Stoica Ludescu

V iaţa. Stoica Ludescu, cum semnează el pretutindeni în acte, era logofătul familiei Cantacuzino, omul lor de casă, „bătrâna slugă”, cum însuşi semnează în unele acte şi se numeşte în cronică. Era cărturarul familiei, care scria actele şi care poate a îndrumat în casa postelnicului primii paşi către slovele chirilice ale copiilor. Testamentul din 1681 al doamnei Elina, soţia postelnicului, prin care, înainte de călătoria la Sfântul Mormânt, dispunea de averea ei după moarte, este scris de el, şi „Catastiful de toate satele şi moşiile, rumânii, viile şi ţiganii pe care le cumpărase încă mai dinainte pe vreame când au fost măria-sa <Şerban-vodă> în cinste boiariu, cu ale măriei-sale dirept câştig” este scris tot de el, „bătrâna slugă a cinstitei sale case”.

Ca om al casei, Stoica Ludescu a avut de împărtăşit cu stăpânii săi suferinţele prigonirilor şi bucuriile triumfului. în vara anului 1672, când Grigore Ghica, hotărât „să surpe casa” postelnicului Constantin Cantacuzino, „a pus la opreală mare în turnul clopotniţei pe fiii postelnicului – afară de Şerban, care se afla atunci în Turcia, împreună cu socrii lui Matei şi Şerban, a trimes la ocnă mare şi pe Stoica Ludescu, care a fost slugă bătrâna la casa răposatului Costandin postelnicul”. Ludescu a stat închis doi ani fără două luni, până în decemvrie 1674, când, venind în domnie, cu stăruinţa lui Mihai Cantacuzino, Duca-vodă, a trimis de 1-a pus în libertate. Şerban Cantacuzino, după ce a apucat scaunul domniei, recunoscător pentru devotamentul bătrânului logofăt al familiei, i-a încredinţat sarcina de judecător al scaunului din Târgovişte. în această situaţie, Ludescu a ridicat din temelie, cu ajutorul domnului, biserica din Ludeşti, pe valea Potopului, iângă Târgovişte. în tinda bisericii, Virgil Drăghiceanu a descoperit, acum câţiva ani, mormântul în care se aflau osemintele soţiei lui Ludescu, cu două fiice ale lor. Cronicarul a mai avut un fiu, pe Costandin Căpitanul. Acesta se afla în 1674, când Duca-vodă a luat domnia, la Ţarigrad, împreună cu Cantacuzenii. Trimis de noul domn cu cărţi împărăteşti, „ca să ţie după obicei scaunul domnesc”, a fost prins şi pus în butuci, învinuit că „umbla cu minciuni”. Curând însă boierii, dumi-rindu-se că într-adevăr Duca a fost învestit cu domnia, fug spre munţi, târând cu ei şi pe Stoica. Dar Radu Năsturel, despărţindu-se la Curtea-de-Argeş de tovarăşii săi, se întoarce cu Stoica în Bucureşti, la noul domn, care dă poruncă să fie scos din ocnă fiul lui Stoica.

Acestea sunt ştirile pe care le avem, până acum, despre Stoica Ludescu. După cum se vede, el a fost un cărturar mărunt, de la care cu greu va fi putut porni ideea îndrăzneaţă de a da un corp complet al cronicilor Ţării Româneşti, îndemnul pentru aceasta, logofătul 1-a primit de la familia Cantacuzenilor, care ţineau să reabiliteze memoria postelnicului, de la Şerban Cantacuzino, care avea interesul, şi mai ales de la stolnicul Const. Cantacuzino, care tocmai aduna materiale pentru o istorie a neamului, după cum se vede din corespondenţa lui cu generalul conte Marsigli. Acesta se interesa de Radu Negru, de tătari, de lista domnilor din Ţara Românească, de Şerban Basarab, de Brâncoveanu şi mai ales de originea romană a neamului. Stolnicul răspunde: „Ceea ce doreşte signoria voastră prea ilustră, cu trecerea timpului şi cu mare trudă, aşa cum se poate, eu o fac în limba valahă, mai mult pentru a elucida analele acestei provincii”. E probabil chiar ca stolnicul să fi dat o mână de ajutor la întocmirea compilaţiei, căci logofătul Ludescu nu avea de unde cunoaşte şi nici nu se vede a fi fost un adânc cunoscător de limbă grecească, în stare să utilizeze poemele greceşti, apărute cu câţiva ani mai înainte la Veneţia.

I. Compilaţia Jui Stoica Ludescu. Primind sarcina de a aduna şi de a copia vechile anale pământene – poate în vederea unei sinteze pe care avea de gând, după cum se vede, să o pregătească stolnicul Const. Cantacuzino – Stoica Ludescu a început prin a copia la rând, în ordine cronologică, cronicile scrise înaintea lui. în forma în care avem compilaţia, este greu de definit aceste izvoare. Dar desigur cel mai vechi, începând de la descălecat şi trecând repede peste primii voievozi, avea ca sâmbure Viaţa patriarhului Nifon, împletită cu domnia lui Radu cel Mare, a urmaşilor săi şi mai ales a lui Neagoe Basarab.

Primul izvor intrat în compilaţia lui Stoica Ludescu este deci acest vechi corp de anale pământene, astăzi pierdut în forma lui primitivă.

