul” şi au dezlăns ţuit drama pe care Radu Popescu o relatează cu aceleaşi detalii ca şi Stoica Ludescu.

După omorârea postelnicului, fiii săi nu se potolesc. în timpul domniei lui Ghica-vodă, „iar au început Cantacozinii a amesteca lucrurile, precum au fost învăţaţi, şi a turbura pre unii din boiari”, „care aciasta n-o făcia de alt, fără cât să fie totdeauna ei mai mari”. Boierii „alunecându-să cu firea că vor fi acelea care le zic Cantacozinii” – că domnul s-ar fi sfătuit cu grecii ca să-i omoare – se răzvrătesc şi provoacă înlocuirea lui Ghica prin Antonie-vodă din Popeşti. Sub acest domn bătrân, abia „se aşăzase lucrul târai bine şi gâlcevile despre toţi, iar feciorii lui Costandin Postelnicul Cantacuzino. găsiră vreame să caute moartea tatâne-său, den cine au fost, şi închiseră pre Stroe Leurdianu, vinuindu-l că el au fost pricina de l-au omorât”. Radu Popescu ştie şi el de răvaşele pe care Ghica-vodă le dăduse stolnicului Const. Cantacuzino la Viena. Le văzuse chiar: „iar noi am văzut neşte răvaşele”, dar adaogă, aruncând umbra îndoielii: „ale cui vor fi fost, Dumnezeu ştie”.

După călugărirea lui Stroe Leurdeanu, „Şărban Spatariul şi fraţii lui să mărise, să împuternicise, cât trecea peste măsură, nebăgând seamă pre ceilalţi şi întru nimic socotindu-i”. Sub domnii următori, Cantacuzenii şi partizanii lor sunt necontenit în fierbere, când în ţară, „nălucindu-li-se” că adversării „fac sfat între dânşii să-i omoare”, şi zbătându-se „să depărteze pre toţi boiarii de pre lingă curte şi să le ia boieriile”, ca să le împartă între ai lor, când pribegi în Moldova sau la Constantinopol, urzind răsturnarea domnilor.

Domnia lui Şerban Cantacuzino e înfăţişată ca o pacoste pentru ţară. „Mare şi întunecat nor, şi plin de fulgere şi de trăsnete au căzut pre Ţara Rumânească Şărban-vodă, carele, ca cu neşte trăsnete, cu răutăţia lui au spart şi au dezrădăcinat nenumărate case de boiari şi de slujitori şi de săraci şi pre mulţi au omorât cu multe feluri de cazne şi i-au sărăcit cu multe feliuri de pedepse, precum istoria mai jos va arăta”. Şi începe a înşira crimele săvâr-şite de Şerban-vodă. Pe când se întorcea cu oastea sa şi cu turcii de la cetatea Dogancale, a trimis înainte cu „cărţi” la scaunul domniei pe Drosu Sărdariu, dar, în acelaşi timp, a învăţat, în ascuns, pe un tătar pe care i-l dăduse ca însoţitor, să-i taie capul pe drum şi apoi să se facă pribeag în Bugeac. Şi „pentru ca să stingă neamul lui Drosu, fiindcă acesta mai avea o fată, a trimes neşte seimeni, hoţi de ai lui” de au omorât-o. Pe Vâlcu vornicul, deşi 1-a judecat în multe rânduri şi nu i-a aflat nici o vină, 1-a închis în mănăstirea Snagovul şi, muncindu-l cu multe cazne, 1-a spânzurat. Pe feciorul lui Drosu Sărdarul, „tânăr săracul”, „l-au legat şi l-au slobozit în ocnă pustie”.

Asasinarea lui Hrizea vistierul, tatăl cronicarului, şi năpăstuirea familiei lui e povestită pe larg. Nu mai insistăm, fiindcă am reconstituit-o mai sus.

