Mitropolitul Dosoftei

Am văzut mai sus că, pe la jumătatea veacului al XVTI-lea, mitropolitul Ţării Româneşti însuşi constata că clerul nu mai cunoştea limba slavonă, care totuşi, prin puterea tradiţiei, dăinuia în bisericile noastre şi că, din această cauză, oficierea cultului divin se făcea anevoie. O înviorare a culturii slavone nu mai era cu putinţă în ţările noastre, deoarece în sudul dunărean, oprimat sub apăsarea turcească, focarele de cărturărie slavă se stinseseră. La această răspântie din viaţa bisericii noastre se iveşte marele mitropolit Dosoftei, care, adăpându-se din izvoarele autentice ale ortodoxiei, începe munca grea pentru introducerea limbii naţionale în biserică.

Neculce, care era copil pe vremea când Dosoftei oficia serviciul divin în mitropolia Moldovei, cu acea prestanţă pe care i-o admirau chiar regele şi nobilimea polonă, ne-a lăsat despre el următorul portret: „Acest Dosofteiu mitropolitul nu era om prost l de felul lui; era neam de mazil, prea învăţat; multe limbi ştia: elin este, latineşte, slavoneşte şi altele. Adânc din cărţi grăia şi deplin călugăr şi blând ca un miel; în ţara noastră pre aceste vremi nu se afla om ca acela.”

Din cercetarea mai atentă a operei lui Dosoftei se vede cât de îndreptăţită este afirmaţia lui Neculce: „multe limbi ştia”.

Într-adevăr, în afară de limba slavă veche în care oficia serviciul divin, el mai cunoştea bine limba greacă – poate că o deprinsese de copil în mediul familiei – după cum dovedesc utilizarea de izvoare greceşti în operele sale. De altă parte, reproducerea în Parimii (1683) a unor versuri latine despre Sibila Eritreea, traduse apoi în stihuri româneşti, precum şi numeroase citate latine din operele sale, transcrise – ca şi cele greceşti – în caractere chirilice, fiindcă nu avea literele respective, aduc o probă că el cunoştea şi limba latină. La cunoştinţa limbilor vechi – slavă, greacă şi latină – trebuieşte adăugată şi polona. într-o notiţă din Psaltirea în versuri ne spune textual: „aşa am cetit în Psaltirea cea leşască”, iar, pe de altă parte, pe marginea unei cărţi vechi, adaugă lămuriri în limba polonă. Cunoştinţele lui în această limbă erau, se pare, destul de înaintate, fiindcă într-un rând – în Parimii – se încumetă chiar să traducă, în stihuri polone, versurile latine despre Sibila Eritreea, care a prezis naşterea Mântuitorului. E probabil, în sfârşit, ca în exilul lui de la Strij să fi învăţat şi limba ucraineană.

Această minte poliglotă avea şi o adâncită cultură teologică şi profană; după cum se vede din numeroasele note şi comentarii de ordin teologic, istoric, geografic şi etnografic, împrăştiate în traducerile sale (mai ales la Psaltirea în versuri).

Aşa se explică, într-o vreme când slavonismul era încă înrădăcinat la noi, curajul cu care a luat asupră-şi opera de naţionalizare a serviciului divin şi tot aşa se explică amestecul lui, pe timpul exilului, în controversele liturgice şi dogmatice ale bisericilor ruseşti.

Viaţa. Unde s-a format sufleteşte acest mare îndrumător al bisericii moldoveneşti, în ce împrejurări a învăţat el atâtea limbi şi a ajuns la o cultură aşa de aleasă, sunt chestiuni la care, în actualul stadiu al cercetărilor istorice, nu se poate răspunde cu preciziune. S-a crezut de unii istorici că era de origine grec; alţii au presupus că era ucrainean: azi avem motive temeinice a crede că era român macedonean. Lacea şi D. Găzdaru, care au studiat lexicul lui, au semnalat unele cuvinte care nu se găsesc decât la aromâni.

Părinţii şi familia lui, de asemeni, poartă numiri într-adevăr neobişnuite în celelalte ţinuturi româneşti. Tatăl se numea, după cum aflăm dintr-o însemnare publicată de Haşdeu în Arhiva istorică, Leontar, bunicul Barila, mama Misira. De altă parte, una din mătuşile sale purta numirea de Stanca, aşa de obişnuită în onomastica noastră.

Dintr-o scrisoare adresată patriarhului Moscovei, aflăm că Dosoftei era înrudit cu familia Kiriac Papară din Lemberg, originară, se pare, din Ianina. în Lemberg se afla pe vremea aceea, grupată în jurul bisericii ortodoxe, o

Prost – de neam de jos.

Însemnată colonie grecească, între care erau desigur trecuţi şi moldovenii şi românii macedoneni. Numele de familie Papară se întâlneşte azi la românii sud-dunăreni. Dealtfel o familie Papară – poate o ramură a celei stabilite în Lwow – se întâlnşte în documentele moldoveneşti încă din vremea lui Ştefan cel Mare, care întăreşte drepturile lui Mihail Papara şi ale soţiei sale asupra „moşiilor strămoşeşti”. Legăturile de rudenie strânsă ale lui Dosoftei cu familia Papară din Lwow lasă deschisă ipoteza că Dosoftei îşi va fi petrecut copilăria în Polonia şi îşi va fi aşezat temelia studiilor sale poate în şcoala Frăţiei ortodoxe din Lwow, pe care o găsim într-un rând, împreună cu întreaga comunitate, sub epitropia rudei sale Kiriac Papară. în această şcoală, reorganizată de Petru Movilă, se predau pe lângă limba slavă bisericească şi polona şi limbile clasice: greacă şi latină; iar dintre disciplinele profane: retorica şi poezia.

Se născuse la 1624, şi în 1649 – deci la vârsta de 25 de ani – îl găsim printre umilii monahi care îşi închinau vremea studiului, în liniştea mănăstirii Pobrata. De aici se înalţă repede: în 1658, la vârsta de 34 de ani, este ales episcop de Huşi; un an mai târziu este strămutat ca episcop de Roman şi în 1671, în a doua domnie a lui Duca-vodă, e ales mitropolit al Moldovei.

Noul mitropolit avea în urma lui o muncă grea pe tărâmul culturii şi venea cu intenţia de a reînvia activitatea cărturărească din epoca lui Vasile Lupu. Tipografia care fusese instalată în mănăstirea Treisfetitele de Vasile Lupu se ruinase, şi Dosoftei, care tradusese Psaltirea în versuri, s-a văzut nevoit să trimeată manuscrisul în Polonia, la mănăstirea ruteană din Uniew, ca să-l vadă tipărit. Vremurile nu erau însă atunci prielnice pentru activitatea culturală.

În lupta deschisă între poloni şi turci, în jurul cetăţii Hotinului, Petricecu-vodă, înţelegându-se cu domnul muntean, trece de partea polonilor. Turcii sunt bătuţi, iar Petriceicu e silit să fugă în Polonia dinaintea lui Dumitraşcu Cantacuzino, adus de turci. Cu Petriceicu pleacă în exil şi mitropolitul Dosoftei, care se amestecase în politica ţării, ţinând cu polonii. întorcându-se însă din Polonia la începutul anului 1675, este închis în mănăstirea Sf. Sava din Iaşi, de unde, liberându-se curând, recapătă încrederea domnului şi este reinstalat în scaunul mitropolitan.

