Cronicarii călugări

În ultimul capitol am urmărit istoriografia moldovenească începută în vremea şi la curtea lui Ştefan cel Mare şi ne-am ocupat pe larg de cronica descoperită în arhivele din Munchen şi dusă în Germania, poate, de solia lui Ştefan cel Mare, care căuta în 1502, la Niirnberg, un doctor pentru marele domn moldovean, sau, poate, găsită de însuşi Schedel în timpul călătoriei sale în Polonia.

Această cronică ni s-a păstrat în traducerea germană şi în versiuni sla-voneşti, dar niciuna din ele nu reproduce întocmai, nu este o copie fidelă a letopiseţului ţării scris la curtea moldovenească.

1 în original va fi fost, cum observă d-l C h i ţ i m i a, nOTOKB BoflHa = Cursul Apei, cum dealtfel are şi letopiseţul de la Bistriţa.

Acest letopiseţ, la care s-au mai adăugat ştiri contemporane sub urmaşul lui Ştefan cel Mare, Bogdan cel Orb, a fost continuat apoi de trei călugări moldoveni: Macarie, Eftimie şi Azarie.

MACARiE. Macarie fusese iniţiat şi crescut în tradiţiile ascetismului de Teoctist, marele episcop al Ţării de Jos din vremea lui Ştefan cel Mare, şi a ajuns egumen la mănăstirea Neamţului în 1523; la 1531 a fost înălţat de Petru Rareş în scaunul episcopal de Roman. A murit în 1558, lăsând în urma sa reputaţia unui om învăţat.

Macarie scrie, după cum însuşi spune, din porunca lui Petru Rareş: „spre a împlini poruncile domneşti, adică ale slăvitului şi pentru duşmani înfricoşatului Petru, feciorul lui Ştefan Voevod cel Viteaz, şi ale marelui său logofăt Kir Teodor, căci ei mi-au poruncit nemerniciei mele celui mai de pe urmă dintre ieromonahi, smeritului Macarie, a nu lăsa faptele întâmplate în vremurile şi domniile trecute să rămână învăluite în mormântul uitării, ci a le preda istoriei”.

Primind această însărcinare din partea lui Petru Rareş şi a marelui logofăt al Moldovei, el începe prin a copia o versiune prescurtată scrisă la mănăstirea Putna (căci cuprinde multe date referitoare la această mănăstire) a letopiseţului început, după toate probabilităţile, la curtea lui Ştefan cel Mare. Această versiune pe care a avut-o în faţă Macarie mergea până la anul 1525, septembrie 25, unde se încheia cu moartea lui Petru, fiul lui Bogdan cel Orb.

După această dată începe partea personală a lui Macarie, despărţită de restul analelor prin următoarele cuvinte: „Cele de până aci le-au adunat şi cu meşteşug le-au întocmit şi ni le-au lăsat nouă, copiilor lor, spre scumpă moştenire, scriitorii dinainte de noi; nu ştim cine anume, se vede însă oameni iubitori de Dumnezeu”.

Este interesantă această notiţă, fiindcă ea ne arată că, la un sfert de veac după moartea lui Ştefan cel Mare, un egumen cărturar de la mănăstirea Neamţu, crescut de episcopul Ţării de Jos din ultimii ani de domnie ai marelui voievod, nu ne poate spune, din tradiţia călugărilor, cine anume a scris cronica ţării înaintea lui.

Macarie nu se mulţumea însă cu ştirile prea sumare pe care le găsise în letopiseţul înaintaşilor săi pentru perioada de timp care s-a scurs de la moarta lui Ştefan cel Mare până la urcarea pe tron a lui Petru Rareş. De aceea el reia povestirea acestei epoci, care cuprinde domniile lui Bogdan cel Orb şi Ştefăniţă, amplificând expunerea cu ştiri nouă, ca de pildă: împăcarea celor două tabere vrăjmaşe, moldoveni şi munteni, ce stăteau faţă în faţă, gata să se încaiere, prin intervenţia mitropolitului, de origine sârbească, Maxim; despre expediţia lui Bogdan în Polonia, înaintată până sub zidurile Lwowu-lui; despre invazia polonilor şi a tătarilor în Moldova; despre răscoala-repede înăbuşită – a lui Trifailă; despre urcarea în domnie a lui Ştefan cel Tânăr şi luptele lui cu tătarii; despre tăierea capului lui Luca Arbore; despre răzvrătirea boierilor; despre luptele cu muntenii şi despre moartea precipitată a lui Ştefăniţă la Hotin.