Radu Popescu, cu toate defectele lui ca istoric, are însă mai multă cursivitate în povestire decât Stoica Ludescu. El nu se pierde în lungi şi oţioase imprecaţii biblice, ci dizolvă indignarea şi ura în naraţiune. Este o limbă rea, cârcotaşă. înregistrează toate zvonurile răutăcioase, chiar şi vulgare ale timpului, când este vorba de adversari: lui Antonie-vodă, ne spune el, atât îi scurtase Cantacuzenii toate veniturile, „cât nici de mâncare nu era sătul, şi de băutură, că-i da cât vria ei; în zi de dulce: carne de vacă cu apă şi cu sare, în zi de sec: linte şi fasole cu apă şi cu sare. Vin îi da împuţit, ci trimitea cu urcioarele în târg Antonie-vodă şi fie-său Neagoe-vodă cu bani refenia, de cumpăra vin de bia; ci da fie-său mai mult la refenia, căci îi zicea tată-său că el are doamnă şi coconi, ci să dia mai mult – şi aşa vieţuia bietul Antonie vodă.” Despre Mihnea-vodă „zic unii să-i fi fost giuvan (lui Chinan-paşa), fiind frumuşel”. „Ştefăniţă-vodă, fecior lui Vasilie-vodă, nu căuta trebile domniei, ci curviile, şi cu parte fămeiască şi bărbătească.”

Dar Radu Popescu are ceva din darul marilor cronicari moldoveni, izbutind să scoată în lumină colţuri interesante din trecutul zbuciumat al ţării, în care se vede coloarea timpului şi psihologia societăţii. Şi factura sintactică a stilului are o tehnică mai modernă. Fraza e mai degajată din angrenajul coordonărilor şi al incidentelor. Ţâşneşte câteodată viu şi energic în dialoguri scurte. E caracteristică în această privinţă scena dinamică, povestită cu efecte teatrale a mazilirii lui Antonie-vodă din Popeşti. Faptele se petrec la Constantinopol, unde Antonie-vodă se dusese cu boierii ca să reînnoiască domnia. Turcii le făgăduiseră. „Să vă gătiţi în cutare zi, să veniţi să îmbrace caftanul.” La ziua sorocită, domnul şi boierii se strâng în camera marelui vizir. Acesta intră „şi începu a întreba: « Care iaste Mareş? » Zise: « Eu sunt ». « Ia-l! » Ci-l luară. « Care iaste Gheorghe Vornic? » Zise: « Eu sunt». «Ia-l». Ci-l luară. « Care iaste Şărban?» Ziseră: « Nu iaste ». [Şerban Cantacuzino, presimţind ce se va întâmpla, rămăsese acasă şi prefăcându-se că-i este rău.

        „zăcia lângă foc”.] « Care iaste Mihai Postelnicul? » « Cesta iaste. » « Ia-l! » îl luară. Care iaste cutare, cutare? îi luară pre toţi.” Şi după îndepărtarea potrivnicilor, „zise vizirul domnului Antonie-vodă: « împăratul te-au mazilit». Şi întorcându-să cătră ceilalţi boieri: « Voao v-au dat împăratul domn pre Glig orie-vodă; păsaţi la dânsul ».” Tot aşa prinsă pe viu, este filmată şi scena următoare, care se petrece în Bucureşti. Noul domn scrie banului Gheorghe Băleanu, care era caimacam, să prinză pe Radu logofătul Creţulescul şi pe fraţii Canta'cuzino. Băleanu trimite slujitori cu Radu Năsturel să ocolească casele boierilor şi să-i cheme la curte. Pe drum, boierii, nedumeriţi, „întrebau: Dar ce,ce? Ei zicea: « Nu ştim nimic, fără cât poruncă domnească au venit: veţi vedea ». Şi merseră la curte. Acolo era banul Gheorghe şi slujitori mulţi, luminări aprinse. Dacă veniră, şăzură. Şi se sculă banul şi zise: « Boiari fraţilor, sănătate de la măria-sa Grigorie-vodă, că l-au miluit Dumnezeu şi împăratul cu domnia: iată şi cartea ». Mulţămia ei lui Dumnezeu, însă acii dentre gloată fugi Iordache [Cantacuzino] şi vru să fugă şi Matei aga [fratele său], dar îi prinseră de veaste să-i întoarseră. Şi le zise banul Gheorghe: «Matei, căci faci copilăreşte de nu şazi! Dar domnul căci porunceaşte să fiţi la opreală, nu doar că va să vă omoară, ci numai până va veni măriia-sa; deci bun iaste Dumnezeu; vă va ierta; nu vă teameţi, ci şădeţi: nu ne mai faceţi ruşăne ».” în cămările domneşti zăceau închişi de Creţulescu 24 de boieri. „Ci îndată porunci banul Gheorghe de aduseră ţigani, şi le tăiară obezile, să-i slobozi. Ci fieştecarele îs lua obezile şi le ducea înainte Creţulescului şi-i zicea să să le puie în gât, şi le lepăda jos.”

