Cronografele

Tranziţia de la literatura religioasă la literatura istorică o formează cronografele, acele repertorii de istorie universală care au fost alcătuite, după cum s-a văzut la p. 11 şi 19, în Bizanţ. Ele începeau povestirea evenimentelor odată cu creaţiunea lumii, încorporau toată tradiţia biblică, împânzită cu legende apocrife, şi continuau apoi cu istoria evreilor, asirienilor, egiptenilor, perşilor, grecilor, romanilor, bizantinilor, mergând până în vremea scriitorului, începute în secolul al Vl-lea cu Malalas, ele au fost necontenit amplificate, prescurtate, continuate, chiar în perioada neogreacă, până în secolul al XVII-lea la Dorotei al Monembaziei şi la Cigala.

Cel mai popular cronograf a fost al călugărului Manasses, care şi-a scris opera în versuri pline de flori retorice şi de inversiuni sintactice, ducând povestirea evenimentelor până la moartea împăratului Nichifor Botniatul (1081). Cronograful lui Manasses, tradus în limba slavă, a fost răspândit în vechile noastre mănăstiri şi a influenţat, după cum s-a văzut, destul de intens, pe călugării cronicari din veacul al XVI-lea: Macarie şi Azarie, şi prin aceştia, indirect pe Ureche.

Prin materialul biblic prescurtat, prin numeroasele legende apocrife, prin anecdotele istorice interesante, prin bogatul strat folcloric şi, în sfârşit, prin elementele de istorie universală, cronografele au fost mult răspândite şi citite la noi. Ele au deşteptat curiozitatea pentru lucrurile istorice şi au stat pe masa de lucru a marilor cărturari din trecutul nostru, ca Dosoftei şi Miron Costin.