De aci înainte mitropolitul Dosoftei renunţă la lupta politică şi-şi închină toate puterile intereselor culturale ale ţării. El încearcă să refacă tipografia lui Vasile Lupu, punând, după I. Bianu, să se toarne din nou matriţe, după P. Panaitescu, aducând material nou tipografic de la mănăstirea din Uniew, împreună cu tipograful Vasile Stadnicki, probabil o rudă a lui Simion Stadnicki, şeful tipografiei din Uniew. în această tipografie a apărut, la 1679, Liturghierul lui Dosoftei. Dar literele turnate erau greoaie şi urâte. Trebuia să caute în altă parte materialul necesar pentru a se pune la punct tipografia ruinată. împrejurările prielnice se iviră curând. în 1679 turcii cuceriseră Ucraina şi oferiseră domnului moldovean Gheorghe Duca, – venit pentru a treia oară în domnie – sarcina de a o administra şi de a le mijloci pacea cu ruşii. în acest scop, Gheorghe Duca trimite o solie la Moscova, căreia-i încredinţează şi Dosoftei două scrisori: una către Nicolae Milescu; alta direct către patriarhul Ioachinij rugându-l să-i trimită – prin solul moldovean, căpitanul Ionaşco Bilevici —un teasc de tipografie şi slovele necesare cu care să poată tipări cărţile traduse de el din limba greacă şi din cea slavonă. Rezultatul a întrecut aşteptările, fiindcă patriarhul îi trimite împreună cu o tipografie completă – prin care putea să-şi realizeze străduinţa de a înzestra bisericile ţării cu textele necesare serviciului divin – şi o scrisoare care vădeşte stima de care se bucura Dosoftei între contimporani: „A binevoit Domnul Dumnezeu a aşeza ierarh înţelept oamenilor săi. pe Prea Sfinţia Ta, care-i paşti bine printr-o înţeleaptă cârmuire, că şi mai departe de noi a pătruns obşteasca laudă pentru a Ta urmare în Hristos. Am aflat strălucita Ta evlavie către Domnul Dumnezeu şi râvna cea dumnezeiască şi fierbinte ce o ai în lucrurile Tale ortodoxe şi sincera Ta îngrijire pentru turma încredinţată Ţie.”

Cu materialul adus din Moscova, mitropolitul Dosoftei reface tipografia lui Vasile Lupu şi, într-un răstimp de relativă linişte şi pace, el se aşază pe lucru, punând sub tipar cărţile traduse, care aşteptau de multă vreme să vadă lumina.

Traducerea cărţilor liturgice. în epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, din ciclul cărţilor obişnuite în biserică, abia se tipăriseră Cazaniile, care ţineau locul predicilor şi care se citesc la sfârşitul serviciului divin. Dintre cărţile de ritual, numai în Muntenia se tipăriseră trei – Pogribania, Mystirio şi Târno-sania bisericilor – cu indicaţiile tipicului, adică cu lămuririle ce se dau preotului cu privire la chipul cum trebuie să slujească, în româneşte, dar cu rugăciunile în slavoneşte.

Din nenorocire şi acest pas timid înainte a fost împiedicat prin zbuciumul vremurilor ce au urmat şi în care tipografia lui Matei Basarab şi cea a lui Vasile Lupu fuseseră ruinate. Urcându-se pe scaunul mitropolitan al Moldovei, Dosoftei, călugăr de o largă cultură ortodoxă, întemeiat pe sensul intim al Sfintelor Scripturi, introduce cu curaj, douăzeci de ani mai târziu, în biserica Moldovei, marea reformă a naţionalizării serviciului divin. La doi ani abia după ce fusese ales mitropolit, el dăruise – cum spune însuşi – limbii româneşti Psaltirea tălmăcită în versuri şi tipărită la mănăstirea Uniew din Polonia. în acelaşi an 1673, tipăreşte, tot în româneşte şi tot la Uniew, Acatistul Născătoarei de Dumnezeu. în 1679 tipăreşte Dumnezeiasca liturghie, retipărită şi în 1683, şi cuprinzând liturghia sfântului Vasile cel Mare şi a sfântului Grigore Dialogul, la care s-au mai adăugat slujbele obişnuite: la aducerea primelor fructe în biserică, la aria cea de pâine, la culesul viilor, la blagoslovenia vinului în cramă, la rânduiala daniilor, la blagoslovitul mărţişoarelor în Duminica Floriilor.

În 1681 Dosoftei tipăreşte Molitvenicul de-nţăles – adică pe înţelesul tuturor, deci în limba română – care cuprinde rugăciunile şi slujba obişnuită la logodnă, cununie, botez, maslu şi înmormântare. în 1683 ne dă Octoihul, numit aşa fiindcă cuprinde cele opt slujbe obişnuite duminica, fiecare pe câte un ton aparte. Este o operă imnografică, alcătuită în mare parte de sfântul Ioan Damasceanul pe la anul 735, în mănăstirea Sf. Sava, la care s-au adăugat apoi compoziţiile călugărilor studiţi şi troparele împăraţilor bizantini Leon al Vl-lea cel înţelept şi Constantin Porfirogenetul.

Motivele care l-au îndemnat pe Dosoftei să traducă şi să tipărească aceste cărţi se văd clar din prefeţele lui: „Grădină încuiată şi fântână pecetluită de. ce folosu-i? precum scrie acela marele şi vestitul Potolomeiu, milostive şi luminate Doamne. Caria noi, citind erminiile şi tâlcovaniile Sintei Scripturi, aflăm că o zice pentru închisul înţelesului, căriiâ o vedem în vremile noastre, că şi acia puţină sârbie ce o învăţă de-nţelegia, încă s-au părăsit în ţară.

Cela ce prorociaşte, adecă spune de-nţăles oamenilor, grăiaşte zidire şi mângăiare, îndemnătură şi dojana. Cela ce grăieşte în limbă (neînţeleasă de popor) pre sine zideaşte; iară cela ce spune de-nţăles, besearică zidiaşte. Că mai mare-i cela ce spune de-nţăles, decât cela ce grăiaşte în limbă. Că în biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintia mia să grăiescu, ca şi pre alţii să învăţ, decât ziace mii de cuvinte într-altă limbă.”

Iar în alt loc, reproducând întrebarea adresată de Marcu, patriarhul Alexandriei, lui Theodor Balsamon, patriarhul Antiohiei: „Cuvine-se oare ca preoţii ortodocşi din Siria, din Armenia şi din alte ţări ortodoxe să liturgisească în limbile lor proprii?”, aduce răspunsul lui Balsamon, întemeiat pe pasaje din scrisorile apostolului Pavel: „Ceea ce-s provoslavnici întru tot, de vor fi de elinească limbă nepartnici, pre limba (lor} să slujească Sf. Liturghie”.

După cum reiese destul de limpede din textele de mai sus, mitropolitul Dosoftei era convins de necesitatea introducerii limbii naţionale în biserică. Este cel dintâi mitropolit din principate care, începând această mare reformă de încetăţenire a graiului strămoşesc în altar, caută să convingă clerul din vremea sa că oficierea cultului în limba înţeleasă de masele adânci ale poporului, departe de a fi o rătăcire în apele ereziilor, e dimpotrivă în conformitate cu tradiţia Sfintelor Scripturi.

Din traducerile lui Dosoftei, două depăşesc problema introducerii limbii naţionale în biserică şi interesează în chip deosebit istoria literaturii noastre. Sunt: Psaltirea în versuri şi Vieţile sfinţilor.

Psaltirea în versuri. Psaltirea tipărită la Uniew în 1673 este, după cum o mărturiseşte însuşi stihuitorul ei, rodul unei munci grele: a lucrat-o „cu multă trudă şi vriame îndelungată”, în „cinci ani foarte cu osârdie mare”. O copie manuscrisă a textului – păstrată în Biblioteca Academiei Române – poartă semnătura lui Dosoftei ca episcop de Roman, dar din mărturia pe care ne-o dă prefaţa textului tipărit în 1673, că s-a împlinit cu foarte mare osârdie în cinci ani, rezultă că Dosoftei a început să lucreze la opera sa din 1668.

