Textele rotacizante

Originalele acestor prime traduceri s-au pierdut în frământările vremurilor; ni s-au păstrat însă cdpii făcute mult mai târziu, pe la jumătatea veacului al XVI-lea, în Ardeal.

Aceste texte, caracterizate prin particularitatea rotacismului – de aci şi numirea de texte rotacizante – sunt următoarele: codicele voroneţean a fost descoperit de răposatul profesor de la liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, Grigore Creţu, la mănăstirea Voroneţ, în anul 1871. La această dată, societatea studenţilor români din Viena, „Junimea”, al cărei secretar era pe atunci Mihai Eminescu, pusese la cale comemorarea a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii Putna. La serbare luase parte şi profesorul Creţu, care, călătorind pe la mănăstirile bucovinene, unde se aflau mormintele vechi ale domnilor Moldovei, a descoperit în podul mănăstirii Voroneţ, printre alte texte vechi, şi codicele care s-a numit apoi, după locul unde a fost găsit,' Codicele Voroneţean. Din acest codice s-au pierdut începutul şi sfârşitul, precum şi câteva pagini din mijloc. în forma în care-l avem azi, textul cuprinde partea de la sfârşitul Evangheliei: Faptele apostolilor * * opera acestora de a converti popoarele la creştinism – de la capitolul 18, versetul al H-lea, până la sfârşit, precum şi 3 epistole: una a apostolului Iacob (cap. 1-5) şi două ale apostolului Petru (a doua necompletă). Restul epistolelor, ca şi primele 18 capitole din Faptele apostolilor, precum şi câteva foi din mijloc (cam 194 pagini) s-au pierdut.

Textul, însoţit de glosar şi studiu, a fost publicat în chirilică şi în transcriere latină, cu versiunea respectivă din Noul Testament al lui Simion Ştefan şi din Bibilia lui Şerban Cantacuzino, de răposatul profesor de la Universitatea din Cernăuţi I. G. Sbiera, în-l885. Manuscrisul a fost dăruit apoi Academiei Române, unde se păstrează şi azi.

psaltirea scheiană, un manuscript în 8° mic, de 530 de pagini, fusese într-o vreme proprietatea lui G. Asachi, de unde a trecut apoi în biblioteca de la Scheia a lui Sturdza Scheianu, un mare bibliofil, care ne-a lăsat o importantă colecţie de documente privitoare la chestia ţărănească. Sturdza Scheianu a dăruit-o în 1884, împreună cu întreaga lui bibliotecă, Academiei Române. Aci se păstrează în secţia manuscriptelor, sub cota nr. 449. După numele donatorului a fost numită de Bianu Psaltirea Scheiană.

Textul cuprinde Psalmii lui David şi cântările adăugate de obicei în urma Psalmilor (cântarea lui Moise, rugăciunea Anei, mama lui Samuil, cân-tarea sfintei Fecioare etc.) şi se încheie cu simbolul atanasian. Ea a fost copiată, după cum se poate vedea din grafia şi fonetismul textului, de trei copişti diferiţi (primul a copiat paginile 1-20, al doilea 20-l96, al treilea 197-530).

Psaltirea Scheiană a fost publicată pentru întâia dată în 1889, de regretatul prof. I. Bianu, în facsimile şi în transcriere latină pe pagina alăturată, şi cu indicarea variantelor din Psaltirea lui Coresi (1577), în caractere cursive pe marginea paginii transcrisă în caractere latine. Ea a fost studiată pe larg, în comparaţie cu celelalte Psaltiri din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, traduse din slavoneşte, şi publicată într-o ediţie critică de către d-l1. A. Candrea, în colecţia de publicaţii a „Comisiunii istorice a României”, la 1916. în această ediţie însă d-l Candrea a încercat să înlăture fonetismul copiştilor şi să reconstituie forma arhaică a prototipului pierdut, dar acest procedeu al şcolii franceze dinainte de război lasă în chip firesc joc liber arbitrarului.

psaltirea voroneţeană a fost găsită de Sim. FI. Marian în 1882, în mănăstirea Voroneţ; a fost apoi cumpărată de Dimitrie Sturdza şi dăruită Academiei Române, unde se păstrează sub cota nr. 693.

Manuscrisul e fragmentar, căci s-au pierdut primele 58 de foi. Ea ocupă în familia Psaltirilor rotacizante un loc important, fiindcă ne-a conservat, împreună cu traducerea românească, şi textul slavonesc. Scrisă, cu îngrijire, ea ne dă întâi fraza slavonească, după care urmează apoi traducerea românească.

