Zorile literaturii româneşti

În secolul al XVI-lea, când limba slavonă era pentru poporul nostru ceea ce fusese limba latină pentru popoarele din Occident la începuturile evulu: mediu, cărturarii noştri şi-au manifestat simţirea şi cugetarea în formele limbi: slavone. în această limbă s-a început la curtea lui Ştefan cel Mare istoriografia şi în această limbă s-au scris şi învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiu său Teodosie. Dar această limbă era o limbă străină, neînţeleasă de masele adânci ale poporului.

Viaţa în curgerea ei făcea însă simţită nevoia de a consemna în scris m limba maternă – fiindcă lipsea adesea diacul de slavoneşte – raporturile juridice, mai ales: învoielile dintre părţi, vânzări, cumpărări, schimbări de proprietăţi. Nu se poate fixa precis data când s-a început a se scrie în limba naţională. Cea mai veche dovadă de scriere românească din câte a ajuns până la noi datează din 1521. Este o scrisoare a lui Neacşu din Câmpulungul Muscelului către „jupan Hanăş Begner” din Braşov, cu ştiri privitoare la mişcările şi pregătirile turcilor de a ataca Ardealul şi Braşovul. Formulele iniţiale şi finale ale scrisorii sunt în limba slavonă: m8apoa h rMEMEHHTo<w8 h 4hctomS

H EM*OAAOP^IUHOMS ÎK$ndH YdHhUJ EErHEp IVT EpdUJOE MNOrd 3AP<1KIŁ WT H'KKUlS wt Artiiron©AE(înţeleptului şi de neam şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului jupân Haneş Begner din Braşov multă sănătate de la Neacşu din Dlăgopole <numele slavonesc al Câmpulungului», sau încheierea: h E<or>iv te eeceaht (şi Dumnezeu să te veselească). Şi tot astfel în legătura sintactică a frazei s-a mai păstrat ici, colo, ca o rămăşiţă de limbă slavă, conjuncţia ipac (iarăşi) sau prepoziţia za (despre): „ipac dau ştire domniei-tale za lucrul turcilor cum amu auzit eu”. Dar desfăcându-se de aceste coji ale formei slavone, miezu] limbii române se înfăţişează curat şi limpede: „Ipac să ştii cumu se-au prinsu neşte meşteri den Ţarigrad cum vorii trece acele corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domnia-ta. Ipac spun domniei-tale de lucrul Iu Mahamet beg, cum amii auzit de boiari ce săntu megiiaşi şi de genere-miu Negre: cumu i-au dai împăratul slobozie Iu Mahamet beg, pre io [<ubi, unde] i va fi voia pren Ţeara Rumânească, iară elu să treacă. Ipac să ştii domniâa ta că are frică mare şi Băsărabă de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniele voastre. şi aceste cuvinte să ţii domniia-ta la tine, să nu ştie umini mulţi.”

E sigur că şi înainte de 1520 s-a scris româneşte. Se vorbeşte astfel de un şah conduct dat în 1484 de sultanul Baiazid unor negustori poloni, „idiomate valachico scriptus”, şi de jurământul omagial al lui Ştefan cel Mare către regele Cazimir al Poloniei la Colomea, păstrat cu această notă: „haec inscripţio ex valachico în latinum versa est”. Dar acestea n-au ajuns până la noi, după cum n-au ajuns nici alte scrisori.

Dar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, scrisorile româneşti apar din toate ţinuturile: din Muntenia, din Moldova, chiar şi din Maramureş. în timpul domniei de izbânzi răsunătoare şi de înfăptuiri repezi ale lui Mihai Viteazul, limba română pătrunde şi în cancelariile domneşti, căci de la el avem cele dintâi acte româneşti de cancelarie în Muntenia. în Moldova, ele încep cu Petru Şchiopu.

Alfabetul chirilic era dar adaptat la nevoile limbii române când începe la noi traducerea Sfintelor Scripturi.