Compilaţia lui Ludescu începe cu o vagă aluzie la descendenţa neamului din romanii care au trecut apa Dunării şi au descălecat pe la Turnu-Severin şi pe apa Oltului. Trece apoi după aceasta legenda lui Negru-vodă, „mare herţeg pre Almaşiu şi Făgăraşiu”. Acesta, coborându-se de preste munţi „pre apa Dâmboviţei”, „cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: români, papistaşi, saşi şi tot feliul de oameni”, a descălecat pe Argeş, unde şi-a pus scaunul domniei, făcând curţi de piatră şi case domneşti şi biserică mare şi frumoasă”. Noroadele lui s-au tins pe sub munţi, în jos, până la apele Dunării şi ale Şiretului. „Arunce şi Basarabeştii, cu toată boierimea ce era mai înainte preste Olt, s-au sculat cu toţii de au venit la Radul-vodă Negru, închinându-se să fie supt porunca lui, şi numai el să fie domn preste toţi.” Regretatul istoric D. Onciul a lămurit cum s-a format această legendă şi a scos la lumină sârabu-rele istoric din acest amestec de ficţiune şi de vagi reminiscenţe istorice. După legenda lui Radu Negru, Ludescu, copiind desigur mai departe vechiul letopiseţ, ne dă, ca şi vechile anale moldoveneşti, o listă a domnilor până la Radu cel Mare, cu anii de domnie şi uneori cu ctitoriile şi războaiele lor. Date ceva mai bogate se găsesc la „Mircea-vodă Bătrânul” (Mircea cel Mare) şi la Vlad Ţepeş, unde se dă povestea cetăţii Poenari, zidită cu cetăţenii târgovişteni „care pe toţi câţi au fost tineri cu nevestele lor şi cu fete mari, aşa cum au fost împodobiţi în ziua Paştilor, pre toţi i-au dus. de au lucrat în cetate, până s-au spart toate hainele de pre ei”.

II. Viaţa patriarhului Nifon. De la Radu cel Mare înainte, compilaţia lui Stoica Ludescu reproduce – dacă nu cumva această parte era deja cuprinsă în vechile anale pământene – un fragment din Viaţa patriarhului Nifon (v. despre ea mai sus, p. 142-l45.), scrisă de Ga vrii, protul Muntelui Athos, în care viaţa sfântului se împleteşte cu istoria Ţării Româneşti sub domniile lui Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad-vodă cel Tânăr şi Neagoe Basarab, a cărui domnie este înfăţişată într-o aureolă de apoteoză.

După Neagoe Basarab, compilaţia trece în revistă domniile următoare, concentrând expunerea asupra luptelor fratricide dintre facţiunile boiereşti, în jurul scaunului domnesc. La moartea lui Neagoe, se ridică în scaun fratele lui, Preda, ca să ţie domnia pentru nepotul său, Teodosie, fiul lui Neagoe, dar boierii buzoieni nu-l primesc, ci aleg ca domn pe Radu-vodă Călugărul. Teodosie fuge, cu fraţii şi cu mama sa, domna Despina, la Constantinopol, unde mai târziu a murit. în lupta care se dă la Târgovişte între Preda şi Radu, Preda cade în luptă. Mehmet-bei, venit prea târziu în ajutorul lui Preda, izbeşte pe Radu-vodă şi-l prinde viu. întorcându-se peste Dunăre, Mehmet-bei îngăduie, la Nicopole, lui Bădica comisul – vărul lui Preda – să taie capul lui Radu-vodă.

În aceste lupte sângeroase dintre partidele boiereşti era cât pe-aci ca tronul Ţării Româneşti să fie ocupat de un turc. Mehmet-bei, văzând că tronul ţării a rămas vacant, a cerut sultanului şi a obţinut domnia. Dar Stoica logofătul, care era capuchehaie la Constantinopol, a trimis veste în ţară „ca să ridice domn, cum mai curând, pre Radul-vodă din Afumaţi, pentru că piere ţara de turci”. Atunci, în acel ceas de primejdie, „s-au adunat boierii toţi şi mari şi mici şi toată curtea şi au ridicat domn pre Radul-vodă din Afumaţi, ginerele lui Basarab-vodă” (Neagoe). Dar Radu-vodă are de susţinut lupte grele cu turcii, înteţiţi de Mehmet, până când în cele din urmă este înlocuit cu Vladislav-vodă. Dar acesta n-a apucat să se instaleze bine în domnie, şi este răsturnat de Pârvu Banul, pe care-l umilise. Radu de la Afumaţi se întoarce, de data aceasta cu învoirea turcilor, însă după şapte ani de domnie este răsturnat de boierii răzvrătiţi, care-l prind la Râmnic şi-i taie capul şi lui şi fiului său Vintilă. Patimile se aprind din ce în ce mai mult. Chiar un egumen ca Paisie, ridicat din mănăstirea Argeşului pe tronul Ţării

Româneşti, este adus să-şi taie boierii. Luptele între partide se înverşunează. Capete de boieri mari din Divanul domnesc cad rând pe rând sub toporul călăului; multe case boiereşti apucă drumul pribegiei peste munţi sau peste Dunăre, urzind intrigi la Constantinopol. Birurile pe ţară cresc necontenit: „oaie seacă”, „năpaste”,;găleata de pâine”, „goştina de oierit”, dijma din cinci stupi unul. Astfel, din frământări, din sânge şi din suferinţe se ţese istoria Ţării Româneşti până la Mihai Viteazul. Pe acest fundal întunecat al istoriei naţionale apare ca un fulger luminos epopeea războinică a eroului de la Călugăr eni.

III. Cronica lui Mihai Viteazul. Pentru epoca domniei lui Mihai Viteazul, Stoica Ludescu reproduce o versiune a cronicii lui Tudosie Rudeanu, scrisă la curtea marelui domn şi copiată în familia Buzeştilor. Nu ne oprim asupra ei, pentru că am analizat-o pe larg, la locul cuvenit (p, 146-l51).