Psaltirea Voroneţeană a fost descrisă şi colaţionată cu Psaltirea Scheiana de către regretatul Ov. Densusianu în Anuarul seminarului de istoria limbei şi literaturei române pe anul 18{,8. Textul românesc a fost apoi publicat în caractere chirilice de G. Giuglea în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, în 1911. El a fost apoi studiat şi publicat din nou, cu versiunea slavă şi textul românesc, de C. Găluşcă, într-o teză de doctorat germană susţinută la Universitatea din Halle, în anul 1913: Slavischrumânisches PsalterBruchsliick.

psaltirea HURMUZACHi se numeşte astfel după numele donatorului, marele patriot şi istoric bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi, iniţiatorul cunoscutei colecţii de documente a Academiei Române. Şi această Psaltire înfăţişează o importanţă deosebită din două puncte de vedere: întâiul, fiindcă, după concluziile d-lui Candrea, ea „nu este copia unui manuscris anterior, ci însuşi autograful traducătorului din slavoneşte”, şi, în al doilea rând, fiindcă ea reprezintă o traducere deosebită, ca text, de celelalte două Psaltiri despre care am vorbit: Psaltirea Scheiana şi Voroneţeană. Şi cum ea este tradusă în aceeaşi epocă şi în aceeaşi regiune maramureşeană ca şi celelalte două, ridică prin aceasta o problemă interesantă de istorie literară: în ce împrejurări s-a făcut această nouă traducere?

Datarea, hârtia, filigranele. După cum spuneam mai sus, nici un document intern sau extern nu ne destăinuie împrejurările în care au fost traduse aceste texte. Notiţe clare, care să ne aducă oarecare lumină în această privinţă, de asemeni nu se găsesc în paginile lor. Unele dintre ele au într-adevăr însemnări în criptografie, dar aceste criptograme până acum n-au putut fi descifrate, în lipsa unor notiţe clare care să ne lămurească acest lucru, nu ne rămâne alt criteriu de datare decât analiza hârtiei şi a caracterelor paleografice şi lingvistice ale textelor.

Filigranele – adică mărcile de fabrică imprimate pe hârtia pe care au fost copiate textele – ne înfăţişează o ancoră, un mistreţ, o coroană pusă pe un trunchi cu rădăcini, o stemă cu o coroană şi cu o cruce, o vulpe şi două săgeţi încrucişate.

Ancora, care se găseşte ca marcă de fabrică în unele coaie de hârtie pe care a fost copiat Codicele Voroneţean, apare ca filigrană a hârtiei din fabricile veneţiene la începutul secolului al XVI-lea.

Hârtia care avea ca filigrană un mistreţ se găseşte folosită pentru documente şi pentru manuscrise din Moldova, în primele trei pătrimi ale secolului al XVI-lea şi ea provenea, după toate probabilităţile, din fabrica de hârtie a oraşului Schweidnitz din Silezia, care oraş avea ca marcă a sa un porc mistreţ. Marca oraşului a fost imprimată ca filigrană şi în hârtia fabricată acolo, încă din 1491.

Hârtia textelor care au ca filigrană o coroană pe un trunchi cu rădăcini, sau o stemă cu coroană şi cu o cruce este hârtia ieşită din prima fabrică de hârtie înfiinţată la Braşov, în 1546, de Hans Benkner şi Johan Fuchs. Stemele cu coroane sunt, după cum se ştie, mărcile oraşului Braşov, şi proprietarii fabricii de hârtie au adoptat, ca şi cei din Silezia, marca oraşului ca filigrană pentru hârtia ieşita din fabrica lor. Vulpea, pe care o găsim imprimată ca marcă în unele coli ale Psaltirii Scheiene, este imaginea numelui unuia dintre fabricanţii braşoveni: Fuchs. Ea apare ca filigrană pe hârtia fabricată la Braşov începând cu anul 1549.

Filigranele textelor rotacizante ne indică dar că hârtia pe care au fost copiate aceste texte fusese fabricată în veacul al XVI-lea în oraşele Veneţia, Schweidnitz şi Braşov.

Scrisul. Caracterele paleografice ale manuscriselor rotacizante înfăţişează de asemeni un aspect arhaic al scrisului românesc. Este aşa-numita scriptio continua, în care cuvintele sunt copiate unele după altele, fără să fie separate între ele prin nici un spaţiu.

Limba. Concluziile pe care le scoatem din studiul filigranelor şi din aspectul paleografie al textelor sunt confirmate prin studiul limbii, deşi aci problema este ceva mai complexă, fiindcă limba acestor texte nu este uniformă; dimpotrivă, ea înfăţişează două straturi diferite.

Primul strat de limbă reprezintă graiul vorbit în secolul al XVI-lea în sud-estul Ardealului, de unde era copistul. Graiul acesta reprezenta în structura generală a limbii româneşti de atunci o fază mai evoluată (lipsa rotacismului, căderea lui n intervocalic urmat de i: întâiu; j în loc de g: jos etc).