Cele dintâi licăriri ale literaturii în limba românească se ivesc în ţinuturile muntoase ale Maramureşului, din care porniseră şi descălicătorii Moldovei. Sunt textele Sfintelor Scripturi. Dar, din nenorocire, originalele primelor traduceri ale textelor sfinte s-au pierdut şi nu avem decât copii, făcute târziu, pe la jumătatea secolului al XVI-lea. Aceste copii fragmentare nu cuprind nici o notiţă clară care să ne indice pe traducător sau măcar pe copist, necum data sau localitatea unde au fost traduse sau copiate textele. Totuşi, în Psaltirea Scheiană, în Psaltirea Voroneţeană şi în Psaltirea Hurmuzachi se găsesc câteva rânduri în criptografie – adică scriere ascunsă – dar până acum, deşi s-au întrebuinţat toate cheile cunoscute în scrierea slavă, nu s-a ajuns la descifrarea lor. i

Este probabil că copiştii care ne-au transmis textul au alterat poziţia literelor sau forma lor, aşa încât numai norocul mai poate duce la descifrare. Se pare că în Psaltirea Scheiană, ultimele trei litere de pe foaia 242 recto, rândul 5-8 de sus, ar ascunde o dată, dar asupra interpretării ei părerile sunt împărţite: Ion Bianu şi F. Macurek au propus anul 1482 (su,m = 6690 de la creaţiunea lumii), Gaster, 1585 (3nr = 7093), Sextil Puşcariu, 1515 (3Kr = = 6023). 2 în lipsa unor notiţe clare care să ne destăinuie data şi ceva din împrejurările în care au fost traduse aceste monumente de limbă şi literatură românească, s-a căutat să se scoată luminile necesare din studiul limbii. Regretatul Sbiera, care a publicat în 1885 Codicele Voroneţean, a crezut că originalul acestui text a fost tradus tocmai în veacul al XHI-lea, la sudul Dunării, şi punea începuturile literaturii noastre în legătură cu mişcarea bogomilică. Regretatul

1 Singur d-l Grigoraş, într-o serie de articole publicate în Adevărul literar, 13/1V 192-4, p. 5, mai acum câţiva ani, pretindea că a descifrat criptele, dar interpretările date de d-sa unor notiţe ca acestea „Această episti au fost scris pe rumânieştî Iunaiza Asieni ot Ternava”, sau „Miatehovi în rumâniaştee Bogomil. Ioniţa-lu Doamne. din Terniva Mănăstir. Dimitrie.”, interpretări care-l duc la concluzia că Ioniţă Asan, sau un curtean al său, ar fi copiat textele în secolul al XlII-lea, precum şi pretinsa descifrare a criptogramei din Psaltirea Voroneţeană, care-l face să aşeze începuturile literaturii noastre la anul 823, în vremea acţiunii lui Metodiu şi Chirii, sunt de domeniul fanteziei.

2 I. Bianu în titlul ediţiei: Psaltirea Scheiană (1482), Bucureşti, 1889; M. Gaster în Arhivio glottologico italiano, XIII, p. 197; Sextil Puşcariu în Dacoromania, III, p. 471, nota; J. Macurek în Revue Historique, I, nr. 3-4, 1929, p. 64-65.

Bl

I. Bianu şi acum în urmă d. Şesan susţin că traducerile s-ar fi făout în secolul al XV-lea (I. Bianu: sub impulsul necesităţilor naţionale pentru instrucţia teologică a viitorilor preoţi). Gaster credea că textele rotacizante sunt copii făcute într-o regiune dialectală, după vechile tipărituri ale lui Goresi. I. Bărbu-lescu şi dr. I. Bălan sunt de părere că textele sunt traduse sub influenţa catolicismului, iar O. Densusianu şi d. Al. Rosetti susţin, nu fără temei, că textele au fost traduse la începutul secolului al XVI-lea sub influenţa luterană. într-un ultim articol, regretatul N. Drăganu, plecând de la ideea că traducătorii Apostolului şi ai Psaltirii ar fi fost saşi, crede că prototipul ambelor texte s-ar fi tradus în Moldova, prin stăruinţele lui Despot-vodă (1561-l563). Despot, care era prietenul lui Melanchthon şi care intenţiona să introducă luteranismul în Moldova, pusese la cale o academie la Cotnari şi o imprimerie, pentru care vroia să aducă erudiţi capabili să traducă în limba română. în această vreme, sub impulsul domnului moldovean, prin saşii din Moldova s-ar fi făcut traducerea Apostolului şi a Psaltirii, care se răsfrâng pe de o parte în versiunile rotacizante (Codicele Voroneţean, Psaltirea Scheiană şi Voroneţeană), pe de altă parte în tipăriturile coresiene. Dar timpul prea scurt pentru ca textele să ajungă din Moldova lui Despot-vodă până în Braşovul lui Coresi, pe de o parte, iar pe de alta, prezenţa numeroaselor elemente maghiare, unele neviabile chiar atunci, şi absenţa celor germane, nu ne îndrituiesc a primi această ipoteză.