Versiunea păstrată în manuscrisul din 1671 are o importanţă aparte, fiindcă, pusă în paralelă cu textul tipărit în 1673, ne dă posibilitatea de a urmări procesul de elaborare şi creaţie al mitropolitului poet, care, nemulţumit de prima redacţie, revede necontenit textul, modifică uneori ritmul, corectează expresia, îndreaptă mereu, veşnic în căutarea unei forme mai clare şi mai expresive.

Cum a ajuns Dosoftei la ideea de a traduce psalmii în versuri româneşti, căci până la el nu se cunoaşte nici un model tipărit în literatura ortodoxă, nici în cea slavă, nici în cea greacă, afară doar de încercarea păstrată în manuscris a lui Gh. Palamed.

Se ştie că ideea de a versifica psalmii şi de a-i aşeza pe melodii, pentru a fi cântaţi în biserici, în reuniuni, în case, a pornit de la calviniştii francezi.

Calvin însuşi a versificat câţiva psalmi, dar cele mai frumoase versuri le-a dat poetul francez Clement Marot (1495-l544), care a versificat 50 de psalmi. De la aceştia s-au inspirat traducători din toate ţările pe unde a pătruns reforma, până la marele poet polon Ioan Kochanowski, a cărui operă, publicată în 1577 şi retipărită apoi în nenumărate ediţii – 15 până în vremea lui Dosoftei – a servit de imbold pentru traducere şi de model pentru versificaţie lui Dosoftei.

Ioan Kochanowski fusese reprezentantul principal al poeziei culte din „epoca de aur” a literaturii polone şi, cum îl numesc istoricii literari, „părintele poeziei polone”. Vechi student al celebrei Universităţi din Padova, a călătorit la Paris, unde a cunoscut pe Ronsard şi pleiada.

În traducerea psalmilor, Kochanowski, urmând exemplul lui Clement Marot, s-a străduit să dea poeziei naţionale religioase, care exista înaintea lui dar care era mediocră, o valoare artistică superioară şi să o înalţe pe cele mai ridicate culmi ale artei. Opera nu era uşor de îndeplinit, căci poetul nu putea să dea curs liber inspiraţiei sale: nu trebuia să se lase furat de sugestiile cei le dădea textul originalului, care reprezenta o tradiţie sacră, şi în acelaşi timp era nevoie să păstreze şi toată frăgezimea mistică a originalului şi să evite platitudinea.

Pentru a pătrunde cât mai adânc în gândul intim al originalului ebraic, el a folosit mai toate traducerile anterioare.

În ce priveşte stilul traducerii lui Kochanowski, e peste îndoială că nu se putea cere pentru vremea aceea ca poetul polon să respecte din poezia orientală a psalmilor coloritul local, pe care 1-a introdus, mult mai târiziu, în literatura europeană, romantismul secolului al XlX-lea. Pentru a înţelege coloritul specific ebraic al psalmilor, s-ar fi cerut o cultură cu mult superioară aceleia pe care o aveau contimporanii lui Kochanowski. Dar renunţând la elementul exotic, Kochanowski a izbutit să degajeze din cântecele de durere şi de umilinţă înaintea divinităţii, ale regelui izraelit, sentimentele adânc omeneşti şi să ni le transmită într-o formă ritmică, plină de noutate şi varietate, îmbogăţind metrica polonă cu multe inovaţii izbutite.

I. Bianu, publicând în 1887 Psaltirea lui Dosoftei, a arătat că structura versurilor mitropolitului moldovean este imitată după ţesătura versurilor lui Kochanowski. Găsim la Dosoftei ritmica utilizată de poetul polon, lungimile de versuri ale modelului şi succesiunea rimelor – versuri perechi (1 cu 2, 3 cu 4) alcătuite totdeauna din câte două silabe (rime feminine).

Dosoftei a luat însă de la Kochanowski numai modelul, formele de versificaţie în general, căci în amănunte măsura versurilor lui nu corespunde cu măsura versurilor lui Kochanowski. Fondul traducerii a rămas neatins de influenţa polonă. Iată un exemplu desprins chiar din psalmul 1. Kochanowski spune, traducând ad litteram textul Psaltirii: „Sunt ca pleava care se murdăreşte pe pământ şi pe care vântul o aruncă unde vrea”.

Dosoftei dezvoltă imaginea în felul următor:

Iară voi necuraţii ca pleava De sârg veţi cunoaşte-vă isprava

Când s-a vântura dintr-arie pravul, Vă veţi duce, cum să duce spravul; Şi cu griul nu-ţi cădea-n făţare.

După cum se vede, în marginile textului primitiv, el introduce o imagine nouă, împrumutată din cadrul vieţii agricole: aria. Cei păcătoşi vor fi spulberaţi în vânt ca pleava; ei nu vor cădea pe suprafaţa ariei (făţare), ca boabele de grâu curat – imaginea sufletelor cinstite. Asemenea amplificări ale textului biblic, care nu se găsesc în Kochanowski, sunt, după cum m-a convins o confruntare a textelor făcută cu ajutorul regretatului prieten Ştefan Glixelli, fostul decan al Universităţii polone din Wilno, destul de numeroase. De altă parte, spuneam că Kochanowski a dezvoltat şi el textul autentic al Psaltirii, folosindu-se între altele de versiunea lui Buchanan. Pe cât ne-am putut încredinţa din compararea textelor, aceste amplificări ale lui Kochanowski, fie că sunt proprii, fie că sunt luate din Buchanan, nu se găsesc la Dosoftei. Pentru textul Psaltirii, Dosoftei, care era conducătorul ortodoxiei în Moldova, s-a servit de textele autorizate ale bisericii moldoveneşti: psaltirile slavone. Din acestea a păstrat el şi unele cuvinte, care nu par să mai fi avut mare circulaţie în limba vremii sale [rostul = gură; sterevie = oxspePia, pucioasă; mâzda = mită).

Ca şi Kochanowski, Dosoftei nu putea avea nici el simţ pentru exotismul oriental al poeziei biblice. Dar Dosoftei a simţit şi el adânc în sufletul său frumuseţea eternă a cântecelor de adorare şi umilinţă ale poetului rege înaintea divinităţii, frumuseţe care a alinat în lungul veacurilor omenirea în ceasurile ei de durere, şi, vroind să o împărtăşească contemporanilor săi moldoveni, a transpus-o în cadrul vieţii sociale a timpului şi locului său. Astfel, ca şi în pictura primitivă a Renaşterii, notele de coloare locală abundă în tema biblică. Se vorbeşte de „ocine”, de „moşii ce se dau cu urice”, de „descălecarea moşii”, de „boieria lui Iuda”, de „caftane”, de „bucine de corn de bour” (unde textul biblic are: corn). Iată bunăoară câteva versuri care amintesc primirea triumfală a voievozilor biruitori în cetatea de scaun a Moldovei:

Cântaţi Domnului în strune, în cobuz de versuri bune, Şi, din ferecate surle, Versul de psalomi să urle Cu bucium de corn de bour, Să răsune până-n nour.

Pentru a aprecia drept opera lui Dosoftei – şi acesta este rostul istoriei literare – trebuie să ţinem seamă de faptul că el a luptat cu toate greutăţile începuturilor; limba literară a timpului nu fusese încă mlădiată la necesităţile ritmice ale versului, căci desigur nu putem considera ca modele serioase de versificaţie stihurile lui Varlaam şi ale lui Udrişte Năsturel la stema ţării din cărţile publicate. încercările de versificaţie ale românilor calvinizaţi din Ardeal nu ajunseseră la cunoştinţa lui. De altă parte, posibilităţile poetice ale limbii, imaginile şi toate mijloacele de expresivitate nu fuseseră încă puse în valoare printr-o îndelungată tradiţie literară 1 şi, dacă la acestea mai adăugăm şi faptul că ideile originalului biblic trebuiau turnate în versuri pe care atunci pentru întâiaşi dată le crea în limbă mitropolitul poet, e uşor de. înţeles pentru ce unele pasaje pline de poezia mistică a vieţii patriarhale sunt redate în stihuri prolixe, naive, lipsite de farmecul originalului.

