Mitropolitul Varlaam

Fecior de răzeşi din părţile Baloteştilor ale judeţului Putna, a îmbrăcat rasa monahală – poate sub influenţa lui Atanasie Crimca, mitropolitul care a lăsat acele minunate capodopere de miniatură şi artă caligrafică – în mănăstirea Secu, rezidită de curând din temelie (1602) de Nistor Ureche şi de soţia sa Mitrofana, părinţii cronicarului. în 1610 era egumen al mănăstiri; Secu. La această dată semnează, cu „tot soborul, de la mare până la mic”, un act menit să curme neînţelegerile pentru hotare cu călugării din mănăstirea Neamţu. în sihăstria de la Secu, se distinge prin râvna lui către cultură; la 1618 avea tradusă întăritoarea operă pentru viaţa ascetică, Leastviţa lui Ion Scărarul.

Prin cunoştinţele lui de limbă slavă şi greacă 1, prin cultura religioasă şi prin viaţa lui curată, izbutise să se facă cunoscut în cercurile înalte din Suceava şi să devină duhovnicul domnului Miron Barnovski. în iarna anului 1628, Miron Barnovski îl trimite într-o solie-din care mai făcea parte medel-nicerul Pavel Ureche, Eustratie, viitorul logofăt, Teodor Ignatie, alţi doi boieri cu nume rutene (cămăraşul Larinov şi Ignatie Ponovitoi), trei călugări şi multe slugi – în Rusia.

Prima misiune avea ca ţintă lavra Pecerska din Kiev. Acolo se afla ca arhimandrit Petru Movilă, înrudit cu domnitorul Miron Barnovski. Acesta trimitea deci în solie pe duhovnicul său să vadă pe arhimandrit şi să-i ducă manuscrisul unui Octoih slav din mănăstirea Neamţu, care avea să servească apoi la tipăritura kieviană din 1630. A doua misiune avea ca ţintă Moscova. Aci solia moldovenească trebuia să se prezinte ţarului Mihail Feodorovici pentru a-i aduce în dar moaştele sfântului mucenic Iacov din Persia, care se aflau în palatul domnesc din Suceava, şi pentru a cere, în schimb, pentru ctitoria de la Dragomirna, câteva din acele frumoase icoane ruseşti pe care Miron Barnovski le va fi văzut în mănăstirile ucrainene din Polonia. Solia moldovenească a plecat din Suceava în ziua de 13 decembrie 1628. în vară era la Kiev. întâlnirea lui Varlaam cu Petru Movilă în marea lavră de la Pecerska are pentru istoria culturii moldoveneşti o importanţă deosebită, pentru că ea marchează începuturile unui curent nou: influenţa ruteană.

Întrevederea a avut loc în ziua de 3 august, după cum aflăm din chiar notele lui Petru Movilă însuşi: „în anul 1629, august 3 zile, venind în mănăstirea Pecerska Varlaam ieromonahul, din pământul Moldovei, şi fiind trimis la mine ca să mă vadă de către Miron Barnovski Voevodul”. Nu ştim ce au discuCf. D. Riiss o, Studii istorice greco-române, I, p. 229.

tat între ei cei doi moldoveni – unul reprezentând tradiţia mănăstirilor româneşti, celălalt pe a bisericii ucrainene – dar convorbirea acolo, în mănăstirea din marea'peşteră a Kievului, unde se păstrau moaştele atâtor sfinţi, a alunecat, cum era firesc, şi asupra legendelor hagiografice. Căci Petru Movilă, în notele sale, reproduce o minune săvârşită în anul 1610 de moaştele sfântului Ioan cel Nou din Suceava, care la acea dată au mântuit cetatea de invazia cazacilor zaporojeni – minune care, spune el, i-a fost povestită de ieromonahul Varlaam. De altă parte, în scrisoarea prin care Petru Movilă recomandă solia moldovenească ţarului Mihail Feodorovici şi mitropolitului Filaret Nichitici, el cere să se îngăduie moldovenilor favoarea de a vedea „moaştele sfinţilor marilor făcători de minuni ai lui Dumnezeu şi să copieze jitiile <vieţile> acelor sfinţi, poruncind a se trimite spre lauda şi mângâierea dreptcredinciosului neam rusesc înaintea celorlalte neamuri”.

