Cronografe de origine slavă

Cel mai vechi cronograf cunoscut în limba românească a fost tradus în anul 1620 de călugărul oltean Moxa Mihail, cel care a tradus pe vremea lui Matei Basarab şi Pravila de la Govora. El spune că scrie din îndemnul episcopului Teofil de la Râmnic, care a ajuns mai târziu mitropolit. Pe scoarţa legăturii de lemn, îmbrăcată în piele, câteva note ne destăinuie că manuscrisul fusese cândva al mănăstirii Bistriţa. A fost cumpărat, pe vremuri, în Bucureşti, de profesorul rus V. Gregorovici şi se păstrează acum în Muzeul Rumianţov din Moscova. După o copie făcută de Gr. Tocilescu, cronograful a fost publicat în întregime, în caractere chirilice, de B. P. Haşdeu, înCuvente den bătrâni. Moxa spune că tălmăceşte din „cărţi slavoneşti”. După izvoarele utilizate, cronograful lui Moxa se împarte, după cum a observat I. Bogdan, în două părţi. Prima parte merge până la Mihail, unde călugărul compilator, dându-şi seama că nu poate „afla adâncul scripturilor”, după cum nu poate număra „stealele ceriului, nice năsipul măriei”, pune „odihnă condeiului”, ca vâsla-şul care, ajuns în limanul mării, aduce corabia la ţărm. „De-acum s-au scos dentr-alte izvoade.” I. Bogdan a identificat şi publicat izvoarele slave din care şi-a alcătuit Moxa a doua parte a compilaţiei sale. Este aşa-numita Arătare în scurt a celor întâmplate de la Adam până în zilele noastre (Skazanije vu kratce ), care se găseşte anexată ca introducere la analele sârbeşti din veacul al XV-lea şi al XVI-lea şi care a circulat şi în mănăstirile noastre, copiată adesea la începutul analelor moldoveneşti în limba slavă. Prima parte şi cea mai întinsă are la baza ei, precum au arătat Gregorovici, Haşdeu şi Bogdan, cronograful lui Manasses tradus în limba slavă. Domnişoara Margareta Ştefănescu, ignorând studiul anterior al lui Bogdan, a arătat că în cronograful lui Moxa se găsesc pasaje întregi luate din Manasses, dar că în genere el extrage ceea ce convenea punctului de vedere religios şi moral. Am arătat însă în altă parte că cronograful lui Moxa „nu este o simplă traducere sau prescurtare după Manasses, căci, pe lângă omisiuni însemnate şi transpuneri de text, Moxa cuprinde numeroase elemente care lipsesc din Manasses, dar se regăsesc în alte cronografe bizantine”. Un asemenea adaos este, între altele, graţioasa legendă a Casiei – un ecou al folclorului bizantin – povestită concis, pe care o reproducem aci şi ca o probă de limbă a timpului.

Cronograful începe prin a povesti că împăratul Theofil, vroind să-şi găsească o soţie, adună, prin crainici, în palatul său, toate fecioarele frumoase şi înţelepte din împărăţie. Cea aleasă trebuia să primească din mâna împăra-lui, ca şi zeiţele din mitul troian, un măr de aur. „El văzu – continuă apoi cronograful – o fată prea frumoasă şi înţeleaptă. Deci grăi către dânsa cu ispită: « Pentru muiare au venit răul în lume». Ea răspunse către dânsul: « Adevaru iaste; şi pentru muiare au intrat şi binele în lume, cum ai zice: Pentru Eva răul şi pentru Precista Măria binele ». Auzi împăratul şi se miră, de zise: « Eu mai înţeleaptă muiare de mine nu voi lua ». Şi dede mărul cel de aur, ce era semn, de nuntă, unii feate, anume Theodora. Casia zise cătră Theodora: « Dobândişi împărăţia lumească şi eu voi nevoi să fiu împărăteasă ». De acii se făcu călugăriţă şi s-au închis într-o chilie, de au petrecut viaţa îngerească. De aciia au dobândit împărăţia Iu Hristos. Theodora se cunună cu Theofil.”

Casia, eroina din această legendă, este cunoscuta poetă care a alcătuit cele mai frumoase condace ale literaturii ortodoxe.1

Originalul – slav – al cronografului lui Moxa era deci traducerea unei prelucrări în proză a lui Manasses, cu omisiuni în unele părţi, cu amplificări

1 A se vedea mai pe larg despre această legendă în literatura românească, studiul nostru; Fiore di virtii în literatura românească, în Analele Academiei Române.

În altele, scoase din mai multe cronografe bizantine şi sporită, în sfârşit, cu ştiri luate din cronicile sârbeşti. în partea finală, cronograful cuprinde şi ştiri privitoare la istoria românilor: despre Dan-voievod; despre Mircea cel Mare; de luptele lui „Iancul Voievod cu turcii în Ţara Rumâneascăla Ialov-niţă”; despre „când s-au început a se descăleca ţara Moldovei”; despre războiul lui Ştefan cel Mare la Racova: „şi periră atunce turci mulţi fără număr”; despre invazia lui Mohamed în Moldova: „şi biruiră atunce turcii, deci feaceră rău mare moldovenilor”; şi în sfârşit despre luptele nefericite ale lui Ştefan cel Mare la Chilia şi la Cetatea-Albă.

Stilul cronografului, precum s-a putut vedea şi din extrasul de mai sus, e concis, dar traducerea e adesea plină de vigoare şi uneori pitorească. Iată de pildă înfăţişarea unui împărat războinic (Vasile, fiul lui Roman): „Coifurele, segeatele, suliţele, platoşele, toate armele lui erau mai dragi decât mease tinse, pline de veselie şi de vin dulce. Sunetul armelor şi răsunul coardelor de arc, mai iubia decât glas de alăute”. Iată, prin contrast, şi un portret de împărat desfrânat (Constantin, fratele lui Vasile): „Nu iubea sunete de săbii şi bucine, seamne de războie, nici chiote de gloate, nicie glas de oaste, ce numai ce bea şi mânca cu mueri frumoase şi cu fluere şi alăute, jucări şi cântece.”.1 Iată acum şi descrierea plastică a luptei lui Mircea cu turcii, care a găsit ecou şi în sufletul lui Eminescu, căci o citează în evocarea luptei de la Rovine: „Şi fu războiu mare câtu se întuneca de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgeatelor, şi mai pierdu Baiazid oastea lui cu totul. Iară paşii şi voevozii pieriră toţi, aşa de se vărsa sânge mult cât era văile crunte.”

Cronograful lui Moxa n-a avut însă, după cât se pare, răspândire, findcă până acum nu ne este cunoscut decât într-un singur exemplar – şi acela la Moscova.

Mai multă răspândire au avut însă cronografele traduse din greceşte.