Dar alături de aceste pasaje, se găsesc în traducerea lui Dosoftei de multe ori imagini neaşteptate şi sugestive, adăugate peste marginile textului biblics adesea pentru nevoile construcţiei metrice, care vădesc un suflet cu ochii deschişi şi spre frumuseţile naturii. Acolo de pildă unde textul Psaltirii dă numai: „Chiar pasărea şi-a aflat sieşi casă” (în traducerea părintelui Gala Galaction), Dosoftei conturează imaginea mai precis:

Ca o vrăbiuţă ce să încuibează.

În straşină de casă dacă se-nserează.

Iată alte accente de lirism religios cărora nu le lipseşte vigoarea şi coloarea ca de exemplu: în ce chip doreşte cerbul de fântână, Cându-l strânge setea de-l arde-n plămână. Sufletul meu, Doamne, aşa te doreşte.

Fiara codrilor cea multă

Toată de mine ascultă;

Şi de zimbri-am cirezi multe;

Păsări încă am cu cârduri

De se ţin de hrană-n câmpuri.

Şi cu urlete ploi mari vărsa tare, De fierbeau undele-n beznă, ca-n căldare, Şi din nouri mergea freamăt şi săgete, Să-ngrozească egiptenii.

Glasul tunetului tău trăznia-n roată, De-ţi lumina fulgerele lumea toată;

S-au strămutat de cutremur tot pământul, Când ai tăiat cale-n mare cu cuvântul.

Am mâncat pâne cu sgură Şi lacrămi în bătătură De faţa mâniei tale.

Peste luciu cu genune Trec corăbii cu minune.

1 Izvorul de apă vie al poeziei noastre populare, care este tot atât de vechi ca şi poporul nostru – şi de care ne vom ocupa la locul său, când vom putea să-l cuprindem cu privirea în toată complexitatea lui – nu ajunsese încă să regenereze literatura cărturarilor. Desigur că mitropolitul Dosoftei a cunoscut şi el cântecele pe care le cântau, în sunetele cobuzelor, cân-tăreţii la mesele domneşti (vezi de ex. cronica lui Miron Costin, ed. Kogălniceanu, 1872, tom. I, p. 351). E probabil că metrica poeziei populare cu măsura de 5 – 6 silabe a influenţat pe Dosoftei în versurile sale. Dar o influenţă mai adâncă a poeziei populare asupra traducerii lui Dosoftei n-a fost încă documentată.

În sufletele pline de griji ale contimporanilor săi pentru furtunile timpului, psalmii lui Dosoftei, prietenul lui Miron Costin, au coborât o rază de alinare. Părerea regretatului Bianu că ei n-au avut răsunet la noi, întrucât în cultul ortodox tradiţiunea nu le permitea să fie introduşi şi cântaţi în biserică, trebu-ieşte azi rectificată. Câtă mângâiere în clipe de suferinţe ori în ceasuri de meditaţie religioasă au adus psalmii lui Dosoftei se vede din faptul că dascălii şi cântăreţii anonimi ai poporului au adaptat, pentru unele bucăţi, melodie. în vechile manuscrise din Biblioteca Academiei Române am găsit numeroase exemplare din toate ţinuturile româneşti – Moldova, Muntenia, Transilvania – în care psalmii sunt copiaţi alături de alte cântece profane şi religioase.

Dintre psalmii lui Dosoftei, câţiva, ca de pildă 46 („Limbile să salte”), 48 („Veniţi cu toţi dimpreună să ne facem voie bună”), 94 („Auziţi acestea toate, neamuri, noroade şi gloate”), 98 („Domnul stătu crai în ţară”) au fost aşa de bine modulaţi în spiritul poporan, încât, prin mijlocirea, probabil, a dascălilor de biserici, au pătruns în ciclul colindelor populare şi se cântă până în vremurile noastre de copiii care poartă cu steaua, pe uliţele satelor şi oraşelor, solia naşterii Mântuitorului. Din cântecele de stea, psalmii lui Dosoftei au fost introduşi mai departe în ţesătura dramei religioase populare a Vicleimului – cu deosebire psalmii 94 şi 98.

Din nădejdea pusă de neobositul mitropolit moldovean de a da aripa versului românesc poeziei vechi creştine, câţiva psalmi au coborât astfel în sufletul poporului, amestecându-se în cântările şi năzuinţele lui.

Vieţile sfinţilor. A doua operă importantă din activitatea literară a mitropolitului Dosoftei, după Psaltirea în versuri, este colecţia completă a vieţilor de sfinţi, care s-a imprimat la Iaşi între 1682-l686, cu tiparul adus din Moscova, de la patriarhul Ioachim.

Din cercetările întreprinse de regretatul Iulian Ştefănescu într-o bună lucrare de doctorat, Legende despre Sf. Constantin în literatura romanescă, precum şi din sondajele făcute de noi în diferite capitole ale operei, reiese că mărturia lui Dosoftei însuşi, din prefaţa operei, că „a tradus de pre greciaşte şi de pe sârbiaşte pre limba românească”, se confirmă. Iulian Ştefănescu a izbutit chiar să precizeze izvorul principal din care şi-a scos traducerea sa Dosoftei. Aceasta este prelucrarea neogreacă a mineelor bizantine, făcută şi tipărită de Maximos Margunios, episcopul Citerei, care a trăit între 1549-l602. în afara de Margunios, s-a mai servit de originalele bizantine, editate şi acestea în tipografia grecească din Veneţia a lui Glykys. Pe alocuri, unele amănunte istorice le-a scos din legendele hagiografice, care fuseseră încorporate în cronografele bizantine ale lui Dorotei de Monembasia şi ale lui Matei Cigala. Şi, în sfârşit, pentru unele nedumeriri în traducere, a urmat tradiţia textelor medio-bulgare întrebuinţate pe atunci în bisericile noastre.

Colecţia vieţilor de sfinţi a mitropolitului Dosoftei cuprinde mai multe grupe de legende. O primă grupă – mai mică – e formată de legende referitoare la Mântuitor, la familia sfântă şi la apostoli, mai toate extrase din evangheliile apocrife.

A doua grupă – mai mare – este formată din legendele martirilor şi ale asceţilor.

Se cunosc prigonirile groaznice pe care le-au avut de îndurat creştinii primelor veacuri din partea romanilor, când aceştia au început să-şi dea seama că răspândirea noii religii surpă temeliile statului şi ale autorităţii lor. Marele istoric al bisericii creştine, Eusebiu din Cesareea, care a apucat epoca de încheiere a persecuţiilor, ne povesteşte puterea mistică cu care îndurau chinurile cei ce nu voiau să părăsească credinţa în Mântuitorul: arşi pe ruguri, aruncaţi înaintea fiarelor în arenele circurilor, sfâşiaţi cu cochilii şi unghii de fier. în acele vremuri de urgie, când creştinismul era abia la începuturile sale, nu era cu putinţă ca el să nu înţeleagă ce admirabile pilde de rezistenţă în prigoniri putea aduce forţa morală a acestor eroice jertfiri de viaţă pentru credinţa cea nouă. Fanatizate de avântul cu care aceşti iluminaţi primeau cununa de martiri, masele populare vedeau în ei pe adevăraţii aleşi ai Mântui-torului în lupta cu păgânismul.