Varlaam a ajuns şi la Moscova, a predat ţarului moaştele trimise în dar de domnul Moldovei, a comandat icoanele, le-a plătit, dar nu le-a putut ridica, fiindcă patriarhul Moscovei le găsea prea lumeşti.

Calităţile sufleteşti ale lui Varlaam şi cultura lui deosebită – ştia slavo-neşte şi greceşte – 1-a impus în vaza contimporanilor săi, care l-au ridicat la înalta treaptă de mitropolit în 1632, fără să fi fost trecut prin episcopie, lucru dealtfel îngăduit de canoane. Hirotonisirea lui s-a făcut în duminica lui 23 septembrie 1632. Cu acest' prilej s-a citit la biserică capitolul V din Evanghelia lui Luca, în care se povesteşte pescuitul Mântuitorului: „Isus sta lângă lacul Ghenisaretului”, iar marele dascăl grec de la curtea lui Vasile Lupu, Meletie Sirigul, i-a ţinut o predică cu tâlc. Au fost cuvinte profetice, căci noul mitropolit a împlinit cu prisosinţă aşteptările puse în el. Autoritatea lui de cârmuitor al sufletelor a crescut aşa de mult în Orientul grecesc, încât a putut fi propus pe lista celor trei candidaţi la scaunul vacant al patriarhiei din Constantinopol. Prăbuşirea lui Vasile Lupu aduce însă şi căderea lui. îl găsim retras la mănăstirea Secu, unde în ultimii ani ai vieţii îşi împărţi pământurile între neamuri, fără să poată subscrie, fiind fulgerat la mâini – probabil de o paralizie.

Colegiul şi imprimeria. Vasile Lupu, domn cult, cu ambiţii mari, ţinea şi el să ridice în Iaşii săi – în care grădinile „pline de trandafiri, de garoafe, de iasomii şi de crini” stârneau admiraţia patriarhilor din Răsărit 1-lucrări de artă şi aşezăminte de cultură care să-i veşnicească numele. în 1639 el sfâr-şise mănăstirea Treisfetitele, zidită din marmură sculptată, cu brâne de aur – pe care patriarhul arab Macarie nu se mai sătura privind-o: „unică în tot Răsăritul”, notează însoţitorul său, Paul de Alep, în ziarul călătoriei2. Aproape de mănăstire, lângă băile construite după planul turcesc, pe malul „marelui lac, numit heleşteu sau pescărie”, Vasile Lupu zidise şi un „măreţ” local de piatră pentru colegiu. Cu sfatul boierilor săi cărturari şi al mitropolitului Varlaam, care văzuse cu zece ani mai înainte înflorind, în lavra din Pecerska, colegiul şi imprimeria lui Petru Movilă, domnul Moldovei se gândi să înzestreze

1 Silviu Dragomir, Contribuţii, Analele Acad. Rom., s. II, t. XXXIV, Mem. se-cţ. ist., p. 84, anexa V.

2 Vezi Paul de Alep în trad. Emiliei Cioran, p. 55.

şi el noua sa ctitorie cu aceste aşezăminte culturale. El se adresă deci lui Petru Movilă, cerându-i sprijinul. Acesta îi trimise material tipografic şi o misiune de patru profesori ruteni, în frunte cu Sofronie Pocapski, rectorul colegiului din Kiev. Rutenii organizară în Moldova o tipografie şi un colegiu teologic, asemănător cu cel din Kiev, care avea ca temelie de studii limba latină şi limba greacă.

Rectorul colegiului, Sofronie Pocapski, este o figură cunoscută în istoria culturii ucrainene din această epocă. El era de prin 1632 profesor de retorică la colegiul din Kiev şi, împreună cu 23 elevi ai clasei sale, închinase lui Petru Movilă o broşură omagială, cu versuri latine şi polone, în care se mulţumeşte mitropolitului de origine moldoveana – a cărui spiţă de familie este trasă, în prefaţa cărţii, din Mucius Scaevola – că a introdus între ruşi Minerva, regina ştiinţelor. în şcoala din Kiev, pe care o părăsise, retorica se preda în limba latină, căci manualele manuscrise de retorică ce ni s-au păstrat, asemănătoare ca materie cu cele din şcolile iezuite ale timpului, sunt redactate în limba latină. Pocapski avea legături strânse şi cu lumea greacă din Constanti-nopol. Era prieten şi purta corespondenţă cu savantul grec Teofil Coridaleu, care reorganizase Academia grecească din Constantinopol. Numele celorlalţi ruteni nu se cunosc până acum. Unul din ei pare să fi fost Ignaţiu Ievlevicz, elevul lui Pocapski, care se găseşte, prin 1647, profesor la Kiev şi care în 1644-l645 era în Moldova. Raportul iezuitului Bandinus, din 1644, spune că cei „patru tineri profesori de filosofie”, pe care Vasile Lupu îi adusese ca să instruiască „tinerimea moldoveana în litere şi moravuri” şi care „îşi făcuseră studiile în şcolile noastre – deci în cele iezuite – din Polonia, predau unii gramatica, alţii sintaxa latină, alţii poetica şi se încearcă şi lucruri mai înalte”. Alături de profesorii ruteni, care predau limba latină, erau şi alţi profesori, care predau limba greacă.