Iată şi o scenă cruntă care ilustrează despotismul voievozilor din acele vremuri sângeroase de vasalitate turcească:

Mihnea-vodă, mâniat că boierii, în frunte cu Pârvul vistierul Vlădescul, îl pârâseră paşii, după ce s-a întors la conac, „întâmplându-să de au venit Pârvul vistieriul supt cortul domnesc, poruncise mai nainte unor beşlii, dacă-l vor vedea că vine Pârvul vistieriul la cort, să vie şi ei cu armele pre supt haine să nu vază. Ci îndată veniră beşlii, cum le poruncise. Deci după perdia ieşi Mihnea-vodă, şi zise beşliilor turceşte: « vurşughidi ». Şi îndată îl loviră cu săbiile de-l făcură fărâme, şi nu să mai socoti că iaste ştiut la Poartă şi mutafaraca împărătească, şi-l ridicară de acii, făcut fărâme de săbii.”

Iată, în sfârşit, în contrast, şi un tablou de logodnă domnească – fiul, „coconul” lui Radu-vodă din Muntenia, Ştefan, cu fiica lui Duca-vodă din Moldova, Catrina – al cărei fast patriarhal şi ale căror obiceiuri turceşti, cu coloritul lor oriental, au izbit curiozitatea naivă a boierimii noastre din ambele ţări, căci o descrie şi Neculce: „Strâns-au toată boierimea ţării cu toate jupânesele şi au întins corturile în dial despre Mihai-vodă, în drumul Cotrăcenilor: acolo făcia ospeţe în toate zilele. Adus-au pehlivani de cei ce joaca pe funii, şi de alte lucruri. Adusese şi un pehlivan hindiu harap, carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre: iute om era şi vârtos. Lângă altele, de nu le putem lungi, făcea aceastea mai ciudat: punia de rând opt bivoli, şi să răpeziia iute şi, sărind peste ei, să da în văzduh peste cap, şi cădia în picioare de ceia parte; alta, un cal domnesc, gras, mare, îşi lega chica de coadă-i, şă-l bătea comişelul cât putia, şi nu-l putia să-l mişte de loc; alta, un copac mare den pădure adusease neated, şi înfipt, s-au suit pre dânsul ca o maimuţă; deci, după multe jocuri ce au făcut sus în vârfu-i, s-au slobozit de acolo cu capul în jos, şi au dat în picioare; alta, un tulpan lung de mulţi coţi, îl ţinia oameni în mâini, cât era, şi să răpăziia iute, şi mergia călcând pre tulpan, şi nu să afunda; alta, să prindea mulţi oameni câte doi în mâini, şi făcea chip ca de o bute cu mâinile, şi mai lung şi să răpeziia iute, şi intra cu capul pen gaura aceaia, şi nu-l simţia oamenii, şi de ceia parte cădia în picioare. Ca acestea multe făcea, care nu le ţinem minte. în scurt, mare veselie s-au făcut la aciastă logodnă a coconului Radului-vodă aicea la noi.”

Compilaţia lui Radu Popescu se opreşte în prima redacţie la actul de împăcare a celor două partide vrăjmaşe prin căsătorirea Smaragdei, fiica lui Şerban Cantacuzino, „frumoasă şi înţeleaptă”, cu Gligorie Postelnic Băleanu, pribeag în Ardeal, şi el „de bun neam, frumos, înţelept”. Mai târziu. Radu Popescu continuă cronica ţării de la Constantin Brâncoveanu înainte. Pentru a avea o caracterizare generală a personalităţii lui, trebuie să trecem la epoca lui Brâncoveanu şi să examinăm şi a doua parte a cronicii sale.