Domnia lui Petru Rareş, din ordinul căruia a scris cronica, este înfăţişată în trăsături vagi şi fără amănunte precise. Macarie povesteşte alegerea lui Petru Rareş ca domn la Hârlău, pătrunderea lui în Ardeal, luptele cu polonii, expediţia lui Soliman al II-lea în Moldova, fuga lui Rareş, părăsit de ai săi, prin munţi, până ce a dat peste nişte pescari care l-au dus la cetatea Ciceiului, plecarea lui Rareş la Constantinopol, împăcarea lui cu turcii şi reîntoarcerea în a doua domnie.

Într-o primă versiune, păstrată într-un codice din Bibilioteca Academiei teologice din Kiev, publicat de I. Bogdan în Cronicele moldoveneşti înainte de Ureche, cronica lui Macarie se încheie la anul 1541, dar desigur că această versiune are o lacună aci; probabil că unele foi s-au pierdut deoarece într-o altă versiune – dintr-un sbornic, păstrat înainte de război în Biblioteca imperială din Petersburg – cronica lui Macarie se continuă până la anul 1551.

În această a doua versiune se povesteşte sumar ultimii ani ai domniei lui Petru Rareş, amintind doar campania acestuia în Ardeal împotriva lui Mailat; se notează apoi moartea lui Petru Rareş – de „boală rea, căci om era şi el” – la Sucea va şi înmormântarea lui la mănăstirea Pobrata. Trece, în sfârşit, la domnia lui Iliaş, pe care ni-l înfăţişează în colorile cele mai negre: „moale şi mic la suflet”, care întru nimic nu s-au arătat asemănător tatălui său ca şi cum nu l-ar fi crescut ca fiu”; se înconjurase de turci cu care-şi petrecea ziua şi-şi pierdea vremea prinzând păsări în laţ; a prădat ţara, jefuind averile episcopilor şi ale mănăstirilor; era crunt cu boierii, căci îi orbea; punea să li se taie nasul, ori îi silea să-şi caute adăpost în ţări străine şi, în cele din urmă, părăsi „domnia, mama şi fraţii” şi, ducându-se la Constantinopol, se turci.

În timpul acestui domn dezechilibrat, Macarie, care se găsea episcop de Roman încă din anul 1530, fu alungat din scaunul său în 1549-l550, în urma unor intrigi ţesute pe lângă doamna Elena şi pe lângă domn, în care pare să fi avut un rol sfetnicii Mitrofan şi Nour. „Oameni pricepuţi la vicleşuguri – spune el în graiul lui înflorit – ţesură minciuni pline de clevetiri şi le spuse doamnei Elenei şi fiului ei Iliaş şi am căzut cu straşnică cădere. Despoiat am fost de scaun. şi cu grele ispite m-am luptat.”

Dar această urgie n-a durat mult, căci după un an sau doi, în primele zile ale domniei lui Ştefan Rareş, fratele lui Iliaş, fu restaurat în scaunul episcopal: „ întoreând – spune el despre Ştefan – puternica sa mână, pe mine surghiunitul, un mort între vii, mă chiamă şi cu mâna domniei sale îmi încredinţează iarăşi cârja”.

De aceea şi Macarie îşi arată recunoştinţa în cronica sa faţă de noul domn, în cuvinte ca acestea: „Şi după ce luă domnia, de la întâii paşi se arătă că n-au înşelat nădejdile celor ce l-au ales, şi pe toţi îi întărea în nădejdile lor de bine. Şi iarăşi străluciră razele dreptei credinţe, şi iarăşi străluciră zorile binefacerii şi toţi deopotrivă lăudau pe voevod şi toţi cu osârdie iubeau pe domnul Ştefan, căci era milostiv şi iubitor de călugări şi hrănitor de săraci. Şi se auzi de la o margine a pământului la alta trâmbiţa cea mare şi în aur ferecată, care trâmbiţa peste tot locul credinţa lui în ziditor.”

Cu iluzia acestei icoane, nimbată de glorie, Macarie închise ochii curând după reînscăunare.