Al doilea strat de limbă aparţine ţinutului în care au fost traduse proto-tipele acestor texte şi el are un vădit caracter dialectal şi arhaic. Cea mai interesantă particularitate fonetică din acest strat de limbă este rotacismul, adică trecerea lui n intervocalic, în cuvintele de origină latină, la r: lumiră (lumină, gerure < genune, tire < tine, rugăciure < rugăciune etc.

Rotacismul, care astăzi abia se mai aude la moţii din Munţii Apuseni şi din sudul Maramureşului, în aşa-numita Ţara Oaşului, caracteriza în secolul al XV-lea şi al XVI-lea graiul de nord-est al Transilvaniei, întregul Maramureş, după cum dealtfel se poate deduce din scrisorile maramureşene ale secolului al XVI-lea şi al XVII-lea păstrate în arhivele cetăţii Bistriţa, descoperite şi publicate pentru întâiaşi dată de d-l N. Iorga şi republicate acum în facsimile şi riguroasă transcriere filologică de d-l Al. Rosetti.

Alături de rotacism apar şi celelalte particularităţi dialectale ale Maramureşului – dar care atunci ca şi azi se extind şi asupra ţinuturilor învecinate: Bucovina şi Moldova – precum: pronunţarea lui j ca g în cuvintele de origine latină.: gioc, giude, gios; fonetismul dz în loc de z: Dzeu; diftongul oa} o, particularitate care se găseşte şi azi în Maramureş şi în nord-vestul Ardealului: nopte, totă, morte etc.

În afară de aceste particularităţi dialectale care, exceptând rotacismul, caracterizează şi azi Maramureşul, se mai găsesc în textele rotacizante unele trăsături fonetice, morfologice şi lexicale care vădesc un stadiu al limbii mai apropiat de prototipul latin şi asupra căruia se cade să ne oprim puţin, pentru a fixa caracterele pe care le-a avut limba noastră literară în prima ei fază.

E, precedat de r, păstrat: rebda, reci.reotale; i după r păstrat şi el: uri; n urmat de i în hiat s-a păstrat şi se pronunţa ca n muiat: întâniu, spuniu, vulponiu.

Şi în morfologia textelor găsim forme vechi de limbă care se apropie mai mult de prototipul latin decât cele evoluate de azi. De exemplu: substantivele declinării a doua, cu desinenţa în limba latină în us, -um şi care astăzi se termină în consoană, se găsesc în textele rotacizante terminate în u, fiindcă această vocală nu amuţise în limbă atunci: domnu, împăraţii; genitivele şi dativele se formau cu prepoziţii; apoi pluralul substantivelor latine neutre în ora se termina în ure: fapture etc.

Conjugarea înfăţişează şi ea forme interesante: găsim numeroase urme din vechiul perfect simplu: feciu (feci (azi: făcui), zişu (dixi (azi: zisei), ven-remu (venimus (azi: venirăm), venetu (venitis (azi: venirăli). Aflăm apoi o formă de condiţional moştenită de la perfectul subjonctivului latin: intrare, intrări, intrare, întraremu, întraretu, intrare (cu înţelesul de aş intra) (intra-verim intraveris, -erit, -erimus, -eritis, -erint. La persoana I-a a imperfectului apăreau formele fără m: eu auziia.

Mai interesant însă este lexicul, căci ne oferă o bogăţie nebănuită de cuvinte moştenite din patrimoniul latin, care au dispărut din circulaţia limbii de azi sau vieţuiesc în agonie în cine ştie ce colţ îndepărtat de ţară: agru (agrum „ţarină”, ariră (arenam „nisip”, auă (uvam „strugure”, deşidera (desiderare „a dori”, fuste (fustem „toiag”, gerure (gironem „adâncime, prăpastie”, ginlu (gentem „neam”, gune (juvenis „tânăr”, măritu (nwritum „mire”, a se număra (nominare „a-şi spune pe nume”, păsa (passarc „a merge” (azi păstrat în expresii ca: pas de fă ceva), alături de care apare şi omonimul păsa (pensare „a apăsa” (azi păstrat numai în expresii ca: nu-mi pasă), ură-ciure (prationem „urare, binecuvântare”, viptu (victus „grâu, bucate”, vărgură (virgulam (virgo „fecioară”, opu iaste (opus est „trebuie”.

Alte cuvinte sunt importante din punct de vedere al evoluţiei sensului, căci păstrează încă un înţeles mai apropiat de prototipul din care derivă: codru cu înţelesul de „munte”, cumplit: „sfârşit” (cumplitul pământului – sfârşitul pământului), fămeaie: „familie”, gudeţ: „judecată”, împărţi: „despărţi”, pădure: „munte”, săruta (salutare: „saluta”, strat: „aşternut”.