IV. Cronica lui Matei Al Mirelor. După moartea lui Mihai Viteazul, Ludescu încorporează în compilaţia sa o cronică în versuri greceşti, alcătuită de Matei mitropolitul Mirelor. Matei, născut în Pogoniana din Epir, după ce fusese protosinghel şi arhimandrit al patriarhiei din Constantinopol, după ce colindase vreo şapte ani prin Moscova şi Lemberg, a venit în Ţara Românească, unde a fost bine primit de urmaşul lui Mihai Viteazul, Radu Şerban Basarab, care i-a încredinţat egumenia mănăstirii Dealu, din marginea Târgoviştei. în 1605, a fost hirotonisit ca mitropolit al Mirelor, o provincie în Asia Mică, ai cărei creştini trecuseră în parte la islamism. A preferat însă să păstreze numai titlul de mitropolit şi să rămână mai departe egumen al mănăstirii Dealul, unde îl găsim încă la 1620, când copia, „cu mâna tremurândă, necăjit de bătrâneţe”, o Evanghelie. Pe timpul cât a fost egumen la Dealu, el a scris în versuri greceşti o cronică: Istoria celor întâmplate în Ţara Românească de la Şerban-vodă până la Gavril-vodă, care domneşte acum, întocmită de prea sfinţitul Mitropolit al Mirelor chir Matei din Pogoniana şi închinată prea slăvitului boier chir Joan Catargi. Acest Ioan Catargi era pe atunci ban al Craiovei şi unul din cărturarii timpului, „om cu învăţătură şi cunoştinţe întinse şi frumoase”, cum ne încredinţează vlădica. Cronica a fost dată de autor unui prieten grec, aflător atunci în Ţara Românească, Pană Pepanos, care, după aceea, s-a stabilit în Veneţia, unde, mai târziu, a întâmpinat pe stolnicul Constantin Cantacuzino, pentru a-l aşeza la studii în Padova. Pană Pepanos a publicat cronica lui Matei al Mireler, la un loc cu poema lui Sta-vrinos despre Mihai Viteazul, într-o tipografie grecească din Veneţia, la 1638. Prin stolnicul Constantin Cantacuzino-probabil – Stoica Ludescu a avut la îndemână opera mitropolitului grec din care, înlăturând doj anele, sfaturile, învăţăturile, toate efuziunile morale care aburesc povestirea evenimentelor – o utilizează, uneori traducând verbal, de cele mai multe ori rezumând-o. Cu ajutorul lui Matei al Mirelor, Stoica Ludescu înnoadă evenimentele petrecute în Ţara Românească de la moartea lui Mihai Viteazul până la Matei Basarab. Se înfăţişează astfel, într-o lumină simpatică, domnia lui Radu Şerban Basarab, socrul postelnicului Constantin Cantacuzino, în slujba căruia se afla cronicarul, „Domn înţelept, bun şi milostiv, şi viteaz. Şi pre toţi streinii iubia, şi ţara lui bine o rânduise.” Se pomenesc războaiele lui victorioase cu Szekely Moise şi cu Gabor Bathory; se trece apoi la Alexandru Iliaş, la Gavrilă Movilă; la Radu Mihnea, domnul cărturar, iubitor de ordine şi ceremonial, cu educaţia încheiată în mănăstirea Iviron din muntele Athos şi în Veneţia; apoi la Alexandru Cuconul şi la Leon-vodă.