Imaginea pe care Macarie ne-a lăsat-o despre Ştefan Rareş este falsă. Ureche ne spune că era un domn destrăbălat şi că boierii şi locuitorii, înţele-gându-se între ei, s-au ridicat într-un rând, pe când se aflau la podul de la

Ţuţora, şi tăind sforile cortului asupra lui Ştefan-vodă, „l-au pătruns cu multe rane”. Lipsa de obiectivitate este astfel unul din defectele principale ale operei lui Macarie. ]

Alt defect este forma stilistică. în alcătuirea cronicii sale, Macarie şi-a luat ca model un cronograf bizantin foarte popular în lumea slavă, al lui Manases. Manases fusese, după cum s-a spus mai sus, un călugăr care prelucrase motive din cronografele anterioare, îmbogăţindu-le cu apocrife biblice şi cu legende populare bizantine, într-o mare operă în versuri, care începe povestirea evenimentelor de la creaţiune şi o duce până la moartea împăratului bizantin Nichifor Botniates, întâmplată la 1081. Trăind într-o epocă de erudiţie şi rafinament literar, călugărul bizantin a căutat să dea o operă care să se impună prin stilul ei căutat, împodobit cu imagini îndrăzneţe. Această operă a călugărului bizantin a fost tradusă în Bulgaria şi ni s-a păstrat, între altele, într-un vechi manuscris din Biblioteca Vaticanului, copiat în anul 1345. O copie a fost apoi adusă, prin refugiaţii slavi, în mănăstirile noastre şi a stat la baza prelucrării lui Moxa. Ea a plăcut aşa de mult egumenului Macarie, încât acesta, primind de la Petru Rareş sarcina de a scrie istoria ţării, împrumută din ea pasaje şi epitete bombastice, pentru a le întreţese în povestirea sa. Astfel viaţa Moldovei cu zbuciumul ei, cu boierii şi domnul ei, în loc să fie înfăţişată în lumina adevărată, este îmbrăcată în anacronice zorzoane de stil bizantin, care, prin bombasticitatea lor, lasă impresia a ceva artificial”şi uneori chiar ridicol. Zugrăvind, de exemplu, luptele lui Petru Rareş cu polonii, el împrumută din Manases podoabele stilistice cu care acesta descrie războiul troian; şi epitetele pe care călugărul bizantin le dă lui Achile, Macarie le potriveşte pentru Rareş. Descriind mai departe fuga lui Petru Rareş dinaintea lui Soliman al II-lea prin munţii Moldovei, către Ardeal, el ia din Manases frazele cu care acesta descrie vânătoarea împăratului bizantin Marcian în munţii Balcani, ca şi cum Petru Rareş ar fi împăratul bizantin şi Carpaţii identici cu Balcanii. Voind să ne arate starea de mulţumire sufletească în care se afla Petru Rareş în a doua domnie, încheie cu următoarea frază enigmatică: „Iar domnul Petru Voevod îşi hrăneşte cinstitele bătrâneţe cu băi şi băuturi şi mâncări, întocmai ca o lebădă cu penele aurite, deasupra unei clădiri”. Chiar atunci când este vorba de propriile lui dureri, ca de pildă când a fost răsturnat din scaunul episcopal, el recurge la arsenalul stilistic al lui Manases: „O zavistie, fiară crudă, tigru mâncător de oameni, săgeată fără de fier, suliţă mai ascuţită decât toate.” în sfârşit, în loc de a zice: în anul 7058, Macarie scrie, după modelul bizantin: „în anul ce se capătă dacă numeri de şapte ori câte o mie şi de cinci ori câte cinci şi câte cinci de cinci ori şi a opta rotaţie de la facerea lumii” (7058 = 1550).

eftimie. Cronica lui Macarie este continuată de Eftimie. „Până aici —începe noua cronică – s-au scris cu osteneala preasfinţitului părinte al nostru Macarie, episcopul de Roman. Iar cele ce s-au întâmplat de aici înainte, evlaviosul Ioan Alexandru Voevod mi-au poruncit mie, ieromonahului Eftimie, celui din urmă dintre egumeni, a le scrie pe scurt.” Domnul Alexandru-voievod este Alexandru Lăpuşneanu.

Autorul cronicii, Eftimie, a fost egumen la mănăstirea Neamţu prin 1553, când se găseşte pomenit într-o evanghelie. A trecut mai târziu în Ardeal, unde a devenit episcop. Primind din partea lui Alexandru Lăpuşneanu porunca de a continua cronica lui Macarie, Eftimie începe prin a repovesti vremurile pline de frământări ale Moldovei de sub urmaşii lui Petru Rareş şi se opreşte brusc la al doilea an al domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, la zidirea mănăstirii Slatina.