Tipografia adusă din Kiev a fost instalată în chiliile mănăstirii Treisfe-titele şi este prima tipografie a Moldovei, căci încercarea anterioară a lui Miron Barnovski fusese măcinată de valurile nestatornice ale domniilor moldovene, în cursul lor vijelios. Curând după suirea sa pe tron, Vasile Lupu se adresase stavropighiei din Lwow, cerând materialul tipografic, dar fiindcă stavropighia întârzia, domnul s-a adresat atunci lui Petru Movilă. Şeful misiunii trimisă de mitropolitul Kievului, Sofronie Pocapski, îndeplinise la Kiev, pe lângă sarcina de ieromonah al lavrei din Pecerska şi de rector al colegiului, şi pe aceea de director al tipografiei. El aducea cu sine în Moldova, după cererea lui Vasile Lupu, împreună cu corpul de profesori, şi materialul tipografic necesar pentru instalarea primei tipografii în Moldova, cu litere chirilice. în primăvara anului 1642, în preajma sinodului din Iaşi, Vasile Lupu a completat tipografia şi cu caractere greceşti, aduse tot prin Sofronie Pocapski, de la stavropighia din Lwow.

Tot din Ucraina au fost aduse şi gravurile comandate pentru ilustrarea Cazaniei lui Varlaam. Ele au fost lucrate de un celebru artist al artei grafice rutene a timpului, „Ilia” sau „Helias”. Acesta fusese mai înainte ieromonah al lavrei din Pecerska şi a ilustrat cu gravuri în lemn, lucrate sub influenţa xilografiei germane, cărţile tipărite la Kiev şi la Lwow, între anii 1639-l670.

activitatea literară. Tipografia a fost instalată în chiliile mănăstirii Treisfetitele, şi, evitând cu grijă concurenţa cărţilor de ritual în limbă slavă, ieşite din tipografiile muntene şi rutene, a lucrat, sub călăuza mitropolitului Varlaam, numai la tipărirea de cărţi româneşti.

Cazania. Prima carte ieşită din această tipografie a fost Cazania: Carte românească de învăţătură Dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti. Cazania lui Varlaam cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile dintr-un an şi pentru sărbătorile mai însemnate ale bisericii. Cele mai multe pleacă de la explicarea pasajului de Evanghelie citit în ziua respectivă şi cuprind sfaturi de înfrânarea viţiilor şi a patimilor, de înfrăţire şi ajutorarea aproapelui. Sunt însă şi câteva legende hagiografice care povestesc viaţa marilor mucenici ai ortodoxiei (a sfântului Dimitrie, a sfântului Gheorghe, a sfinţilor apostoli Petru şi Pavel), între care şi două legate de pământul Moldovei: a sfântului Ioan cel Nou, protectorul Moldovei – ale cărui moaşte fuseseră aduse din Cetatea-Albă la Suceava, pe vremea lui Alexandru cel Bun – tradusă după versiunea scrisă de Grigore Ţamblac, şi a sfintei mucenice Parascheva din Epivat, ale cărei moaşte fuseseră aduse din Constatinopol de Vasile Lupu şi aşezate în mănăstirea Treisfetitele.