V. 0 Cronică a lui Matei Basarab. Domnia lui Matei Basarab din compilaţia lui Ludescu se reazemă pe o cronică ce are şi ea timbrul contemporaneităţii, învălmăşeala şi frământările de la sfârşitul domniei lui Leon-vodă şi aşezarea domniei lui Matei Basarab sunt notate precis: şi fuga lui Matei Basarab şi a boierilor care ţineau cu el în Ardeal, şi deputăţiile numeroase trimise de Leon-vodă ca să-i aducă înapoi, şi încercarea pribegilor de a se întoarce cu oşti în ţară, şi trimisul lui Abaza-paşa, „popa Ignatie Sârbul din Nicopole, ca să vie să fie domn tarei cu voia paşii”, şi luptele care s-au dat, şi lista boierilor şi căpitanilor care au comandat ostile lui Matei Basarab şi a boierilor care au căzut în luptă. Aceeaşi precizie şi în ziarul de călătorie al domnului la Constantinopol: plecarea din Bucureşti, decembrie 16 zile; intrarea doamnei Elina în scaunul din Bucureşti, „marţi, decemvrie 18 zile”; sosirea la Ţarigrad, „Ghenarie în 5”; zbuciumul de la Constantinopol pentru a împrăştia atmosfera pârelor aduse de Radu Leon; audienţa la sultan, 9 februarie; purcederea din Constantinopol, 18 februarie; intrarea în scaunul din Bucureşti, „duminică, martie 10 zile”. Oricât de bună memorie ar avea cineva, la distanţă de două-trei decenii nu ar putea reconstitui aşa de precis datele. Ele au fost notate de cineva care le-a văzut desfăşurându-se sub ochii lui. Cine dintre contimporanii lui Matei Basarab, care a făcut parte din suita lui la Constantinopol, a muiat pana în călimară ca să le păstreze posterităţii? Regretatul N. Iorga înclina a atribui cronica lui Udrişte Năsturel, învăţatul cumnat al domnului: „A-i atribui acest scurt letopiseţ. nu ar fi, credem, prea riscant”. Dar după înşirarea ctitoriilor lui Matei Basarab, compilatorul Ludescu trecând la luptele cu Vasile Lupu – „Făcutu-s-au şi războaie în zilele lui” – nu mai păstrează în cronica sa accentul contimporan. Războaiele sunt povestite fără amănunte precise, aşa de sumar şi de şters, încât nu mai avem impresia că au fost notate de cineva care ar fi luat parte la ele, sau măcar ar fi transcris ştirile proaspete, aduse de cei ce se întorceau în triumf de pe câmpul de luptă. Nici măcar pacea care a stins pentru mai bine de zece ani vrajba dintre cei doi domni – când Vasile Lupu, în amintirea tatălui său, a zidit biserica Stela din Târgovişte, şi când mitropolitul Varlaam, care a aşezat pacea, s-a întâlnit în cetatea de scaun cu Udrişte Năsturel —, nici aceste date nu sunt amintite. Şi nici săborul de vlădici şi de preoţi „a două ţări surori”, ieşit din întâlnirea acestor doi mari cărturari ai timpului şi în care s-a anatemizat Catehismul calvin, tipărit de unguri pentru românii din Transilvania. Nu mai vorbim de aducerea imprimeriilor în ţară. Este greu de crezut că un cărturar ca Udrişte Năsturel, dacă ar fi el autorul, ar fi trecut cu inima uşoară peste aceste evenimente. Afară numai dacă autorul compilaţiei nu ar fi folosit izvorul decât parţial, ceea ce nu este exclus. în schimb, la ultima ciocnire a lui Vasile Lupu cu Matei Basarab, după intrarea în scenă a lui Gheorghe Ştefan, cronica dobândeşte iarăşi timbrul contemporaneităţii. Datele sunt precise: „Domnul încalecă, cu toată curtea lui de la Târgovişte, duminecă, mai 15 zile, iar când au fost marţi, mai 17 zile, tăbărâtu-s-au la sat, la Finta, pe apa Ialomiţei”. Tabloul câmpului de luptă are mişcare şi viaţă. Se reproduc cuvintele de îmbărbătare ale lui Matei Basarab către ostaşi. în toiul luptei, domnul este rănit „cu un glonţ, la piciorul stâng, din josul genunchiului”. Dar Dumnezeu dă către seară un nor ploios, care se năpusti asupra taberei moldoveneşti, „cum ar cura un râu prea iute”, cu „picături groase şi vârtoase ca o piatră, unde-i lovia, ticăloşii, îndată cădea de pre cai jos şi se făcu în tabăra lor apă multă, ca o baltă tinoasă”. Şi aşa fiind, muntenii se năpustesc asupra lor şi-i sfărâma. Vasile-vodă, cu ginerele său Timus şi cu puţini călări, de-abia au scăpat cu fuga, „trecând la Moldova pe la Galaţi, însă noroc au avut, căci au înnoptat”.

Tot astfel contimporane sunt şi notele care urmează despre răscoala seimenilor, care a turburat ultimele zile ale înţeleptului domn. Scena e povestită dramatic: „Matei-vodă, fiind rănit de războiul căzăcesc, zăcea în patul lui şi nu putea să se repause şi să-şi caute leacul ranei sale de necazul slujitorilor lui”. „Aceştia se îndrăciră de se nebuniră. şi-şi bătea joc de dânsul şi în toate zilele zbiera în curtea lui şi lua tunurile de le scotea afară la câmp şi intra în casă unde zăcea, de-l pedepsia (chinuia), şi se lăuda că ei au bătut războiul cazacilor, cerşindu-i să le dea câte trei lefi, iar de nu, vor sparge cămara şi singuri îşi vor lua. Şi zicea să-şi lase de-acum scaunul şi să se facă călugăr, că au îmbătrânit.” într-o zi, se strânseră cu toţii în curtea domnească să prindă pe doi boieri pe care-i bănuiau că sfătuiesc pe domn să nu le dea lefi. Şi, continuă cronica cu izbucniri de ură, care nu-şi are locul decât la cineva care narează pentru fapte contimporane: „Şi aşa, fiind ei turbaţi ca nişte porci făr' de nici o ruşine, se suiră sus în casele domneşti şi dederă năvală unde zăcea demnul lor, căutând pre aceşti boiari, supt căpătâiul lui, supt paturi, prin poduri, prin cămări, prin Iade, până-i găsiră şi asia dinaintea lui, i-au luat, cât se cutremura locul de groaza lor, dezbrăcându-i de haine, bătându-i nemilostiv până i-au scos afară la câmp şi acolo i-au omorât.” în răstimp, doamna Elina moare, îngropată cu mare cinste în biserica domnească din Târgovişte. Frământările provocate de răzvrătirea seimenilor însă nu se potolesc. într-o zi, pe când domnul vindecat la picior ieşise „la preumblare către Argeş, învârtejindu-se de-acolo, dorobanţii şi seimenii i-au închis porţile şi i-au ieşit înainte la şanţul cel mare, cu toate tunurile, oprind pre domnul lor, ca să nu mai între în cetate, zicând că de-acum înainte nu le mai trebuie să le mai fie lor domn, ci sau să iasă din ţară, sau să se călugărească. Deci aşa au şezut cu toţi boiarii lui, obidit, din josul oraşului, trei zile; şi nici pâine nu lăsa să-i aducă să mănânce din averea lui şi din toată cinstea domniei lui.” Numai după ce le-a făgăduit să le dea bani din destul, l-au lăsat să intre în cetate.