Eftimie nu pare să fi fost un călugăr aşa de erudit ca Macarie şi aceasta a fost un noroc pentru el, fiindcă 1-a scăpat de influenţa nefastă a stilului manasian.

După ce povesteşte ultimii ani ai domniei lui Petru Rareş, el se opreşte îndelung asupra urmaşului acestuia, Iliaş, pe care-l numeşte „Iliaş Mahomet”, spre a scoate în relief nelegiuirea lui. Ne înfăţişează cu amănunte interesante, pe care nu le găsim în alte izvoare, cum fiul lui Petru Rareş şi nepotul lui Ştefan cel Mare, trimis de tatăl său la 1541 la Constantinopol, se împrietenise acolo cu câţiva tineri turci de care se legase aşa de mult, încât îi adusese cu sine în Moldova; pomeneşte de discuţiile religioase pe care Iliaş le avea cu prietenul său turc Hadăru, „stricat la năravuri”, despre haremul de turcoaice pe care le adusese din Constantinopol, de ura lui împotriva preoţilor şi a călugărilor; despre chipul cum a amăgit poporul, chemând sfatul boieresc în grădina de la Huşi, pentru a-l vesti că se duce la Poartă ca să stăruiască pentru micşorarea tributului; cum a jurat cu mâna pe cruce înaintea poporului întreg că se ţine de legea creştinească şi că n-are gând să se turcească, după cum se zvonise; dar, în aceeaşi noapte, a sfărâmat crucea, şi cum apoi, încărcat de haraciu şi de bogăţii – „de vase de aur şi de argint, rămase de la domnii cei bătrâni ai Moldovei” – şi întovărăşit de boieri şi de ostaşi, a ieşit din ţară, dar, ajuns la Constantinopol, s-a turcit şi nu s-a mai întors în Moldova.

Domnia lui Ştefan Rareş este înfăţişată în colori antipatice, aşa cum o cunoaştem din Ureche.

În contrast cu fii lui Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu este înfăţişat în colorile cele mai simpatice. După uciderea „ticălosului” de Joldea, el este împăciuitorul care deschide temniţele, pentru a pune în libertate pe cei închişi, şi care a iertat pe cei alungaţi din ţară: „Deci veneau din toate părţile şi din toate locurile oamenii, ca să se îndulcească de vederea feţei lui, de bunătatea, de blândeţea şi de frumuseţea lui, şi se uitau la chipul voevodului ca la chipul lui Hristos, căci li se părea a fi în vis, iar nu aievea. în toată lumea se lăţi vestea înaripată despre evlavia, osârdia şi iubirea lui de Dumnezeu şi de sfintele biserici.”

Este în aceste rânduri acea notă panegirică, cu care călugărul cronicar se obişnuise din lectura vieţilor de sfinţi.

După ce pomeneşte expediţia moldovenească trimisă în Muntenia, sub conducerea vornicului Nădăbaicu, pentru instaurarea lui Pătraşcu, cronica se încheie cu zidirea mănăstirii Slatina. Dar şi aici iese în relief sentimentalitatea naivă a călugărului, când crede necesar să povestească un episod fără nici o însemnătate pentru noi, de mare importanţă pentru el, fiindcă era vorba de cursa pe care „vrăjmaşul neamului omenesc”, diavolul, a întins-o „iubitorului de Dumnezeu domn”, pentru a-l întoarce din gândul cel bun: anume, pe când călărea între satele Corlăteşti şi Todireşti, intrând în râul Moldovei, i s-a împiedicat calul şi a căzut în apă. Cu povestirea ridicării mănăstirii Slatina şi a înzestrării ei cu sate şi mitoace, cronica se încheie.

AZARiE. Ultimul cronicar al Moldovei care scrie în limba slavă este Azarie. Despre el nu se ştie decât ceea ce el însuşi spune în cronica sa, că scrie din porunca lui Petru Şchiopul, cu binecuvântarea mitropolitului Anastasie şi cu mijlocirea marelui logofăt Ioan Golia.