Originalul Cazaniei venea probabil din Ucraina, de unde au venit dealtfel şi gravurile lucrate de cunoscutul artist Ilia, despre care a fost vorba mai sus. în Ucraina, literatura omiletică este în această perioadă în plină înflorire, fără să putem şti până unde merge originalitatea ei. Varlaam şi-a cules materialul din mai multe izvoade. „Diân multe scripturi tălmăcită, diân limba slovenească”, spune el în titlu; „adunat-am din toţi tâlcovnicii Sventei Evanghelii, dascăli besericii noastre”, lămureşte în predoslovie. Până acum izvoarele nu au fost încă precis determinate. G. Scorpan a semnalat părţi comune între Cazania lui Varlaam şi între Cazania tradusă din ruseşte de Udrişte Năsturel şi apărută în acelaşi an la mănăstirea Govora, şi chiar cu Cazania lui Coresi din 1581. Aceasta nu treubie să ne surprindă: în literatura omiletică sunt multe locuri comune care au trecut de la un predicator la altul. Confruntând părţile comune celor trei cazanii, Scorpan conchide că textul lui Varlaam apare totdeauna prelucrat, dar aceasta nu trebuie să ne amăgească, fiindcă se poate întâmpla ca multe din aceste prelucrări să fi aparţinut originalului după care a tradus Varlaam. Până când nu se va identifica, în şirul tipăriturilor rutene, originalul sau originalele lui Varlaam, orice încercare de a determina partea lui de contribuţie personală este prematură.

Dar dacă nu putem delimita partea personală a lui Varlaam în structura predicilor, putem totuşi să urmărim aportul lui în formarea limbii literare. Se susţine în genere că limba Cazaniei lui Varlaam este limba populară, pe care el a deprins-o din copilărie în munţii Putnei şi mai târziu, ca monah, în preajma mănăstirii Secu. într-adevăr, scrisul lui Varlaam, deşi au trecut peste el trei veacuri, se citeşte şi azi cu uşurinţă şi cu plăcere chiar. Fiindcă limba lui se înfăţişează curăţită de acele numeroase expresiuni şi cuvinte slave rebarbative, care încă încâlceau urzeala limbii române din vechile texte religioase. în textul lui Varlaam, cuvintele şi expresiunile slave se întâlnesc rar, la distanţe mari; şi, înţelese într-o vreme, când cultul divin se săvârşea în limba slavă, ele dau azi scrisului său un uşor caracter arhaic 1, mai ales că ele se împerechează uneori cu elemente latine azi dispărute din circulaţia limbii, precum: mai chiar = mai clar, mai limpede; desvesti = dezbrăca; curseră cu sensul de alergară; mişei = săraci; »«s« = dânsa; îtirnămamă; tind. tind = când. când. Fraza lui, bogată în comparaţii pitoreşti şi expresii plastice, se desfăşoară în tipare sintactice care nu se prea deosebesc de cele de azi. Dar credinţa că Varlaam a introdus, în scrierile sale, graiul popular din preajma mănăstirii Secu este numai în parte întemeiată, căci iată, de pildă, cum începe predica la duminica întâia a postului celui mare: „Cumu-s iarna viscole şi vânturi reci şi vremi geroase de carile să îngreuează oamenii şi sunt supăraţi în vremea iernei, iară dacă vine primăvara, ei să iuşu-rează de acelea de toate şi să veselesc, căce c-au trecut iarna cu gerul şi s-au ivit primăvara cu caldul şi cu seninul – aşa, şi în vremea de demult; au fost viscole şi vânturi de scârbe şi de dosăzi pre oameni, ca şi într-o vreme de iarnă, în care vreme împăraţii cei necredincioşi, carii strica sfintele icoane şi le lepăda diân beserecă, în multe chipuri dosădia şi muncia pre creştini, pentru să nu se închine sfintelor icoane. Ce iară străluci dulce primăvară şi linişte mare într-aceasta zi de astăzi întru car ea ne-am adunat şi noi să prăznuim şi să dăm laudă lui Dumnedzeu, căci c-au pierit ereticii şi măcitelii ş-au înmulţit sfintele soboară de au întărit închinăciunea sfintelor icoane.”

Iată acum o scurtă descriere a unui câmp de luptă: „Ce easte frica răsboiului! Doauă oşti stau împotrivă cu arme într-armaţi. Săbiile strălucesc, săgeţile acopăr soarele. Sângele se varsă pre pământ ca pâraele. Trupurile voinicilor zac ca snopii în vremea secerei” 2.

Şi iată, în sfârşit, o înfăţişare a judecăţii din urmă3: „Atunce să va arăta Domnul Isus Hristos spre4 nuori, nu pre acestea nuori ce ploaă şi întunecă soarele, ce pre acei de aur în toate feliurile de văpsele podobiţi şi frumoşi, cu oşti de îngeri nenumăraţi. Şi înaintea lui se vor aduna toate limbile 5 şi-i va giudeca cum spune Svânta Evanghelie, pentru căci n-au dat celor lipsiţi şi celor neavuţi.”