VI. După moartea lui Matei Basarab compilaţia lui Stoica Ludescu continuă cu ştiri care au un caracter contemporan şi care pot fi, de data aceasta, chiar amintirile personale ale compilatorului. Zarva seimenilor, care a amărât ultimele zile ale lui Matei Basarab, izbucneşte cu furie, în domnia următoare a lui Constantin Şerban Basarab – cumnatul postelnicului Cantacuzino —a cărui figură este prezentată în lumină frumoasă: „om bun şi înţelept şi blând. judecăţi drepte făcea. pre niminea nu obidia, ci cu blândeţe şi cu cuvinte dulci pre toţi îi mângâia şi gândi să facă mult bine ţării şi se bucura toţi şi moşnenii şi streinii”. Dar aceste intenţii nu putură fi aduse la înde-plinire. Domnul, sfătuindu-se cu boierii, făcu greşeala de comunică căpeteniilor oştirii sale intenţia de a scoate pe seimenii sârbi din oştire. Căpeteniile încus-crite cu seimenii le dezvăluiră acestora planul domnului, şi cu toţii, înfuriaţi, se răzvrătiră, asasinând boierii de frunte – între alţii pe vistierul George Carida, bunicul cronicarului Radu Popescu, şi pe Papa, fiul Predei Brânco-veanu, tatăl viitorului domn. Apoi se năpustiră asupra bisericilor: „Călcară şi svintele biserici ale lui Dumnezeu, încă slujind preoţii svânta liturghie, iar ei intra în biserici de-i scotea de păr afară, şi-i dezbrăca de vesminte, şi jefuia svintele biserici şi prestoalele, şi lua potirele de au vărsat jos svântul sânge şi trup al Domnului nostru Isus Hristos. Svintele veştminte făcutu-le-au muierilor şi fetelor contese; din procoveţe făcut-au căiţe şi altiţe. Şi vindea cărţile bisericii la târg.” De această năpaste n-a putut scăpa ţara decât atunci când domnul, împlinind un vechi gând al lui Matei Basarab, a chemat în ajutor pe Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei, şi pe Gheorghe Racoţi al Ardealului, şi împreună cu aceştia, cu oastea ce-i rămăsese credincioasă, s-a învârtejit asupra rebelilor şi i-a nimicit, spânzurând la roată pe Hrizea spătarul, pe care răsculaţii îl aleseseră domn. Dar aceste turburări interne aduc mazilirea lui Constantin Basarab şi înlocuirea lui prin Mihnea.

VII. De la Mihnea-vodă înainte, Stoica Ludescu, povestind evenimentele la care a fost martor şi părtaş – căci el era omul de casă al familiei Cantacuzino, împărtăşind cu ea vicisitudinile soartei – concentrează interesul asupra împrejurărilor care au pregătit asasinarea postelnicului Constantin Cantacuzino – eveniment care, prin turburările adânci pe care le-a avut în viaţa ţării şi prin consecinţele lui îndepărtate, a intrat pe primul plan în istoria timpului.

Domnul Mihnea-vodă, care uzurpase din domnie pe cumnatul postelnicului, Constantin Basarab, scoase pe Cantacuzino din funcţia de mare logofăt al curţii şi-l sili să se retragă la moşia sa Filipeşti, din Prahova. Câteva luni mai târziu, după ce boierii destăinuiseră în Ardeal paşei intenţiile de trădare ale lui Mihnea, domnul, înfuriat, trimise din Târgovişte pe căpitanul Odor cu plăieşii Ialomiţei, să prinză pe postelnicul Cantacuzino şi pe ginerele său, Pană Filipescu spătarul, pe care-i credea vicleni, şi să-i omoare. Aceştia, prinzând de veste, fugiră prin munţii Prahovei, fugăriţi din urmă de trimişii domnului. De la Braşov, unde scăpaseră, ei trecură în Moldova, la fraţii postelnicului, şi de acolo postelnicul plecă la Constantinopol, unde fusese chemat de Poartă, spre a se dezvinovăţi de învinuirile aduse de Mihnea-vodă. Acolo C. Cantacuzino se apără aşa de bine, încât prigonitorul, Mihnea-vodă, se vede silit să fugă în Ardeal, în timp ce el – postelnicul – se întoarce în ţară la numirea noului domn, Gheorghe Ghica.

După domnia de un an a lui Gheorghe Ghica, urmează fiul acestuia, Grigore Gheorghe Ghica, sub care postelnicul se credea asigurat, deoarece, ca recunoştinţă din partea tânărului domn, pentru sprijinul dat la obţinerea tronului, primise de la acesta legământ scris, prin care i se garanta liniştea vieţii. Dar această prietenie fu de scurtă durată. în curând, avea să se abată asupra bat rinului sfetnic năpasta.

Drama începe să se desfăşoare pe câmpurile de luptă, dincolo de hotarele ţării. Grigore-vodă se afla în tabăra turcească, împreună cu tătarii şi moldovenii, în lagărul muntean, se afla şi Constantin Stolnicul – pe atuaci un copil de vreo 15 ani – care îndeplinea pe lângă domn sarcina de postelnic, alături de cei doi fraţi ai săi mai mari, Drăghici şi Şerban logofătul.

După încheierea campaniei, se răspândeşte în tabăra munteană zvonul că Şerban logofătul cu fraţii săi şi alţi boieri prieteni ar fi încercat să îndemne pe căpitani şi slujitori ca să pârască vizirului pe Grigore-vodă de trădare faţă de Poartă, pentru ca, în cele din urmă, să ceară domn pe Şerban logofătul. Zvonul, trecând din gură în gură, intră în urechile domnului, care la început nu suflă un cuvânt, dar după ce-şi ia ziua bună de la vizir şi se desparte de oştirea turcească, conăcind într-un loc, la amiază, porunceşte vătafului de aprozi să aresteze pe fraţii Cantacuzino şi pe ceilalţi boieri, care umblaseră cu vicleşug, în acelaşi timp, şi din ţară sosise domnului ştiri de la dcamna şi de la caimacamii lăsaţi de el în Bucureşti, de la Stroe vornicul Leordeanu şi de la Dumitraşcu Cantacuzino, că tatăl Cantacuzinilor se laudă că „el a popit pe Grigore-vodă şi el îl va despopi”, că trimite oamenii lui „pre marginea turcească, hulind numele domnului de rău şi hain”, că zăticneşte oamenii ţării şi nu-i lasă să dea dăjdiile împărăteşti.