Este posibil să fi fost călugăr chiar în mănăstirea întemeiată de familia logofătului Golia. El nu pomeneşte nimic în cronica sa de trădarea Golăeş-tilor, dimpotrivă, descrie în colorile cele mai antipatice domnia lui Ioan-vodă cel Cumplit şi caută să înfăţişeze într-o lumină simpatică figura lui Ieremia Golia, „boier mare, care nu s-a sfiit, din dragestea pentru ţară, să împiedice pe Ioan vodă cel Cumplit de la războiul cu turcii”.

Azarie şi-a scris cronica între anii 1574-l577. înainte de a povesti vremea sa, el începe şirul anilor de la descălecat, copiind, ca şi predecesorii săi, vechiul letopiseţ al Moldovei, la care adaugă apoi cronica lui Macarie până la 1551, după care urmează partea sa proprie, care îmbrăţişează istoria Moldovei de la 1550 până la urcarea în domnie a lui Petru Şchiopul (1574).

Cronica lui Eftimie se pare că i-a rămas necunoscută, deoarece, conti-nuând cronica lui Macarie, el introduce partea sa personală cu următoarele cuvinte: „Până aci au mers alcătuirile ritoriceşti ale părintelui Macarie. Să încep dar şi eu fostul şi nemernicul lui ucenic Azarie.”

De altă parte, el începe cronica de la domniile fiilor lui Petru Rareş, pe care le repovesteşte cu totul diferit de Eftimie, în alt spirit şi cu alte amănunte. Uciderea lui Ştefan Rareş de către boieri este înfăţişată cu groază, ca măcelul fără milă al unui miel. Alexandru Lăpuşneanu n-are nimic din trăsăturile fioroase cu care ne este cunoscută personalitatea lui din alte izvoade istorice. Despot Eraclidul este urât, pentru că „ţinea pe lângă sine sfetnici de altă lege, luterani urâfi de Dumnezeu, a căror învăţătură o împărtăşia şi dânsul”. De aceea apariţia lui Tomşa, „frumos la înfăţişare, viteaz, cu mâini puternice şi piept vârtos” este salutată cu bucurie; dar simpatia pentru Tomşa scade dinaintea lui Alexandru Lăpuşneanu, care, căpătând iarăşi cinstea domniei de la Poartă, „a stins tăciunele ce răspândea fumul credinţei cele rele şi a ascuns iarna întunecată a necuraţilor luterani, făcând să înflorească primăvara, adică – explică el – bunăstarea bisericilor”.

Cronica se încheie cu răsturnarea şi pieirea lui Ioan-vodă cel Cumplit şi cu urcarea pe tron a lui Petru Şchiopul, în care se pun cele mai frumoase nădejdi: „Bărbat de neam bun, evlavios, frumos, cu suflet luminat, milostiv din fire, darnic. Mănăstirile şi călugării s-au adăpat din undele răcoroase ale binefacerilor lui. viaţa tuturor a început să curgă lin şi toţi petreceau în linişte şi neturburaţi.”

Azarie este, în istoriografie, ucenicul lui Macarie. El, „nemernicul ucenic al lui Macarie” – cum se numeşte însuşi —, are pentru „alcătuirile retori-ceşti”, pentru „cuvintele frumoase şi meşteşugite” ale dascălului său o adâncă admiraţie. Opera lui Macarie, despre care el vorbeşte cu adânc respect, e pentru el „un adevărat izvor de adevăr ce se varsă asupra inimilor noastre şi le adapă cu apa minţii, pe care, cu toate că o gustăm, nu ne saturăm de ea”.

Azarie, ca bun ucenic, se străduieşte să imite toată arta retorică a lui Macarie. Ca şi acesta, Azarie împrumută din bogatul arsenal de amănunte dramatice şi epitete stilistice ale lui Manases, pentru a le potrivi la situaţiile şi figurile istorice moldoveneşti pe care le înfăţişa. De exemplu, cuvintele pe care Azarie le pune în gura lui Ştefan Rareş, când cade la Ţuţora, sângerat sub pumnalele boierilor: „Vai de tine, dreptate, pe tine te plâng şi după tine oftez, căci înainte de mine tu ai pierit şi ai murit”, sunt împrumutate din Manases. Aceleaşi cuvinte le pusese cronicarul bizantin, la episodul războiului troian, în gura lui Palamed, când era să fie ucis cu pietre, în urma insinuărilor viclene ale lui Odiseus.

Din această cauză, cronica lui Azarie, ca şi aceea a dascălului său Macarie, trebuie utilizată cu multă băgare de seamă.