După cum se vede bine din exemplele de mai sus, în afară de unele particularităţi, ca prefacerea lui/ în h (hi, hârea), a lui j în g (giuruinţă, gios, giudeţe, agiută), pronunţarea lui z cu dz (dzua, Dumnedzău), nu mai găsim în textul lui Varlaam celelalte caracteristice ale graiului popular moldovenesc. Limba Cazaniei lui este limba românească scrisă, aşa cum fusese statornicită prin tipăriturile coresiene, care circulau încă pe vremea sa în Iaşi, căci exemplarul cel mai bun din Faptele apostolilor, păstrat în Biblioteca Academiei Române, poartă nota şi semnătura lui Gavril Hatmanul, fratele lui Vasile Lupu. Chiar străduinţa lui Varlaam de a se dezbăra în scris de unele moldo-

1 Iată câteva dintre ele: liubcv= iubire; camene – piatră; ciudesc= minuni; despuitoriu = poruncitor; de aistvui = a lucra; izţehnie – viclenie; măcitelii = chinuitori, tirani; ccinaşi = moştenitori; Precbrajenie = Schimbarea la faţă; tvoreţ = creator; tvorenie= creatură; văzne-senie = înălţare; varia = închisoare; veruia = crezul; zleba – răutate; vă veşnihu = întru cei de sus.

2 Din cazania la „Dumeneca mare”.

3 Din cazania la „Dumeneca lăsatului cârnei”.

4 spre, din latinescul super, are aci înţelesul deasupra. 6 Limbile are înţelesul de popoare.

venisme cu care era obişnuit – - alături de formele cu h iniţial scrie adesea: fireţi, firea, fiară – dovedeşte munca lui de a-şi însuşi din tipăriturile core-siene formele munteneşti, care de fapt păstraseră mai bine fonetismul latin al limbii române. Dar tocmai aci stă marele lui merit: că, scriind pentru întreaga „seminţie românească”, cu simţul pentru limba literară în devenire, nu a rupt unitatea spirituală a neamului şi nu s-a abătut de la tradiţia stabilită cu o jumătate de veac înaintea lui de Coresi. Astfel munca lui de'traducă-tor reprezintă în procesul de formare a limbii noastre literare un mare pas înainte, curăţind-o de slavonisme şi apropiind-o de limba vie.

Cele şapte taine. A doua carte românească ieşită din tipografia lui Vasile Lupu în 1645 a fost Cele şapte taine, la tălmăcirea căreia a lucrat şi Eustratie Logofătul. Era o carte privitoare la tainele instituite de biserică „spre îndreptarea sufletelor noastre celor păcătoase”, cu menirea – explică mitropolitul Varlaam în predoslovie – „cum are fi un vas cu carele scoatem apa mântuinţii diân fântâna munciloru şi a morţii Domnului nostru Iisus Hristos”. Ea cuprinde lămurirea tainelor, normele după care se săvârşesc şi canoanele stabilite de soboarele ecumenice în cazurile de abatere de la rânduielile stabilite. E o carte care, prin natura cuprinsului ei – ca şi Pravila de la Govora – se adresa mai mult clerului, după cum spune şi mitropolitul în predoslovia închinată domnului, în graiul lui înflorit, că precum când „răsare soarele, zaria. şi copacii cei înalţi luminează; deacii şesurile şi văile; aşa într-acela chip, domniia mării tale cu aceste Şeapte Taine. întâi agiunge întru ceata cea înaltă sufletească, întru arhierei şi în preoţi de lumineadză, şi întru diregatoriia cea lumască, în domni şi în boiari; deacii şi întru cei mai mici agunge lumina şi căldura de lumineadză”.