Fără să bănuiască nimic din aceste intrigi, bătrânul postelnic, aflând ştirea că fiii săi au căzut în năpaste, iese întru întâmpinarea domnului la Craiova, dar Grigore Ghica îi arată de la început „o faţă foarte posomorită”; îi vorbeşte cu aluzii înţepătoare – „îi vorbia cam alăturea cu calea”, zice cronicarul – şi, în cele din urmă, se plânge de copiii postelnicului că sunt răi şi vicleni.

Venind la scaunul de domnie, Ghica, punând în libertate pe ceilalţi boieri arestaţi, taie la nas de o parte pe Şerban-vodă, „pentru că – zice cronica – se numea a fi Domn”. în acelaşi timp, trimite, în toiul nopţii, dorobanţi să ridice pe bătrânul postelnic din aşternut şi să-l ducă la mănăstirea Snagovului, de lângă Bucureşti.

Era în pragul sărbătorilor de Crăciun ale anului 1663, în noaptea de sâmbătă spre duminică, 20 decemvrie. Cronica scrisă de Stoica Ludescu, „bătrâna slugă a Cantacuzenilor”, ne spune cum postelnicul, cu presimţirea morţii apropiate, a stat a doua zi „la dumnezeiască rugă tot în genunchi la sfintele icoane” şi ş-a precestuit cu trupul şi cu sângele Mântuitorului. Sorocul zilelor lui era încheiat. Seara, pe vremea cinei, gelaţii lui vodă îl duc în sala trapezăriei şi acolo, legându-l de stâlpul cel mare, l-au sugrumat.

Năpasta împotriva Cantacuzenilor nu se sfârşi cu moartea postelnicului. După mazilirea lui Grigoraşco-vodă, Drăghici spătarul Cantacuzino, trimis înainte la Constantinopol ca să aşeze, prin legăturile lui acolo, domnia lui Radu, fiul lui Leon, este suprimat de greci – explică Ludescu – „căci nu-i lăsa de tot în voia lor să mănânce şi să prade ţara, iar ei, ca nişte draci, înţe-legând, mai rea pismă puseră şi otrăviră pre ticălosul Drăghici spatariul, omorindu-l acolo în Ţarigrad”. După răsturnarea lui Radu-vodă, care, înteţit de Stroe Leurdeanu şi de greci, pusese la cale uciderea boierilor – fireşte în cap cu Cantacuzenii – „sus în casele domneşti” – urmează o scurtă epocă de înseninare. Prin stăruinţele boierilor, fu ales domn „un boiariu, anume Antonie vornicul, den sat den Popeşti, den judeţul Praovei”.

Domnia lui Antonie-vodă este înfăţişată cu simpatie, – o domnie de împăcare a urilor dezlănţuite şi de reabilitare a memoriei postelnicului. Intrat în scaun în Săptămâna Patimilor, Antonie-vodă, în „duminica svintelor Paşti, fiind toţi înaintea bisericii., făcut-au mare jurământ împreună cu toţi boiarii, câte unul, câte unul, fieştecare puindu-şi mâinele pre svânta Evanghelie, jurând pre puternicul svântul nume al Domnului Dumnezeului nostru Isus Hristos, cum vor sluji domnu-său, lui Antonie-vodă, cu dreptate, şi cum să lipsească pisma şi mozaviria şi hicleşugul din mijlocul lor; numai de acum înainte să locuiască toţi într-o adevărată dragoste, ca nişte adevăraţi creştini.”. Şi „istovind jurământul, toţi au iscălit cu mâinile lor la izvodul jurământului”.

În timpul acestui domn, „care făcea judecăţi drepte şi căuta de rândul ţării şi al săracilor”, fiii postelnicului Cantacuzino şi mama lor, „jupâneasa Elina postelniceasa”, s-au prezentat în divanul domnesc, acuzând pe Stroe vornicul Leurdeanu că a pricinuit moartea pe nedrept a postelnicului. Stroe tăgăduieşte: „nu este el cu nimic vinovat de sângele acelui creştin. vrând – adaogă Ludescu – să se ascunză ca Cain de sângele frăţine-său, lui Avei”. Pârâşii scot atunci trei răvaşe „scrise cu mâna lui cătră un hoţ asemenea cu el, Costandin Paharnicul Verzariul. ca să facă lui Costandin postelnicul moarte, iar într-alt chip nu”, care „s-au citit în divanul cel mare şi le-au văzut singur Stroe vornicul şi n-au mai putut prinde bâha, că erau scrise de mâna lui”. Domnul cu mitropolitul Teodosie şi amândoi episcopii, cercetând Pravila, osândesc pe vinovat la moarte. Atunci doamna Elina şi copiii ei' se roagă de domn să-l ierte de moarte, trimiţându-l mai bine la călugărie. Antonie-vodă porunceşte să-l scoată afară din divan, „cu răvaşele lui cele de vânzare, de se arătară tuturor noroadelor, ca să-l ştie toţi că s-au asemănat cu Iuda şi l-au ivit Dumnezeu ca pre Cain”. Apoi l-au dus la mănăstirea Snagov, unde l-au călugărit, puindu-i numele, în monahism, de Silvestru.

