Palia de la Orăştie (1582)

S-au văzut în capitolul precedent măsurile luate de autorităţile maghiare pentru a converti la calvinism bisericile româneşti din Ardeal şi străduinţele depuse de superintendenţii români pentru a traduce în limba poporului cărţile necesare cultului şi propagandei. Cea din urmă din şirul acestor tipărituri este Palia.

Coresi tipărise, după cum s-a văzut, numai Noul Testament, cele patru Evanghelii, Faptele (şi Scrisorile) apostolilor. Era firesc ca atenţia cărturarilor români ai vremii să se îndrepte şi către Vechiul Testament, care formează fundamentul pe care se sprijină Noul Testament, alcătuind împreună un întreg: Biblia. Sarcina de a patrona traducerea şi tipărirea Vechiului Testament şi-a luat-o superintendentul Mihail Tordaş – cel ales în 1577 – sprijinit, în această întreprindere, de comandantul Hunedoarei, Geszty. Cartea intitulată Palia, de la gr. Uaksa (= vechi), adică Vechiul Testament, publicată la Orăştie în 1582, de către fiul diaconului Coresi, Şerban, şi tovarăşul acestuia. Marian diacul, cuprinde de fapt numai primele două cărţi: Creaţiunea şi Ieşirea sau, cum spun traducătorii cu cuvintele slavone: Bitia (slav. 6bith = a fi; bitia – creaţiune) şi Ishodul (slav. hcxoahth = a ieşi).

Ea s-a tipărit, după cum se spune în prefaţă, cu cheltuiala lui Francisc Geszty – Gesti Frenţi, cum îl numesc ai noştri – „ales hotnogiu Ardealului şi Ţării Ungureşti, lăcuitoriu în Deva”. E un personaj cunoscut în istorie: era comandantul militar al Hunedoarei şi ţinuturilor învecinate cu teritoriul unguresc căzut în stăpânire turcească; avea ca reşedinţă Deva, cu bogatul ei teritoriu, şi fusese trimis în ajutorul lui Aron-vodă, domnul Moldovei. Era un comandant violent, urât de soldaţii săi, care, la opt ani după moartea lui, i-au distrus mormântul. Dar cu tot caracterul lui aspru şi impulsiv, s-a ocupat totuşi cu interes de viaţa religioasă şi culturală a supuşilor săi: a zidit şcoală şi internat în Deva, a restaurat biserica reformată, a construit casă pentru preot şi a suportat cheltuielile pentru tipărirea Paliei.

Traducătorii au în frunte pe episcopul, sau, cum îl numeau ei, „ales piscopul rumânilor în Ardeal”, Mihail Tordaş, şi sunt în număr de patru: Ştefan Herce, „propovăduitorul Evangheliei lui Hristos în oraşul Cavâran Sebeşului (Caransebeş), Zacan Efrem, „dascălul de dăscălie a Sebeşului.” Peştişel Moisi, „propovăduitorul Evangheliei în oraşul Lugojului”, şi Archirie, „protopopul varmegiei Huniedoarei”.

În prefaţă ni se spune că traducătorii, văzând cum „toate limbile înfloresc întru cuvintele sfinte ale lui Dumnezeu” şi că „numai noi românii nu le avem pre limba noastră, cu mare muncă scoasem den limbă jidovescă şi grecască şi sârbească pre limbă românească”. S-a crezut într-o vreme la noi că aserţiunile traducătorilor sunt întemeiate şi s-a căutat chiar a se determina partea care revine fiecăruia în această utilizare de izvoare în limbi străine, dar regretatul Iosif Popovici, fost profesor de slavistică la Universitatea din Cluj, în Analele Academiei Române, XXXIII, pe 1911, şi, independent de dânsul, d-l Mărio Roques în Melanges offerts a M. Emile Picot, Paris (1913), şi mai târziu în Palia d'Orăştie (1581-l582), voi. I, Paris, 1925, au dovedit că avem de-a face cu o traducere făcută după textul unguresc al Vechiului Testament, tradus şi tipărit în 1551 de un elev al lui Melanchthon, Gaspar Heltai, pastor la Cluj, tipograf şi autor de cărţi – între care şi originalul Molitvenicului lui Coresi – care i-au asigurat un loc de seamă în istoria literaturii ungureşti.

Textul unguresc care stă la baza traducerii româneşti se străvede în numeroasele elemente lexicale din cuprinsul Paliei, precum: şpan = supraveghetor, ung. işpan; tâmaţ = piaţa din faţa templului, ung. tornâcz; iliş = merinde, ung. eles; sucuit = obişnuit, verb. ung. szokni; oca = cauză, ung. ok, precum şi în numele proprii cu terminaţiuni flexionare proprii numai limbii ungureşti (ca de exemplu: Calahot din Calah, nume de localitate biblică + terminaţiunea ot, care în ungureşte indică acuzativul; Leabimot (Leabim fot; Ludimot (Ludim fot; Anamimot (Anamim-ot).

Dar, în afară de textul unguresc, traducătorii au mai avut – după cum arată d-l Mărio Roques – dinainte şi un text latinesc al Vulgatei, într-o ediţie corectată, asemănătoare cu aceea pe care a publicat-o în 1573 Luca Osiander la Tiibingen.

Fragmentul Leviticului (cartea a IlI-a din Biblie), scris pe pergament şi păstrat în Biblioteca Naţională din Belgrad, pe care 1-a publicat Haşdeu în Cuvente den bătrâni, nu face, cum s-a crezut, parte din traducerea care sta la baza Faliei de la Orăştie, ci este o tălmăcire independentă, făcută în Ardeal la începutul secolului al XVII-lea şi copiată în Ţara Românească.

Palia ocupă în ciclul traducerilor româneşti din veacul al XVI-lea un loc aparte prin frumuseţea traducerii, prin limba ei vioaie, pitorească şi armonioasă. Traducătorii au ştiut să folosească frământările unui veac de muncă literară pentru a nimeri cuvinte expresive, care deşteaptă imaginaţia şi mişcă simţirea.

Cu Palia de la Orăştie se încheie seria tipăriturilor româneşti în Ardeal. Curând după aceasta, marile schimbări şi războaiele dezlănţuite în toate cuprinsurile româneşti, pe care se profilează epopeea militară a lui Mihai Viteazul, au pus capăt activităţii tipografice. Ea se reia abia peste o jumătate de veac, dincoace de Carpaţi, în timpul domniilor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.