Alături de normele de ritual şi de canoane, se găsesc şi câteva note, adevărate documente de folclor, care proiectează lumina lor interesantă peste unele superstiţii, răspândite până azi în masele populare din sudul şi răsăritul Europei. Aşa, bunăoară, într-un loc este vorba de^ „vrăji şi păntru ceia ce mărgu la vrăjitori”: „în 65 de capete a Pravilei marelui Vasilie, au lăsaţii învăţătură, cumu. vrăjitoriulu şi cela ce sleâaşte cară sau aruncă cu plumbi, aşijdere şi cela ce va lega nunta. sau şi alte meşteşuguri ce vor face cu vrăji, 20 de ai să nu să cumenece.” Se spune mai departe că vrăjitori sunt şi „aceia ce caută în stele sau făcu alte meşteşuguri să cunoască niscare lucrure neştiute şi ceia ce poartă la sine augare sau erbi, că nu să apropie nemică de dânşii”. într-un alt capitol este vorba de „omulu ce va fi morţii şi vor dzice oamenii că iaste vârcolac. Acesta lucru dzicu oamenii cei proşti, iară nice într-un chipu. nu poate să fie acesta vârcolac. Cel mortu în ce chipu să omoară pre cei vii.” Şi se condamnă apoi în cuvinte aspre practica de sumbră superstiţie, rămăşiţă din adâncul vremurilor preistorice, pentru a scăpa de prigoana vârcolacului: „Să pornescu oamenii la mormăntu şi-i dezgroapă oasele aceluia, să le vază cum sâmtu. şi le arată că acelu trup mortu are sânge şi unghi şi păru şi cum vădii acesta lucru. şi strângu lemne şi pun foc de ardii acele oase de le pierdu de toţii de pre pământii”.

Cartea a pătruns şi în Ardeal, unde s-a răspândit şi prin copii manuscrise. O asemenea copie a fost făcută în 1708 de cunoscutul copist Vasile Sturze Moldo vanul: „Şi am scris în sat în Sânţii Andreiaş, lângă Temişvara, în vriamia cândii s-au rădicat curuţii lui Rakolţii Freţii pre nimeţi; şi era răutate mare în Ardeal. şi eu dascălul Sturze încă am fugit în ţara turcului, în Svăntu Andriaş, când era ciuma cia mare”; o altă copie, cumpărată în Gepeş, a fost dăruită popii Iştoc din Lazuri, la 1720. Altă copie circula pe la 1820, în Topa de Sus.

Răspunsul la catehism. Ultima cai te cu caracter religios publicată de mitropolitul Varlaam, în 1645, are o importanţă deosebită nu numai pentru că este o operă originală, dar şi pentru că ea reprezintă chemarea înaltă la care se credea datoare să răspundă biserica celor două ţări surori. Muntenia şi Moldova, de a menţine unitatea spirituală a neamului şi străduinţele ei de a apăra ortodoxia românilor ardeleni, ameninţată de calvinismul maghiar.

Mitropolitul Varlaam cunoştea dintr-o împrejurare, al cărui dramatism 1-a impresionat adânc, starea religioasă a românilor ardeleni din 1644, când mitropolitul Iorest, scăpat din temniţă, în drum spre ţarul Moscoviei, unde mergea să-şi strângă preţul răscumpărării, trecea pe la curtea din Iaşi şi primea de la Varlaam o caldă scrisoare de recomandare, în care se simte încă, peste veacuri, fiorul indignării: „. a sculat diavolul, care urăşte cele bune, pe popa cel mare al regelui, anume Gheorghe Ciulai, care se află în eresul luteran, în care sunt şi craiul şi toţi ungurii. Şi l-au clevetit pe Iorest, arhiereul creştinilor români, la craiul Râkoczy Gheorghe. Şi a adus mărturii mincinoase, şi i-a făcut mare nedreptate. Şi tot ce a avut au luat de la el, şi l-au legat, şi l-au închis în temniţă; nouă luni a pătimit, fiind izgonit şi cu el o mulţime de preoţi creştini, nu pentru altă vină decât pentru credinţa creştină, voind să-i convertească la luteranism.”