După ce Constantin cel Mare pune capăt persecuţiilor, admiţând libertatea cultului creştin, atenţia bisericii este îndreptată către ascetism. Sfântul acestor noi vremuri este acum ascetul, care, retras de lume în codri sau pustiuri, îşi mortifica trupul pentru a dezrobi sufletul de ispitele cu care duhul întunericului căuta să-i primejduiască mântuirea. în năzuinţa de a expia păcatele lor şi ale semenilor, asceţii îşi impuneau asperităţi de viaţă, chinuri trupeşti, refuzând orice adăpost, stând fără nici un acoperiş vara sub arşiţa soarelui, iarna în vifor, vânturi şi ploi, până ce trupul li se topea de chinuri şi se acoperea de răni.

Biserica şi contimporanii au privit cu admiraţie şi pietate pe asceţi şi-i socoteau ca fiind inspiraţi de Dumnezeu. Un cronicar bizantin ne spune că împăratul Isac Anghelos, într-o vreme de mare cumpănă în istoria Bizanţului, a chemat în palat pe „călugării care umblă cu picioarele goale, pe cei ce se culcă pe pământul gol şi pe cei ce trăiesc deasupra pământului pe coloane” şi le-a cerut să se roage lui Dumnezeu ca să îndepărteze primejdiile care ameninţau imperiul.

Care sunt elementele din care s-au alcătuit legendele hagiografice le-am arătat la p. 119-l22 Concepţia hagiografului despre rolul şi misiunea sfântului pe pământ pare să fi fost influenţată, în afară de tradiţia literară a apocrifelor, şi de curentele filosofice ale timpului şi cu deosebire de mistica neoplatoniciană.

Concepţia misticei neoplatonice despre puterile supranaturale în extazul divin a influenţat credinţa creştină despre sfinţi, în sensul că hagiograful, ca şi misticul neoplatonician, admitea că martirul sau ascetul, care în extazul mistic se confunda în sufletul său cu Mântuitorul pentru a duce lupta împotriva păgânismului, în clipele hotărâtoare era sprijinit de Domnul. Mântuitorul radia atunci în jurul lor aureola divină – cu care dealtfel şi sunt zugrăviţi în bisericile noastre – şi că acest nimb al sfinţeniei îi sustrăgea de la influenţa puterilor fizice ale naturii, ridicându-i mai presus de ele.

Această concepţie care stă la temelia legendei hagiografice explică caracterul supranatural al acţiunii. Vieţile de sfinţi ne introduc astfel într-o lume de miraculos creştin, în care torturile cele mai îngrozitoare nu pot distruge viaţa martirului. De exemplu sfântul Mamas şi Iulian sunt condamnaţi de autorităţile romane să fie sfâşiaţi de fiare sălbatice, dar la ziua sorocită, în arena circului, când se dă drumul fiarelor înflămânzite, acestea, în loc să se repeadă asupra lor, îşi domolesc furia şi, ajungând în faţa sfinţilor, le ling picioarele. Sfântul Tirs, sărbătorit la 14 decemvrie, este vârât într-un sac cu scorpii şi vipere şi aruncat în mare, departe de ţărm; cu ajutorul îngerilor sacul se sfâşie, sfântul iese nevătămat şi se întoarce la ţărm, călcând pe valuri ca pe uscat. Când Ermingheld, fiul unui rege got, este asasinat în temniţă din porunca tatălui, coruri de îngeri se scobor din cer, cu lumini, în cântece de slavă (1 noiemvrie).

Tot prin minuni, de altă natură însă, se caracterizează şi viaţa sfinţilor asceţi. Sf. Marian nu are nevoie, în puterea nopţii, de candelă ca să scrie, fiindcă degetele lui răspândeau lumina necesară. La moartea sfântului Lazăr stâlpnicul (7 noiemvrie), coloana pe care trăise străluceşte în tăria nopţii ca o coloană de foc, până la mari depărtări.

Pentru a alcătui biografia sfântului, hagiograful, care n-a urmărit niciodată o reconstituire istorică a vieţii, ci numai o operă de edificare morală după canonul stabilit prin datina hagiografică, a împrumutat de multe ori elemente din tradiţiile şi basmele populare. Astfel, de pildă, tema cu lupta voinicului pe ţărmul unei ape pentru mântuirea unei fecioare, care apare în vechiul mit al lui Perseu şi Andromeda, în legenda celtică a lui Tristan şi Iseult şi în o mulţime de basme populare, ca de exemplu în Balaurul cu şapte capete din colecţia lui Ispirescu, a fost încorporată din secolul al XH-lea şi în viaţa sf. Gheorghe, alcătuind partea cea mai frumoasă şi mai cunoscută a legendei. Tema aceasta hagiografică a luptei sfântului Gheorghe cu balaurul, transpusă în versuri, este foarte răspândită la popoarele balcanice şi are o paralelă interesantă în balada noastră populară Iovan Iorgovan.1

Alte motive de folclor, ca de exemplu motivul meiului miraculos care sfărâmându-se anunţă moartea eroului, a copilului care vorbeşte înainte de naştere, a cerbului care călăuzeşte pe calea mântuirii (sf. Plachida), au fost prinse şi ele în ţesătura legendelor hagiografice. Scrise de autori diferiţi, în răstimpuri diferite, legendele hagiografice sunt foarte inegale. Multe sunt clişee banale, în altele miraculosul exagerat se apropie de grotesc, dar sunt şi câteva legende care, prin graţia lor naivă şi prin pietatea lor duioasă, au mişcat adânc sufletul cititorilor de pe vremuri.

Iată de pildă legenda lui Avgar, asupra căreia ne oprim puţin pentru a înţelege mai bine caracterul unei astfel de legende hagiografice precum şi mentalitatea celor ce se desfătau cu acest fel de literatură, din care scoteau adesea îndemnuri şi pilde pentru viaţă. Avgar, toparhul Edesei, fiind chinuit de o boală grea – după unele izvoare, de lepră neagră – auzind de minunile şi tămăduirile săvârşite de Hristos, a trimis la el pe cancelarul său, Anania, un zugrav iscusit, ca să-i izvodească chipul şi să-i ducă o scrisoare cu rugămintea de a veni în Edesa pentru a-l mântui. „Să te afli aci cu mine – scrie toparhul – căci am înţeles că evreii murmură împotriva ta şi vor să-ţi facă rău. Eu am cetatea prea mică, dar îndeajuns amândurora pentru a petrece cu cinste.” Anania, ajuns tocmai când Isus propovăduia poporului, încearcă să-i prindă chipul, dar nu izbuteşte să fixeze nici o trăsătură, din pricina aureolei divine care-i nimba faţa. După ce şi-a încheiat predica, Mântuitorul, care şi gândurile ascunse ale oamenilor le cunoştea, a cerut solului să-i dea scrisoarea. După ce a citit-o, şi-a spălat chipul cu apă, a cerut o năframă curată

1 Cf. N. Carto j an, Cărţile populare în literatura românească, II, p. 161-l65.

de in, şi-a pus-o pe faţă, şi-a imprimat chipul în ea şi a predat-o solului să o ducă lui Avgar împreună cu răspunsul: „Fericit eşti, Avgare, de vreme ce ai crezut în mine fără să mă fi văzut, căci scris este despre mine, ca cei ce mă vor vedea să nu creadă în mine şi cei ce nu mă vor vedea aceia să creadă. Iar cât despre cele ce-mi scrii, ca să vin la tine, eu trebuie să împlinesc toate celea pentru care sunt trimes, iar după ce le voi împlini, să mă înalţ către Părintele cel ce m-a trimes.”

Avgar citeşte scrisoarea şi, închinându-se la icoana Domnului cea nefăcută de mâini omeneşti, deodată se vede vindecat pe tot trupul de lepră, afară doar de o rămăşiţă pe faţă.