Cei mai mulţi istorici şi filologi ai noştri admit până acum însă părerea d-lui Iorga, argumentată din punct de vedere filologic de d. I. A. Candrea, că textele au fost traduse în secolul al XV-lea în Maramureş şi că ele stau în legătură cu marea mişcare religioasă pornită din Cehoslovacia: husitismul.

Praga era în veacul al XlV-lea un important centru de cultură în Europa centrală. Universitatea îi era îmbibată de idei revoluţionare îndreptate cu deosebire împotriva clerului catolic, care, organizat ca un fel de castă privilegiată în mijlocul societăţii boeme, se scobora uneori până la crime. O serie de predicatori de seamă, precursori ai lui Hus, în cap cu Matei de Janov, care venise din Paris cu idei noi, zugrăveau decăderea bisericii şi cereau înlăturarea fastului şi reîntoarcerea la simplitatea primilor creştini prin reforma interioară a sufletelor. în această frământare de idei se răspândesc în Praga, mai ales după căsătoria surorii regelui boem, Venceslas al IV-lea, eu regele Angliei, Richard, ideile filosofice şi religioase ale lui Wiclef, care găsesc un puternic răsunet în sufletul lui Ioan Hus.

Ioan Hus, înzestrat cu un puternic talent de predicator şi însufleţit de un nobil idealism, în deplină concordanţă cu viaţa lui intimă, a început să pro-păvăduiască în catedrala din Praga, numită Bethleem, crezul ideilor celor noi. El devine aşa de popular, încât toate clasele societăţii, în frunte cu regina Sofia, se grămădesc la catedrală ca să-i asculte cuvântul. Paralel cu activitatea de predicator, el începe să răspândească ideile cele noi şi prin scris, îmbogăţind literatura naţională cu o serie de opere care ocupă un loc de frunte, întrucât au creat limba literară cehă pe temelia graiului vorbit în Praga. în acest răstimp, în urma conflictului ivit la Universitatea din Praga între profesorii germani şi cei cehi, Hus este ales rector. în calitatea aceasta, el ia apărarea scrierilor lui Wiclef, pe care episcopul din Praga poruncise să le ardă în anul 1410, şi tot în această calitate, sprijinit de toţi colegii săi de universitate şi mai ales de studenţi, el se ridică împotriva bulei indulgenţelor pe care o lansase papa Ioan al XXII-lea.

Intervenţia lui Hus provoacă atâta fierbere în Praga, încât regele dă poruncă să fie cu desăvârşire oprită orice încercare de critică a bulei. Trei tineri care au încercat să frângă porunca regelui au fost executaţi. Prin aceasta, mişcarea reformată a intrat pe calea revoluţiei.

Papa excomunică pe Hus şi, în urma intervenţiei lui Sigismund, regele Ungariei, îl cheamă la consiliul din Constanţa. Hus, întărit cu un salvconduct din partea regelui Sigismund, prin care i se garanta siguranţa la ducere şi la întoarcere, pleacă în octombrie 1414, dar abia ajuns, în urma instigaţiilor vrăjmaşilor săi din Boemia, este aruncat în închisoare, unde cade greu bolnav. Conflictul dintre Hus şi consiliu nu putea fi aplanat. Consiliul îi cerea o retractare categorică a ideilor sale; Hus, convins că adevărul şi dreptatea sunt de partea sa, cerea să se discute şi să se dovedească punct cu punct acuzaţiile ce i se aduceau. în zorii zilei de 6 iulie 1415, Hus, după ce fusese mai înainte demis din demnitatea sacerdotală, a fost ars pe rug. Nobilimea şi clericii cehi care veniseră cu el la consiliu s-au revoltat, învinuind consiliul că a judecat cu părtinire şi au declarat că întreaga naţiune cehă este solidară cu Hus. Consiliul încearcă să înăbuşe şi această revoltă, chemând la judecată pe semnatarii protestului şi arzând pe rug şi pe amicul devotat al lui Hus, pe Ieronim din Praga.

Dar această măsură de represalii a produs o adâncă îndârjire în Boemia; poporul izgoneşte din biserici preoţii, care, urmând după ritul catolic, refuzau să dea împărtăşania în cele două forme: cu azimâ şi vin.