Cronicile acestea scrise după moartea lui Ştefan cel Mare sunt lipsite de precizie şi obiectivitate, condiţii esenţiale oricărei opere istorice. Câtă deosebire în această privinţă între ele şi cronica scrisă la curtea lui Ştefan cel Mare. Câtă grijă de precizie avea aceasta din urmă: „în anul 6973, ianuarie în 23, joia pe la miazănoapte, înconjură Ştefan Voevod cetatea Chiliei, iar vinerea ^dimineaţa începură a surpa cetatea.” în cronicile lui Macarie, Eftimie, chiar Azarie, dimpotrivă, faptele sunt înecate în podoabe stilistice. Nici o grijă de cronologie: „în aceeaşi vreme.”, „Dar nu mult după aceea.” etc, etc.

În cronica lui Ştefan cel Mare toţi boierii care s-au învrednicit, în clipe de cumpănă, de încrederea domnitorului şi au dus la capăt misiunea ce li s-a încredinţat sunt pomeniţi cu cinste; în cronicile călugărilor nu sunt pomenite nici măcar numele erorilor care au căzut pe câmpul de luptă pentru mărirea Moldovei. Lucrurile îşi au explicaţia lor. Ştefan cel Mare, a cărui faimă trecuse peste hotarele înguste ale Moldovei, era o personalitate care intra în istorie. La curtea lui din Suceava se abăteau trimişii şahului persan şi solii veneţieni. S-a văzut în capitolul precedent paginile pline de admiraţie pe care i le-au consacrat cronicarii poloni. Orice mişcare a lui era astfel o pagină de istorie şi el ţinea ca istoria să fie scrisă aşa cum el a făcut-o.

Cu totul altfel se înfăţişează cronicile scrise după moartea lui. Autorii acestora, călugări retraşi departe de curtea domnească, unde se plămădea istoria ţării, trăind într-o atmosferă de misticism, nu aveau nici chemarea şi aici posibilitatea de a scrie istoria în lumina ei adevărată. Realităţile istorice, trecând prin prisma mentalităţii lor ascetice, sunt în chip firesc deformate. Pentru ei căderea lui Alexandru Lâpuşneanu de pe cal, în drumul spre mănăstirea Slatina, e un fapt de senzaţie, fiindcă vedeau în el cursa întinsă de diavol – un eveniment mai important decât o luptă cu duşmanii pentru apărarea Moldovei. Sufletul lor, deprins a privi viaţa aceasta pământească, plină de ispite şi de deşertăciuni, ca un scurt popas către viaţa cea veşnică viitoare, nu putea vibra puternic pentru zbuciumul contemporanilor lor. Toate evenimentele, al căror ecou ajunge între zidurile mănăstirii stins, apar pentru ei pe acelaşi plan. Ei nu au luat parte la ele, nu le-au văzut petreeându-se sub ochii lor, nu le-au trăit ca să le poată înţelege. De aceea nu trebuie să ne surprindă faptul că, în loc să citim în paginile lor toate frământările timpului, întâlnim mai mult preocuparea de formă, de stil, de efect; că, în loc să povestească simplu şi precis cele ce aflau, recurgeau la cronograful lui Manases, pentru a împrumuta din el podoabe retorice.

Hrăniţi mai mult cu apocrife biblice şi cu legende hagiografice, în care eroul este înfăţişat într-o aureolă de miraculos şi misticism, călugării cronicari, neştiutori despre cele ce se petrec departe, la curte, sunt înclinaţi să vadă în domnul, a cărui viaţă o scriu din poruncă, un prototip ideal de virtuţi creştineşti. De aceea cronicile lor au un caracter panegiric, aşa cum se obişnuiseră din legendele hagiografice.

Dacă la cele de mai sus adăugăm şi faptul că aceste cronici erau scrise într-o limbă străină, neaccesibilă păturilor largi ale poporului, atunci este uşor de înţeles pentru ce nu le putem considera ca un instrument al deşteptării conştiinţei naţionale.

Dar, deşi sunt scrise într-o limbă străină, deşi sunt lipsite de valoare literară, totuşi trebuie să ţinem seamă şi de ele, fiindcă ele ne-au păstrat istoria Moldovei de la 1504-l574 şi pentru că – după cum vom vedea mai târziu – au intrat, ca izvoare, în alcătuirea cronicii lui Grigore Ureche.