Câţiva ani mai târziu, după ce Mântuitorul fusese răstignit, înviase şi se înălţase la cer, Avgar află că a sosit în cetatea lui un evreu, cu numele Tadeu, care tămăduia pe cei bolnavi în numele lui Isus. Toparhul trimite să-l aducă la el şi când Tadeu intră pe uşa palatului, învăluit în nimbul strălucitor al sfinţeniei, Avgar se scoală de pe tron şi îl întreabă dacă într-adevăr el este ucenicul făgăduit prin scrisoarea Mântuitorului. „De vreme ce – răspunse apostolul – mare nădejde ai pus spre Domnul meu, Isus Hristos, pentru aceea, iată, trimes fiind de Dânsul, am venit la tine şi, dacă credinţa ta se va spori întru tine, toate cele dorite de tine după credinţa ta vor fi.” „Atâta am crezut întru Dânsul – răspunse Avgar – încât am vroit să adun puterea oştirilor mele şi să merg asupra iudeilor, celor ce l-au răstignit pe El, ci stăpânirea romană, subt care suntem, m-au oprit pe mine.”

Tadeu îl linişteşte, lămurindu-l că Mântuitorul n-avea nevoie de nici un sprijin, că el a îndeplinit pe pământ voia tatălui şi că, de-ar fi vrut, legiuni de îngeri ar fi adus în ajutorul lui. Avgar este adus la credinţa cea dreaptă, primeşte botezul şi cu aceasta rămăşiţa leprei de pe faţă dispare cu desă-vârşire.

A doua zi, Tadeu, predicând norodului taina mântuirii, aduce la creştinism întreaga cetate a Edesei, care primeşte botezul.

Sâmburele acestei legende îşi are obârşia în creştinarea Siriei prin regele Abgar. Abgar al IX-lea, Bar Ma'nu (176-213), întorcându-se din Roma, unde fusese primit cu fast de împăratul Severus, a trecut prin Asia Mică. Aci a îmbrăţişat creştinismul, pe care 1-a impus apoi în regatul său. Mai târziu, din năzuinţa de a se învălui începuturile creştinismului în Siria într-o aureolă legendară de glorie şi de sfinţenie, evenimentul a fost transpus în epoca de apostolat a Mântuitorului şi pus în legătură directă cu el. Legenda căpătase, încă din secolul al III-lea, forma scrisă în limba siriacă şi se păstra în arhivele din Edesa, unde a găsit-o marele istoric al bisericii creştine, Eusebiu, episcopul Cesareei şi prietenul lui Constantin cel Mare. Eusebiu a tradus-o în limba greacă şi a înserat-o în cartea I-a (cap. XIII) a istoriei sale bisericeşti.

Motivul cu năframa, icoana nefăcută de mâini omeneşti, nu făcea parte din structura primitivă a legendei; el apare pentru întâiaşi dată în secolul al V-lea.

Din lumea siriacă, motivul a trecut apoi, în secolul al Vl-lea, în Bizanţ şi a dobândit o vitalitate aşa de puternică, încât a fost exploatat mai târziu, în timpul luptelor iconoclaste, de către teologii bizantini în sprijinul tezei că icoanele au fost instituite pe pământ de Mântuitorul însuşi. în secolul al VUI-lea, scriitorii bizantini, cei sirieni şi pelerinii apuseni ne înştiinţează că icoana trimisă lui Abgar se găsea într-adevăr la Edesa. Ea a fost adusă apoi în Constantinopol, pe timpul împăratului bizantin Romanos Lecapenos, care dezlănţuise războiul împotriva arabilor pentru liberarea ţinuturilor creştine de sub păgâni. Aducerea icoanei în Constantinopol şi depunerea ei în biserica Vlaherne din palatul imperial s-a făcut cu mare fast şi, pentru comemorarea acestui eveniment în viaţa bisericii ortodoxe, s-a alcătuit chiar atunci slujba care se citeşte şi azi în biserica noastră.

Legenda aceasta pioasă, cu graţia ei naivă, care a instituit în biserica ortodoxă două comemorări – la 21 august prăznuirea sfântului Tadeu şi la 16 august aducerea icoanei din Edesa în Bizanţ – a lăsat urme adânci în arta religioasă şi în folclor. în zugrăveala bisericilor noastre, „în amintirea lui Avgar şi a icoanei Mântuitorului, se aplică atât năframa sfântă cât şi roşietica cărămidă sfântă, jos pe tamburul cupolei şi anume vizavi una de alta: năframa la răsărit, cărămida la apus”.

Legenda a fost mult citită şi a lăsat urme în folclor. în unele ţinuturi – în părţile Sighişoarei şi în Banat – scrisorile lui Avgar către Mântuitorul şi a Mântuitorului către Avgar sunt întrebuinţate, după cum a arătat răposatul Bogrea, până azi ca talismane. „Ele sunt în genere numite, după numele topar-hului, avgare, prin corupţie advare sau argare, care înseamnă orice amulet în genere, salv-conduct mistic, căruia superstiţia populară îi atribuie o putere profilactică.” Astfel numele regelui Edesei, care a introdus creştinismul în Siria, a ajuns în lexicul românesc un nume comun, cu sensul de amulet – o curioasă evoluţie semantică în viaţa cuvintelor.

În colecţia vieţilor de sfinţi a mitropolitului Dosoftei mai sunt încă multe alte legende, tot atât de atrăgătoare prin graţia lor naivă şi tot atât de interesante prin problemele pe care le ridică cu privire la substratul istoric sau la legăturile cu folclorul. Aşa sunt, de pildă: legenda despre sfântul Alexie care şi-a părăsit părinţii şi soţia în noaptea nunţii ca să urmeze chemarea Mântuitorului, de care ne-am ocupat; despre sfântul Eustaţiu Plachida (20 sept.), care, luându-se la o vântătoare pe urmele unui cerb miraculos, a fost convertit la creştinism; despre sfântă Tecla (24 sept.), care, ascultând de la fereastra casei părinteşti predica apostolului Pavel, şi-a părăsit mama şi logodnicul pentru a-şi închina viaţa Domnului; a celor şapte cuconi din Efes, care, urmăriţi de prigonitori, adorm 360 de ani într-o peşteră, şi multe altele.

Colecţia vieţilor de sfinţi a lui Dosoftei este alcătuită din trei tomuri; ultimul a apărut în 1686, şi cu el activitatea marelui mitropolit se încheie, deoarece în acest an Dosoftei a fost luat şi dus în captivitate de Sobieski.

Dosoftei istoric. Pentru a întregi conspectul activităţii literare a mitropolitului Dosoftei, trebuie să amintim aci şi preocupările sale istorice, căci în mijlocul muncii neobosite pentru naţionalizarea serviciului divin, mitropolitul Dosoftei, prietenul lui Miron Costin, a găsit timp să-şi poarte gândul şi către studii istorice. Era un pasionat cititor de cronografe. Un exemplar din cronograful lui Cigala se păstrează azi în Biblioteca Academiei Române cu sublinierile şi adnotările marelui mitropolit. în Vieţile sfinţilor îl vedem adesea înnodând textul hagiografic cu informaţii şi citate împrumutate din cronografe.

Dar mai mult pare să-l fi interesat istoria naţională. în prefaţa a două cărţi – Molitveniciâ, apărut în 1681, şi Parimiile, publicate în 1683 – el adaugă un rezumat de istorie moldovenească în versuri. Acest poem cronologic începe cu discrete aluzii la originea romană. Vorbind de Dragoş-vodă, care, descălecând ţara, „au adus într-însa rumâneasca limbă”, adaugă versuri ca acestea:

Se trage de pre sânge rudă împărătească.