Întreaga naţiune cehă a rupt atunci legăturile cu papalitatea şi n-a vrut să recunoască altă autoritate în domeniul vieţii religioase decât Universitatea din Praga. Astfel se începe în Boemia lupta contra averilor adunate de clerul catolic, contra cultului sfinţilor, contra pompei şi îmbrăcămintei somptuoase a preoţilor şi, în sfârşit, pentru naţionalizarea serviciului divin.

Revolta cehilor se accentuează mai ales când, după moartea regelui Venceslas, se urcă pe tronul Boemiei fratele lui Venceslas, Sigismund, regeje Ungariei, pe care naţiunea cehă îl făcea răspunzător de omorârea lui Hus.

Poporul, instigat de partidul taboriţilor – numit astfel fiindcă îşi avea cuibul într-un oraş din Boemia meridională, Tabor – se răzvrăteşte. în răstimp, Sigismund, plecând din Buda, se duce la Breslau, unde în prezenţa lui fu proclamată, din ordinul papei Martin al IV-lea, cruciata împotriva cehilor. Aceasta a îndârjit şi mai mult poporul şi Sigismund este socotit ca un vrăjmaş „mare şi crud al regatului Boemiei şi al limbii cehe”. Poporul se înarmează, şi, sub comanda lui 2izka, nimiceşte armata lui Sigismund la porţile Pragăi, curând după ce acesta fusese încoronat ca rege al Boemiei. începe apoi o perioadă lungă de zbuciumări, de lupte neîntrerupte, de rivalităţi interne, cu înfrângeri, dar şi cu victorii strălucite. Cehii, conduşi de 2izka, care şi-a pierdut ochii pe câmpul de luptă, de Procop cel Mare şi alţii, pătrund cu armele biruitori în Ungaria şi Germania, băgând pretutindeni spaima, prin curajul lor neînfrânt şi printr-o tactică de luptă propriecu carele. Aceste frământări şi lupte durează până în 1485, când se potoli şi se semnă tratatul de pace de la Kutnâ Hora, prin caie se hotărî ca cele două partide, utraquiştii – cum se numeau adepţii reformei, fiindcă susţineau cuminecătura sub ambele forme: cu azimj şi cu vin – şi catolicii, să fie trataţi la fel, pe picior de egalitate.

Reforma lui Hus, care ţintea în primul rând la oficierea cuminecături: sub ambele forme, cu azimă şi vin, la înlăturarea pompei din biserică şi ma ales la oficierea serviciului divin în limba poporului, s-a răspândit din Cehoslovacia în ţările învecinate şi, în primul rând, în Ungaria. Aci, înainte chiar d( martiriul lui Hus, intimul său prieten, Ieronim din Praga, propovăduise îr Buda ideile noi de reformare a bisericii. De altă parte, pe vremea când Hus începuse lupta contra corupţiei clerului şi pentru purificarea morală a sufletului prin reîntoarcerea la simplitatea vieţii din primele secole ale creştinismului, se găseau înscrişi la Universitatea din Praga o seamă de studenţi unguri şi saşi, care au putut aduce cu ei în patrie ideile lui Hus.

Din Ungaria, husitismul a trecut în Ardeal, venind dinspre Zips în Bihor, de unde a putut pătrunde apoi în Maramureş. O ştire contemporană ne arată că în Saros şi Zips, în multe biserici catolice, cuminecătura se făcea, după cerinţele reformei huşite, sub amândouă formele: cu azimă şi cu vin. Husitismul se pare că se răspândise simţitor şi în Ardeal, căci la 6 ianuarie 1456, Ioan Capistrano invită pe nobilii ardeleni să pustiască bisericile vlahilor schismatici, ale sârbilor şi ale husiţilor eretici.

Din Boemia, husitismul a trecut în Polonia, unde domnea regele Wla-dislav lagello, căruia, după moartea regelui Venceslas, i se oferise coroana Boemiei.

Reforma husită tindea însă, între altele, la înlăturarea fastului şi la confiscarea bunurilor mănăstireşti, ceea ce ducea la surparea puterii temporare a episcopilor. De aceea episcopii, care erau recrutaţi din mijlocul nobilimii polone şi deci sprijiniţi de ea, au început lupta pentru stârpirea propagandei huşite şi au stăruit pe lângă rege să renunţe la coroana Boemiei.