Condamnarea lui Stroe Leurdeanu turbură din nou viaţa publică a Ţării Româneşti. Adversarii Cantacuzenilor alcătuiesc „o ceată spurcată”, care „noaptea se strângea la casa lui George vornicul Băleanu” şi „uneltia pieirea lor”. Cantacuzenii se plâng domnului. Antonie-vodă, aducând plângerea lor în divan şi negăsind în sarcina lor nici o vină, scoate din dregătorii boierii uneltitori şi le porunceşte să „meargă la ţară, să şează la casele lor”. Aceasta îndârjeşte şi mai mult partida Bălenilor, care nu se lasă până nu provoacă mazilirea lui Antonie-vodă şi readucerea în domnie a lui Grigoraşco Ghica. Cu acesta începe o eră nouă de prigoniri împotriva Cantacuzenilor. Călugărul Silvestru, aflând de întoarcerea lui Grigoraşco, îşi leapădă rasa de monah şi aleargă la Odrii, ca să se închine domnului. Apoi se însoţeşte din nou cu ceilalţi boieri şi cu grecii şi pornesc lupta împotriva adversarilor. „Multe case au pustiit, că toată pisma lor era mai vârtos ca să surpe casa răposatului Costandin Postelnicul, că nu se sătura de sângele lui, ci şi acum tare se nevoia ca să omoare şi pre feciorii lui”, se văicăreşte Ludescu. Aşteptau să se întoarcă în ţară Şerban Cantacuzino de la Ţarigrad, ca să pună mâna pe toţi, dar acela, înştiinţat în drum de maică-sa despre cele ce se urzeau în ţară, se întoarce înapoi. Adversarii, văzând că le-a scăpat Şerban, „fac svat drăcesc”: „pun la opreală mare în turnul clopotniţei” pe ceilalţi fraţi şi trimit la ocnă rudele apropiate şi devotaţii, între care şi „pre Stoica Logofătul Ludescul, care au fost slugă bătrână la casa răposatului Costandin Postelnicul”. Domnul plecând cu oastea, ispravnicii lăsaţi de el – Gh. Băleanu, Stroe Leurdeanu şi Hrizea Vistiernicul – scot din turn pe fraţii Cantacuzino „şi-i ducea afară din cetate, înaintea temniţei, de-i bătea în toate zilele pre talpele picioarelor şi-i spânzura de mâini cu sfoară şi-i muncia în tot felul”. Dar Şerban – cel scăpat – care veghea de la Ţarigrad asupra fraţilor săi, izbuteşte să trimeată în ţară un capegi-başa, cu poruncă împărătească. Turcul, fără veste, intră în casele domneşti; ceru să i se predea boierii arestaţi şi astfel îi scăpă din mâinile duşmanilor lor în care intrase „covăseala dracului”. Nici în domnia următoare, a lui Duca-vodă, Cantacuzenii nu sunt liniştiţi. Din nou arestaţi, din nou scăpaţi, şi toate aceste prigoniri ale lor nu se sfârşesc decât cu urcarea în scaun a lui Şerban Cantacuzino. Domnia lui Şerban Cantacuzino este înfăţişată în lumină simpatică. Cronicarul nu ştie nimic de răzbunările sângeroase împotriva adversarilor, cu care Şerban şi-a inaugurat domnia. El începe prin a arăta dificultăţile domniei: „Ţara, fiind spartă şi răsipită pentru multe nevoi şi greutăţi ce au fost împresurată încă din zilele altor domni”, „nu putu nici într-un chip să o îndirepteze”, mai ales că-l împresurase turcii cu dări de bani şi cu „zăhărele”. El povesteşte apoi participarea ţării la luptele turcilor de la Viena, de la Bucla, de la Seghedin. înseamnă pe larg călătoria doamnei Elina, întovărăşită de fiul ei Mihai vel spătar, la sfântul Mormânt; pomeneşte moartea şi înmormântarea ei la Mărgineni în „gropniţa ce este în tinda bisericii din dreapta, alăturea cu gropniţa soţului ei”, şi încheie cu un act de adevărată clemenţă al domnului: căsătoria fiicei sale, Alexandra, după Gligoraşco postelnicul, feciorul lui Ivaşco Băleanul, fost mare logofăt. „O mare minune au făcut acel Şerban-vodă cu ginere-său Gligoraşco. Că tatăl lui Ivaşco şi moşiu-său Gheorghe din Băleni, fost-au mari vrăjmaşi asupra lui Şerban-vodă şi a toată casa părinţilor lui”. La venirea lui Şerban-vodă, Ivaşco şi fiul său fugiseră în Moldova. Ivaşco a murit în pribegie, Gligoraşco s-a tras în Ardeal. „înţelegând de bun sfat şi înţelepciunea acestui cocon, Gligoraşco postelnicul, îndată au trimes de l-au adus împreună cu maica lui aici, în ţară, şi către aceia n-a mai pomenit vrăjmăşia lor cea dintâi, ci cu inimă curată l-au iertat şi l-au făcut lui ginere. Şi s-au mirat şi mari şi mici de acest lucru ce au făcut Şerban-vodă.” La flăcările unui nou război, încins între turci şi austriaci, în care generalul austriac Veterani, pătruns în ţară pe la Turnu-Severin, este întors înapoi prin solia plină de tact a lui Constantin Brânco-veanu, se încheie compilaţia lui Stoica Ludescu.