Înşiră apoi pe rând domnii Moldovei, pomenind îndeosebi ctitoriile lor de mănăstiri şi biserici, până la Duca-vodă, adică până în vremea sa. Cu toată ariditatea inerentă acestui gen literar, totuşi imaginaţia mitropolitului poet se aprinde la evocarea marilor domni, apărători ai pământului moldovenesc, ca bunăoară la a lui Ştefan cel Mare – „i se înălţă vestea şi peste ghotară” – a cărui siluetă de mare ctitor ne-o înfăţişează astfel:

Prin ţinuturi, prin toate să vădu a lui siamne:

Mănăstiri şi bisiarici c-au faptu fără liane, Că nu numai prin sate şi pre la oraşe, Ce şi prin munţi şi-n codri lui Hristos sălaşe, C-au făcut zugrăvite, de dau strălucoare, Să-i trăiască pomană-n bun nume suptu soare.

Vremurile de atunci nu erau însă prielnice pentru munca de carte. Un nou război se dezlănţuise între turci şi creştini. Moldoveni şi munteni tre-buiseră să urmeze oştirile turceşti şi să ia parte la asediul Vienei. Dar pe când Duca-vodă cu oastea moldovenească lipsea din ţară, polonii cu pribegii moldoveni intraseră în Moldova, aducând ca domn pe Petriceicu-vodă. în zilele de Crăciun ale anului 1683, Duca-vodă este surprins la moşia sa Domneşti de un podgheaz polon şi făcut prizonier împreună cu cronicarul Miron Costin, prietenul lui Dosoftei. în locul lui Duca-vodă fu instalat în scaun, cu ajutorul polon, Petriceicu-vodă. în aceste vremuri de restrişte, noul domn şi boierii din divanul Moldovei, temându-se de invazia turcilor şi tătarilor, hotărăsc să trimită după ajutor la ţarii Rusiei, Ioan şi Petru Alexievici, pe mitropolitul Dosoftei şi pe căminarul Lupu, oferind, în schimbul ajutorului, tribut.

Mitropolitul Dosoftei n-a putut ajunge însă până la Moscova, fiindcă se răspândise zvonul că părţile de unde vine mitropolitul sunt bântuite de ciumă. A fost oprit la Kiev de autorităţile ruseşti, care au transmis la Moscova cererea moldovenilor şi lămuririle mitropolitului.

Este de reţinut din declaraţiile lui Dosoftei lămuririle pe care le dă cu privire la neîncrederea poporului său în poloni, care, spune el, sunt răutăcioşi, „mincinoşi” şi „nestatornici”.

Răspunsul ţarilor la rugămintea moldovenilor nu ni s-a păstrat. Fapt e că ruşii nu s-au mişcat să vină în ajutorul nostru. Peste câteva luni turcii intrau în Moldova şi puneau pe tron pe Dumitraşcu Cantacuzino, dar, după puţin timp, şi acesta avea să fie înlocuit prin Constantin Cantemir.

Păstorirea mitropolitului Dosoftei se apropia însă de sfârşit. în anul 1686 regele Poloniei, Ion Sobieski, pornind din nou cu război împotriva turcilor, intră cu oştirea în Moldova. încercarea lui de a câştiga de partea sa pe

Constantin Cantemir nu izbuteşte, între altele fiindcă fiul cel mare al domnului era ostatec la Constantinopol şi fiindcă turcii trecuseră Dunărea şi, unin-du-se cu tătarii, aşteptau la graniţele ţării. Domnul moldovean lăsase în Iaşi proviziuni pentru armata polonă şi se retrăsese spre sud. în răstimp, regele Sobieski intră în Iaşi şi-l ţine în stăpânire două săptămâni, petrecând – zice Dimitrie Cantemir în Vita Constantini Cantemyri (ed. Iorga, p. 63-66, text românesc) – „în oaspete lungi şi bubuiri de tunuri”, pentru ca să „sperie de departe pe turci şi pe tătari”. Sobieski, care prinsese de la ostaşii moldoveni, încă de pe vremea când era hatman al Poloniei, câteva cunoştinţe de limbă românească, la un ospăţ, a rostit câteva cuvinte către boierii moldoveni în limba lor, ca să le facă plăcere. Apoi, în clinchetul paharelor, a poruncit să înceapă hora, după care a spus că a alcătuit un cântec moldovenesc. Şi tăcând lăutarii, Sobieski a început:

Constantine, Fugi bine, Nici ai casă, Nici ai masă, Nice dragă jupâneasă.

După relatarea lui Dimitrie Cantemir, tatăl său, înştiinţat de aceasta, nu s-a lăsat dator cu răspunsul. Sobieski, părăsind laşul, trece Prutul şi se îndreaptă cu armata spre Bugeac, unde-l pândeau turcii şi tătarii, care arse-seră iarba, otrăviseră apa şi prinseseră carele cu proviziuni ale polonilor. Pe când regele polon se afla astfel în primejdie, Cantemir îl înştiinţează, printr-un om sigur, de primejdia aceasta şi îl sfătuieşte, după cum ne spune fiul său, ca să treacă repede înapoi şi să iasă din Moldova, după care adaugă: „.că-i foarte mulţumeşte pentru cinstea pe care a binevoit să i-o facă prin cântecul pe care i 1-a alcătuit şi 1-a cântat. Doamnă, în adevăr, din voia sorţii nu are de mult, dar a lăsat craiului casa, gazda şi masa gătită, iar, dacă nu s-a ajuns întru ceva, să fie bun a nu o pune în sama voinţii sale, ci numai în a neputinţii.”

Dosoftei în Polonia. Sobieski retrăgându-se peste Prut şi străbătând Iaşii cu ostaşii săi, aceştia au dat foc oraşului şi au prădat mănăstirile. Cu acest prilej au ridicat şi pe mitropolitul Dosoftei. Unii istorici sunt de părere că Dosoftei a plecat de bună voie. Trei contimporani care au însoţit ostile regelui Sobieski – episcopul de Kamenica, Wojenski, francezul Philippe Dupont, ofiţer şi curtean, şi un anonim într-o scriere Les Anecdotes de Pologne. – povestesc că mitropolitul Dosoftei a ieşit înaintea regelui cu 200 de preoţi şi călugări, cu prapore şi cruci, însoţiţi de fruntaşii oraşului. Şi adaogă Dupont că mitropolitul ar fi ţinut un discurs lui Sobieski, în care 1-a înfăţişat pe Constantin Cantemir în colorile cele mai negre. 1 Se ştie însă că vlădicii nu trebuie să-şi părăsească niciodată poporul. Primirea cu alai mare a lui Sobieski, care venea ca liberator de sub jugul turcesc, era deci firească. Nu ştim în ce măsură Dosoftei a îndrăznit să-şi atace domnul.

1Horia Oprişan, în Arhiva, anul XLVII, 1940, nr. 1-2, p. 110-l16.

Dar D. Cantemir ne spune însă în această privinţă lămurit: „Polonii au prădat şi vasele sfinte şi moaştele sfântului Ioan cel Nou, cu multe pietre scumpe. Şi alte odoare de argint şi de aur le-au luat cu sine şi împreună cu ele pe însus mitropolitul care mustra făţiş fapta nelegiuită a ostaşilor şi se ruga de îndurare.”1

Tezaurul şi odoarele mitropoliei din Suceava, pe care polonii le-au ridicat odată cu mitropolitul Dosoftei, cuprindeau, după cum aflăm din documente, lucruri preţioase, ca de exemplu: „Un aier mare împodobit cu pietre scumpe, cumpărat la 1427 de către domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun şi de fiul său Ilie, pe vremea mitropolitului Macarie; mitra de aur a mitropolitului, împodobită cu diamante şi cu smaralde; cruci de aur cu rubine şi turcoazefcârje pastorală de argint; icoane cusute cu aur şi argint şi cu cercuri de mărgăritare; o Evanghelie pe pergament cu scoarţe de argint aurite; veştminte preoţeşti; învelituri pentru pristol, toate de stofă scumpă, împodobite cu pietre preţioase; sfeşnice şi cădelniţe de aur şi argint”.