Din originalul slavon au rămas netraduse, pe lângă titluri de capitole, şi numeroase cuvinte care trăiau atunci în limba ţinutului, dar care, în curgerea vremurilor, au dispărut, sau altele pe care traducătorii nu le-au înţeles ori cărora nu le-au găsit cu uşurinţă corespondentul românesc, precum: aslamu: camătă, aspidă: şarpe cu privirea veninoasă, bezaconie cu înţelesul de fărădelege, cadilă: tămâie, dodei: a supăra, iniâe: brumă, bincotă: vicleşug, ogodi: a plăcea, onagru: asin sălbatic, pamente: amintire, prilăsti: amăgi, schimen: căţel, slepenă: treaptă, vasilisc: balaur fantastic care ucide cu privirea, zăblcală: fereastră.

Cum era firesc într-un text tradus în cuprinsurile româneşti aflate sub stăpânire maghiară, se găsesc numeroase elemente ungureşti, neînţelese în ţinuturile româneşti libere de dincoace de munţi, precum: adamă: camătă, barat: prieten, băsădui: a plânge, bintătui: a pedepsi, celui: a înşela, a amăgi, cdoşag: înşelăciune, gilălui: urî, murgiu: a cârti, tar: sarcină, tăroasă: însărcinată, tirnaţ: prispă.

O formă cu totul curioasă este compunerea cuvintelor într-o structură nefirească limbii române, dar calchiată după tipicul cuvintelor slave corespunzătoare: dulce vrere <blagovolenie; fărămente, fără fundu, plural: fărăfundere, lege călcătoriu, greu animoşo păcate, cădere, omugoditori, plod purtători şi fără de cruţat ke3maa'ie (de la maao = copil, dar traducătorul a crezut că substantivul derivă de la verbul iţj<u<iTi); lege dălătoriu, lege călcătoriu, premiezare: înjumătăţire, împremidza: înjumătăţi.

În ce priveşte sintaxa, textele maramureşene imită adesea întorsăturile de frază ale originalului slavon. Găsim însă şi urme din sintaxa latinei vulgare, precum genitivul construit cu prepoziţia de (casa de domnul), dativul cu prepoziţia a (sufletele a lot omul). Acuzativul însă, sub influenţa originalului slav, apare fără prepoziţia pre, ceea ce aduce confuzia între subiect şi obiect.

Deşi textele rotacizante sunt scrise într-o limbă greoaie, cu multe elemente străine, cu particularităţi arhaice şi dialectale, totuşi ele sunt pentru istoria literaturii de o importanţă deosebită, pentru că constituiesc începuturile, punctul de plecare al limbii noastre literare, care, peste trei veacuri de frământare, avea să ajungă la starea de azi, capabilă să exprime în versuri, cu PZminescu, cele mai înalte nuanţe ale cugetării filosofice.

Prima fază a limbii noastre literare a fost astfel o fază maramureşană, un dialect nord-vestic, care în veacul al XVI-lea într-o privinţă stagnase într-o formă mai conservatoare, iar în alte privinţe evoluase către forme – rotacis-mul de exemplu – pe care nu le cunoşteau celelalte dialecte, cu deosebire cele în care viaţa românească se desfăşoară mai liber în state oarecum autonome. Era greu ca în lupta cu celelalte dialecte graiul maramureşan să se menţină biruitor pe tărâmul vieţii literare. Un alt dialect era menit să-i ia locul.

Textele rotacizante, pe care valurile vremurilor le-au adus până la noi cu file pierdute sau rupte, sunt pentru filologul care vrea să reconstituie originea şi evoluţia limbii româneşti comori de preţ, căci ele îi dezvăluie pe de o parte forme de limbă în care se poate surprinde tranziţia de la latina vulgară la limba de azi, iar pe de altă parte o sumedenie de cuvinte din vechea zestre latină, dintre care unele au dispărut cu timpul din circulaţia limbii, iar altele se zbat azi în agonie într-un colţ restrâns ele pământ românesc.

În si'ârşit, ele mai au un aspect. într-o vreme în care tradiţia şi prejudecata nu admiteau în biserica Răsăritului ortodox alte limbi liturgice decât slava şi greaca, aceste prime şi timide zări de lumină în pâcla slavismului aduc începutul unei munci grele şi lungi de trei veacuri, care va duce însă la naţionalizarea serviciului divin.

Textele rotacizante au trecut din mână în mină şi prin copii s-au răspândit din sat în sat şi din ţinut în ţinut până ce, în a doua jumătate a secolului ai XVI-lea, în sudul Ardealului, au fost puse în tipar de către diaconul târ-goviştean Coresi.