Compilaţia lui Stoica Ludescu este cusută, după cum se vede, din părţi inegale ca întindere, ca valoare istorică şi formă literară: unele epoci reduse la câteva date seci şi acelea nesigure, altele expuse pe larg cu detalii preţioase pentru istoricul care nu se mărgineşte la schema faptelor principale privitoare la transformările urmate în structura unei societăţi, ci caută să prindă şi culoarea particulară a timpului. Ca izvor istoric, Ludescu trebuieşte utilizat cu grijă. El este „bătrâna slugă a Cantacuzenilor”, care răsfrânge în scrisul său sentimentele şi resentimentele familiei de care-şi legase viaţa şi pentru care suferise doi ani de ocnă. Mihnea-vodă, cel care a dezlănţuit prigoana împotriva Cantacuzenilor, este înfăţişat ca fiind „de neamul lui, grec cămă-tariu. Tată-său l-au chemat Iane Surdul, iar pre dânsul l-au chemat din botez, Frânţi. Deci izvodindu-se de mic a urma lui Ismail, feciorul Agariei, fugit-au de la părinţii lui de s-au dus la Ţarigrad şi s-au curtenit la Kinan-paşa, zicând că este fecior Radului-vodă, nepot Mihnii-vodă.” Dispreţul şi ura lui împotriva lui Mihnea se vede des în cursul naraţiunii. Acesta „îmbrăca pe dorobanţi tot cu haine spahiceşti şi nădăjduia în ei, ca Irod împăratul în Irodiada, când tăia capul Svântului Ioan Botezătoriul pentru dragostea ei; deci cât folos au avut Irod de dânsa, atâta au avut Mihnea de ei.” Asasinarea postelnicului e înfăţişată ca o cursă a diavolului, „pismaşul neamului omenesc”. „Diavolul găsi două vase rele, unul românesc, altul grecesc, vel vis-tiariu Ţarigrădeanul”. La moartea postelnicului el izbucneşte-influenţa poemei pe care am analizat-o mai sus (p. 421 – 424)-într-un adevărat threnos: „O, diavole, răul pismaşiu neamului omenesc, cum prilestişi (amăgişi) pre Grigorie-vodă de omorî pre Costandin fără judecată, fără vină nimica? Iară ţara toată plângă pre Costandin Postelnicul, că au pierdut un stâlp mare, carele au sprijinit toate nevoile tarei. Plângu-l şi săracii că şi-au pierdut mila. Plângu-l care au avut de la el multă căutare, plângu-l şi păgânii şi creştinii şi toate ţările care l-au ştiut şi nu l-au ştiut, ci numai de numele lui au auzit pentru multă înţelepciune şi bunătate ce făcea în toate părţile.”

Iată acum cum sunt înfăţişaţi, prin contrast, boierii amestecaţi în complotul urzit împotriva postelnicului. Mai întâi Costandin, fiul Radului Armaşul Vărzariul: „.cum nu se poate face din mărăcine struguri, şi din rug smochine, aşa nu se poate face din neamul rău bun; ci din varza cea rea, ce-i zic moroco-cean, au ieşit fiu-său şi mai morococean. Sămânţa acestor nelegiuiţi şi îndrăciţi s-ar cădea, ce ar fi parte bărbătească, să se scopească, ca să nu mai răsară muştar şi ardeiu, ci să se topească şi să se canonească.”

Iată pe tatăl lui Costandin Vărzarul: „Radul Armaşul era de moşie român. Şi tată-său era grădinar de verze la Ploieşti, pentru aceia numele lui s-au poreclit de i-au zis: Vărzariul. O rea sămânţă au fost, că nu s-au făcut varză bună, ci de nimic au răsărit fiul dracului.”

Ura sau simpatia lui îmbracă adesea forme biblice. Bătrânul logofăt găseşte necontenit, pentru oamenii şi faptele pe care le povesteşte, paralele în textele biblice. Grigoraşco-vodă s-a căit de moartea postelnicului, „cum s-a căit, pentru moartea Domnului nostru Isus Hristos, şi Iuda”. Stroe Leur-deanu, Gr. Băleanu şi Hrizea Vistierul, care au închis pe fraţii Cantacuzino şi-i chinuiau, „se asemăna cu Maximian şi Diocletian, muncitorii creştinilor, şi cu spurcatul Arie”. Pre Şerban Cantacuzino „1-a scos Dumnezeu din calea pierzării şi 1-a îndreptat pre calea mântuirii, precum au îndreptat şi pre cei trei filosofi care i-au trimes Irod să ispitească de naşterea lui Hristos”. Câte-odată logofătul încearcă pe aceste teme de paralele biblice să scoată efecte retorice, ca atunci când ne povesteşte că seimenii „pârâră pre domnul care era Constantin Şerban Basarab, cumnatul postelnicului lor, la păgânii care niciodată nu pohtesc binele creştinilor. Iuda pârî pre Domnul nostru Iisus Hristos la păgânii ovrei: cum că el se laudă că este fiiul lui Dumnezeu, iar dorobanţii pârâră pre domnu-său la păgânii turci. Iuda vându pre Hristos în 30 de talanţi, iar ei se vândură robi turcilor în toată viaţa lor. Ovreii deaderă acel chelciug pre un sat a fi de îngroparea streinilor, iar ei singuri se deaderă mâncare dinilor. Iuda se deade singur spânzurării, iar ei singuri se deaderă înecării, că s-au înecat cu totul. O nebunie nespusă.”.

Acest fel de citate şi de paralelisme biblice, de invective şi imprecaţii, care se întreţes prea des în partea finală a cronicii, fac să lâncezească interesul pe care-l trezesc liniile simple ale evenimentelor în încordarea lor dramatică. Artificiile retorice ale bătrânului cronicar par azi naive şi vetuste. Indignarea şi ura nu trezesc în sufletul lui, alimentat mai mult cu lecturi biblice şi hagiografice, ecouri atât de largi şi de puternice, încât să se cristalizeze în forme literare, care să poată trăi dincolo de lumea şi de epoca lui.

Cronicarul cantacuzinesc stă astfel cu mult în urma cronicarilor moldoveni, şi prin lipsa de obiectivitate şi prin darul formei literare, dar el are meritul de a ne fi păstrat, în compilaţia sa, cele mai vechi anale ale Ţării Româneşti şi de a fi înnodat povestirea evenimentelor de la descălecat până în vremea sa.