Cu mitropolitul Dosoftei au mai fost ridicaţi din Suceava şi câţiva clerici care erau pe lângă el: ieromonahii Adrian, Ionaş, Ilarion şi arhimandritul Sucevei, Nicolae.

În Polonia, li s-a impus captivilor să locuiască în oraşul Stryi. încep de aci înainte pentru marele mitropolit moldovean în pribegie zile grele de sărăcie şi amărăciune. Constantin Cantemir îl cheamă stăruitor să se întoarcă în ţară cu moaştele sfântului Ioan cel Nou şi, fiindcă nu voia, sau nu putea să vie, este anatemizat de patriarhul din Constantinopol, anatemă care a fost ridicată, însă prea târziu, după ce Dosoftei murise. Deşi se pare că i s-a îngăduit libertatea de a conduce colonia românească din Polonia, deşi îl vedem într-un rând sfinţind pe episcopul român Iosif Stoica din Maramureş şi pe alţi doi episcopi ruteni, totuşi viaţa sa în exil este plină de necazuri şi lipsuri. Abia aşezat pe pământ străin, se vede nevoit să trimită necontenit după ajutor şi milă în Rusia, la ţarul Moscovei, la patriarhul Ioachim şi la toţi creştinii ortodocşi.

        „Potoliţi – scrie el – furtuna mizeriei noastre, astâmpăraţi sufletul ce se chinuieşte şi adăpaţi sufletul însetoşat, care pribegeşte acum al patrulea an din eparhia mea.

Pătimesc în mizerie cu servitorii cari sunt lângă racla sfântului Ioan cel Nou, nădăjduind mântuirea lui Dumnezeu, ca să mă întorc şi să mă înfăţişez înaintea feţei lui Dumnezeu, în mitropolia dorită a Sucevei.” în această viaţă de amărăciune petrecută în exil, mitropolitul Dosoftei îşi găseşte o mângâiere în munca de cultură, prinsă, prin forţa împrejurărilor, în cursul curentelor kievene şi moscovite. Dezlipirea Ucrainei de la Polonia şi alipirea ei la imperiul moscovit adusese divergenţe în viaţa religioasă a Rusiei. Pe când Moscova păstrase credincios tradiţia ortodoxă, Ucraina, care stătuse sub stăpânirea Poloniei catolice, primise, prin influenţa literaturii religioase traduse din limba latină a catolicismului polon, obiceiuri, rânduieli şi dogme străine ortodoxismului. Una din aceste chestiuni, care a frământat

D. Cantemir, Vita Constantini Cantemyri, ed. Iorga, 1923, p. 65, text românesc.

societatea rusă timp de 15 ani, a fost chestiunea transubstanţierii sfintelor daruri. în dogmatica creştină este o problemă importantă aceea de a se şti dacă la taina cuminecăturii este prezent sau nu spiritul Mântuitorului. Pe când biserica ortodoxă susţine că este prezent, bisericile reformate susţin că aceasta este simbolică. Ucrainenii, deşi ortodocşi, se alipiseră la punctul de vedere reformat. Patriarhul Ioachim, după sfaturile fraţilor Lihudi şi a altor cărturari din Moscova, somează pe mitropolitul Kievului să-şi expună lămurit punctul său de vedere în această privinţă. în astfel de clipe hotărî-toare pentru biserica rusă, când patriarhul Moscovei se pregătea să arunce anatema asupra bisericii din Kiev, intervine Dosoftei, care, din exilul său, lămurind pe mitropolitul Kievului asupra punctului de vedere ortodox, înlătură ruptura.

Din aceste preocupări, prelatul nostru, solicitat de mitropolitul Kievului, a tradus în ruseşte o serie de cărţi care se refereau tocmai la dogma transubstanţierii sfintelor daruri. Originalele greceşti ale unora din aceste cărţi fuseseră tipărite prin 1683, în tipografia din Iaşi, după cererea marilor patriarhi greci ai răsăritului, pe vremea când Dosoftei păstorea Moldova. Textele traduse de el – precum din cartea sf. Simeon al Salonicului despre transubstan-ţierea sfintelor daruri, Istoria bisericească şi Vedenia tainică a patriarhului Gherman, Orânduielile sf. apostoli – sunt scrise într-o foarte corectă limbă rusească şi unele erau menite să fie tipărite.

Dar în mijlocul acestei activităţi, cu sufletul îndurerat de nostalgia scaunului său din Suceava şi strâmtorat de multe lipsuri, mitropolitul Dosoftei închide ochii la 13 decembrie 1693.

O mişcătoare scrisoare, adresată hatmanului Mazepa de către unul dintre călugării care au stat la căpătâiul lui în ceasul morţii, ne înştiinţează astfel despre sfârşitul mitropolitului moldovean: „Noi, sărmanii călugări, cari ne aflăm lângă sfintele moaşte ale sfântului marelui mucenic Ioan cel Nou din Suceava, în localitatea Zolkiev, cu supunere cădem la picioarele măriei voastre domneşti, căci nu avem unde să ne plecăm capetele decât la Domnul Dumnezeu şi la măria voastră milostivul nostru domn. Şi facem ştire măriei voastre cum a fost de la început: a venit milostivirea sa regele polon cu oaste în ţara românească, în cetatea Iaşilor, şi a luat moaştele sf. marelui mucenic Ioan din Suceava şi cu prea sfinţitul Dosoftei din Suceava şi ne-au dus din Iaşi în Polonia; şi ne-au dat să trăim noi în cetatea aceea opt ani la porunca milostivim sale. Şi a trăit părintele mitropolit de fericită memorie în mare lipsă şi necaz şi nu a avut unde să se mişte. Şi, de când a murit preasinţitul mitropolit, de fericită memorie, au trecut şase ani, în 13 decembrie.”

Şi iată acum o frumoasă trăsătură de caracter a feţelor religioase din trecut s „Eu atunci, milostive binefăcător, am fost obligat cu mare epitimie de preasfinţitul mitropolit de fericită memorie să nu părăsesc sfintele moaşte până la capătul vieţii mele”.

Experienţa dureroasă pe care a încercat-o mitropolitul Dosoftei în hărţuita sa viaţă îi întărise personalitatea pentru o muncă înaltă, închinată ţelului educativ pe care îl impunea menirea sa de păstor al ţării. Şi dacă împrejurările nu l-ar fi copleşit de atâtea ori, activitatea sa ar fi înzestrat trecutul cultural românesc cu o operă uriaşă, pentru care Dosoftei simţea şi chemarea şi priceperea de a ne-o da.

Munca” lui Dosoftei, atât cât o avem, reprezintă în istoria culturii noastre vechi un mare pas înainte. El, cel dintâi dintre vlădicii principatelor, a deschis drumul limbii româneşti către altarul bisericii. Străduinţele lui vor fi continuate mai târziu, în Ţara Românească, de mitropolitul Antim Ivireanu. Prin traducerea Psaltirii în versuri, Dosoftei a aşezat temeliile versificaţiei în literatura noastră cultă, iar prin Vieţile sfinţilor a dăruit sufletului românesc din veacul al XVII-lea o bogată literatură de imaginaţie, împletită cu elemente miraculoase, plină de pietate şi uneori înviorată de graţie naivă.

Prin destinul său tragic, rămâne o figură care sintetizează vitregia împrejurărilor în care s-au zbătut toţi marii cărturari ai literaturii noastre vechi.