Persecutaţi în Polonia, husiţii trec în Moldova. Deşi izvoarele interne nu ne dau nici o ştire în această privinţă, totuşi documentele externe vorbesc de un călugăr franciscan Constantin, care colinda satele Moldovei propovăduind ideile de reformă ale lui Hus. Se pare că husitismul se întinsese destul de simţitor în Moldova, căci avem o interesantă scrisoare a lui Wladislav lagello către Alexandru cel Bun, prin care regele polon îndeamnă pe domnul moldovean să stârpească erezia din ţara sa. „Nu vrem altceva – scrie el – decât să prevenim primejdia şi pustiirea care ne ameninţă dacă nu vom întrebuinţa în grabă leac împotriva boalei molipsitoare, cum arată în mod neîndoios stricăciunea Boemiei, odinioară glorioasă, acum în stare de plâns.”

Din Moldova, propagandiştii husiţi au trecut în Ardealul vecin, fiindcă episcopul Gh. Lepşa se plânge, într-o scrisoare a sa, că „i-au infectat turma caprele râioase din Moldova”. Astfel, în nordul Ardealului, ideile huşite, venite din Moldova, s-au încrucişat cu cele aduse prin studenţii unguri din Boemia şi, în aceste împrejurări, este probabil ca ele să fi cuprins şi o parte din românime.

În Ungaria, ideile de reformă ale mişcării pornite de Hus au găsit, cum era firesc, o îndârjită rezistenţă în clerul catolic, care se vedea atacat în ceea ce făcea puterea şi mărirea sa: averile mănăstireşti. Dar, cu toată rezistenţa clerului înalt, ideile huşite, care tindeau să refacă viaţa morală a societăţii pe temelii evanghelice, au găsit un puternic răsunet în masele populare, oprimate de aristocraţie şi de clerul înalt. Ţinuturi întregi din Ungaria sunt astfel câştigate la reformă, şi îndârjirea era aşa de mare, încât se zvonea că ereticii se pregătesc să ridice armele contra clerului înalt. în acele vremuri de cumpănă, clerul catolic se adresează papei Eugeniu al IV-lea, care trimite în ajutorul lui pe inchizitorul Iacob de Marcia, un călugăr franciscan dintr-o provincie bosniacă. Acesta era un om de o vastă cultură. El a pornit lupta împotriva ereticilor cu o extraordinară energie şi cu un curaj atât de neînfrânt, încât a fost celebrat în versuri de preoţii unguri. în îndârjirea cu care urmărea şi descoperea pe reformaţi, nu cunoştea nici o limită: îi judeca sumar şi îi ardea pe rug.

Cu toată urgia dezlănţuită de inchizitorul Iacob de Marcia, sprijinit cu căldură de întregul cler catolic, totuşi mulţi adepţi ai noii reforme rămân neclintiţi în credinţa lor. Ascunzându-se cu grija de delatori, ei continuă să se adune noaptea în locuri tăinuite, în păduri, în mori părăsite, pentru ca acolo, la lumina făcliilor, să asculte cuvântul mântuirii divine.

În aceste vremuri de adevărată renaştere religioasă, undeva în cuprinsurile Maramureşului, un preot sau călugăr va fi tradus – cred partizanii teoriei huşite – în limba română, potrivit cu ideea fundamentală a reformei, şi textele principale ale Sfintei Scripturi: Evanghelia şi Psaltirea. Textele prime ale acestor traduceri s-au pierdut, dar copii făcute cu mult mai târziu, pe la jumătatea veacului al XVI-lea, s-au păstrat în textele rotacizante, cunoscute sub numele de Codicele Voroneţean, care conţine fragmente din Evanghelie, Psaltirea Scheianâ, Psaltirea Voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzachi.

Teoria influenţei luterane, susţinută de regretatul Ovid Densusianu şi de d-l Al. Rosetti, strămută cu câteva decenii mai târziu apariţia primelor texte româneşti. Focarele reformei huşite nu erau poate încă stinse în Ardeal, când din Germania, prin saşii care se duceau după mărfuri la târgul din Leipzig şi mai ales prin studenţii care urmaseră cursurile Universităţii din Witten-berg, au fost aduse peste munţi ideile marelui reformator Luther. în aceste noi împrejurări, pe care le vom vedea mai de aproape într-un capitol următor (p. 95-l00), s-ar fi făcut primele încercări de traducere a cărţilor sfinte în limba română, în Maramureş, de unde apoi au fost aduse în nordul Ardealului.