Dar împrejurarea care-l aduce în luptă cu calvinismul i-o prilejuieşte pacea încheiată în 1645 între Vasile Lupu şi Matei Basarab. Atunci, făcând parte din solia pe care Vasile Lupu o îndruma către domnul Munteniei cu cuvânt de pace şi bună înţelegere, află în biblioteca boierului cu care se potrivea în cărturărie, Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, Catehismul de propagandă calvină, tipărit în româneşte la 1640. „Dumnealui Udrişte Năsturel, carele ca un iubitor de învăţătură şi socotitorâu credinţei ceh direpte, în mijlocul altor cărţi noao ce mi-au arătat, adusu-mi-au şi o cărţulie mică, în limba noastră românească tipărită. care o am aflat plină de otravă de moarte sufletească.” Ca un adevărat părinte sufletesc, care ştia din Scriptură că „înaintea omului, se află şi vieaţa şi moartea”, temându-se ca o parte a neamului nostru să nu apuce pe „calea morţii sufleteşti”, a pus la cale, desigur cu sprijinul lui Udrişte Năsturel, un sinod al clerului din cele două ţări surori, pentru cercetarea Catehismului. Acţiunea lui câştigă astfel în amploare, căci Răspunsul Catehismului – care era ca o armă de apărare pentru cei „cu noi de un niam români, pretutindirea tuturor ce să află în părţile Ardealului” – vine în numele „soborului a două ţări”. Am arătat mai sus, p. 182-l84, care era caracterul Catehismului tipărit la Prisac, pe ascuns, de superintendentul ungurilor. Mitropolitul Varlaam alege din Catehism părţile în care superintendentul, în explicarea rugăciunilor fundamentale (Tatăl nostru, Cele zece porunci. Simbolul credinţei), furişase ideile dogmatice ale calvinismului, pentru ca, întemeindu-se apoi pe pasaje din Evanghelie sau din Faptele şi Epistolele apostolilor, să le combată punct cu punct. Dărâmând punctul de vedere calvin, el expune punctul de vedere ortodox în chestiunile fundamentale ale credinţei, privitoare la păcatul original şi la curăţirea lui prin botez, la dreptul omului de a se mântui prin fapte bune, la cultul sfinţilor şi al icoanelor, care nu pot fi socotite ca idolatrie, întrucât sunt simboluri, la semnul crucii, la cultul Măriei şi la doctrina predestinării.

Tonul discuţiei este obiectiv dar cald, convingător şi întemeiat, pentru fiecare afirmare, pe textele evanghelice.

Răspunsul mitropolitului Varlaam, aşa de demn şi documentat, a primit din partea calvină tocmai peste doisprezece ani, în 1656, un răspuns vehement şi grobian: Scutulu catichizmuşului, cu răspunsu den scriptură svântă, împotriva răspunsului a doauă ţări, fără scriptură svântă, apărut în tipografia de la Bălgrad (Alba-Iulia).'

Pravila. Ultima carte importantă ieşită din tipografia de la Trei-Ierarhi este o scriere cu caracter juridic, apărută în 1646, sub următorul titlu: Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe cu dzisa şi cu toată cheltuiala lui Vasile voivodul şi domnul Ţării Moldovei den multe scripturi tălmăcită den limba ilenească pre limba românească.

Încă din 1632, Eustratie Logofătul tradusese o Pravilă aleasă, scoasă şi tocmită, şi dentru multe sânte scripturi cercată şi găsită, păstrată azi într-un manuscris aflător în biblioteca seminarului din Blaj şi într-o copie făcută pentru Biblioteca Academiei Române de regretatul Stoica Nicolaescu (ms. nr. 3100). Este, precum a arătat Peretz, un nomocanon asemănător cu cel de la Govora, reprezentând şi el o traducere după o compilaţie de legiuiri bizantine de tipul manualelor compilate în a doua jumătate a veacului al XVI-lea de Emanuel Malaxos. Apariţia Pravilei de la Govora în 1640, în ediţii muntene şi ardelene, a făcut probabil inutilă tipărirea traducerii lui Eustratie Logofătul. S-a găsit atunci necesar să se publice o codificare mai completă de legiuiri. Astfel s-a ajuns la Pravila lui Vasile Lupu. Această pravilă prezintă pentru noi o importanţă deosebită, căci ea leagă viaţa noastră juridică deopotrivă de vechiul drept bizantin şi de jurisprudenţa romanică occidentală.

Pravila lui Vasile Lupu este alcătuită din două părţi bine distincte prin titlul diferit pe care-l poartă, prin structura lor, prin cuprinsul diferit şi – cum vom vedea – prin provenienţă.

Prima parte este împărţită în 16 „pricine” (capitole), cuprinzând în total 252 „începuturi” (paragrafe), numerotate curent. Cuprinde o serie de legi privitoare la raporturile juridice ale vieţii agrare şi păstoreşti, încălcări de teritorii, diferite furturi care se pot ivi în viaţa câmpenească, infracţiunile păstorilor, pagube aduse pomilor şi semănăturilor, condiţiunile care trebuiesc observate când se construieşte pe locul altuia, când se diguiesc apele pentru morărit etc.

Această parte a' Pravilei lui Vasile Lupu a fost tradusă după o colecţie de legi bizantine, cunoscută sub numele de leges agrariae: Nouoi ysopyiKoi, compilaţie alcătuită în secolul al VUI-lea de împăraţii Leon şi Constantin Isauricul, din elemente extrase din marile codificări legislative ale lui Justi-nian, adică din: Institutiones, din Digesta, din Codex şi din Novellae.

Partea a doua a Pravilei, mai scurtă, se leagă, după cum a dovedit regretatul profesor de drept roman de la Universitatea din Bucureşti, S. G. Longi-nescu, de literatura juridică a Italiei de la sfârşitul evului mediu. Ea cuprinde 78 de capitole privitoare la diferitele delicte de drept penal, precum: omorul, falsificarea de bani, sudalma, ame'stecarea de sânge (prin care se înţelege căsătoria între rude) – având un caracter foarte interesant, fiindcă dezvăluie colţuri de viaţă dispărută, din psihologia vremii, ca bunăoară la § 24: «. pre unii ca aceia cari iau două muieri, poartă-i pre uliţe. şezând călare pre măgariu, şi-i tot bat cu două furci ce torc muierile. Aşijderea şi pre muieri.”

Capitolele acestea au fost extrase şi traduse din opera unui mare jurisconsult italian, Prosper Farinaccius, despre care traducătorul Pravilei însuşi ne spune că era „dascăl mare şi tocmitoriu de pravile., carele au strâns toate pravilele cele împărăteşti şi încă se ispiti şi se nevoi cu învăţătura ca aceea să cunoască care pravile şi obiceaie se socotesc la oblastiile creştineşti în toată lumea”.

Acest Prosper Farinaccius a fost cel mai vestit jurist de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea. Se născuse la Roma în 1544; îşi făcuse dreptul la celebra Universitate din Padova; debutase ca avocat la Roma, unde câştigase repede, prin cunoştinţele sale juridice şi talentul său oratoric, o mare vază; intrase în magistratura papală, ajungând procuror general al camerei apostolice. în această calitate s-a distins prin abilitatea cu care descoperea vinovaţii şi descurca pricinile, precum şi prin severitatea cu care aplica pedepsele.

Unind astfel cunoştinţe profunde de drept cu o vastă experienţă personală Farinaccius a lăsat o întinsă operă juridică.

Partea corespunzătoare a textului românesc poartă titlul Praxis et Theorice criminalis. Fusese tipărită la Lyon în 1616 şi retipărită la Anvers în 1620, împreună cu toată opera lui juridică. în 1646, deci la 38 de ani după data primei publicări, opera lui Farinaccius era tradusă în limba română, iar autorul, „Farinascu”, preţuit ca „dascăl mare şi tocmitoriu de pravile”. Acest fapt evidenţiază că, deşi din multe puncte de vedere cultura noastră era inferioară celei occidentale, totuşi, din punct de vedere juridic, ne străduiam să ne apropiem de Occident.

Este posibil ca traducerea să se fi făcut şi după un intermediar grecesc, precum a observat regretatul Peretz şi precum spune însuşi traducătorul în prefaţa cărţii: „S-au nevoit măria sa. de au găsit oameni ca aceia, dascăli şi filosofi, de au scoşii den cărţi elineşti şi latineşti toate tocmelile.”; „. a măriei sale rob, Eustratie biv logofetul, de am scos aciaste pravile şi le-am tălmăcită din scrisoare grecească pre limbă românească, ce să poată înţelege toţi”.

În orice caz, opera a fost pusă sub tipar în 1646 şi e cea dintâi carte juridică ce ne-a venit din Occident.

Retipărită în parte după şase ani în îndreptarea legii din Muntenia, această pravilă a realizat – cum observa prof. Longinescu – cu două veacuri mai înainte de unirea politică, unitatea legislativă a celor două principate. Ea a alcătuit şi baza jurisdicţiunii din Moldova şi Muntenia, fapt care se desprinde lămurit şi din cuvintele lui Dimitrie Cantemir: „Vasile Albanezul, domnul

Moldovei, în secolul trecut, a poruncit ca toate pravilele şi scrise şi nescrise să fie adunate la un loc de bărbaţi vrednici şi competenţi în legile naţionale şi din ele a făcut un codice deosebit, care şi până astăzi este norma de a judeca drept în Moldova” (Descrierea Moldovei).