Am păţit-o!

DIN ANALELE BĂNCII LIGOVO–CIORNAIA–RECICA

Mor de somn! mă gândeam eu, încă de la bancă. Cum ajung acasă, mă bag în pat.

— Ce fericire! am şoptit pe când mă dez­brăcăm, după ce prânzisem la repezeală. Bine-i de trăit pe lumea asta! Fain!

Zâmbind de plăcere, m-am cuibărit sub plapumă ca un motan la soare, am închis ochii şi am dat să adorm.

Sub pleoape au început să-mi mişune furnici mă­runte; prin cap mi s-au rotit suluri de ceaţă, au flu­turat aripi, şi nişte burdufuri mi-au zburat de sub ţeastă, ridicându-se spre cer, de unde, mai apoi, un soi de vată mi-a intrat iarăşi în cap. Toate acestea erau mătăhăloase, moi, pufoase, neguroase… Prin ceţuri au prins să alerge după aceea nişte omuleţi. Au alergat, s-au învârtit, apoi s-au topit… Când cel din urmă omuleţ s-a făcut nevăzut şi treaba lui Morfeu era aproape gata, am tresărit.

— Ivan Osipîci, ia fă-te’ncoa! a pornit de un­deva un glas răsunător.

Am deschis ochii. În camera mobilată de alături s-a auzit o bufnitură, apoi s-a desfundat o sticlă. M-am întors pe partea cealaltă şi mi-am tras pătura peste cap.

„Te-am iubit şi poate că iubirea…” a prins să cânte o voce de bariton.

— De ce nu-ţi faci rost de un pian? a întrebat alt glas.

— Diavolii, am bodogănit eu, n-or să mă lase să adorm!

S-a desfundat încă o sticlă şi au prins să zăngăne farfurii şi pahare. Cineva a început să se plimbe, zornăind din pinteni. S-a auzit o uşă trântită.

— Timofei, ce faci cu samovarul? Hai, mai re­pede, frate. Mai adu şi nişte farfurii! Ei, domnilor? După obiceiul creştinesc să tragem câte un păhăruţ… Mademuazel fluturel, picioruş de mieluşel, je vu pri!

În odaia de alături se încinsese un chef în regulă. Mi-am băgat capul sub pernă.

— Timofei! Dacă vine unul înalt, blond, îmbrăcat cu o şubă de urs, să-i spui că suntem aici…

Am scuipat, am sărit din pat şi am bătut în perete. Cei din odaia de alături s-au mai potolit. Am închis din nou ochii. Iarăşi furnicile, burdufurile, vata… Dar – vai! peste câteva clipe, vecinii au început din nou să zbiere.

— Domnilor! le-am strigat eu cu lacrimi în glas. La urma urmei, asta-i porcărie! Doar v-am rugat! Sunt bolnav şi vreau să dorm.

— N-ai decât să dormi, domnule, nu te împiedică nimeni; şi dacă eşti bolnav, du-te la doctor! „Pentru cavaleri, dragostea şi cinstea…” a început să cânte baritonul.

— Ce-nseamnă măgăria asta? m-am oţărât eu. Adevărată nesimţire! Neruşinaţilor!

— Fă bine şi lasă discuţia! mi-a răspuns de dincolo de perete un glas de bătrân.

— Nemaipomenit! s-a găsit cine să-mi porun­cească! Da’ ştii că m-ai speriat! Mă rog, cine eşti dumneata?

— Gura!

— Bădărăniilor! V-aţi îmbătat cu votcă şi faceţi tărăboi!

— Gura! s-a răţoit de vreo zece ori la rând gla­sul răguşit de bătrân.

Mă răsuceam în pat, când pe o parte, când pe cea­laltă. Gândul ca nu puteam dormi din pricina unor neisprăviţi de chefliii mă scotea încetul cu încetul din sărite… Vecinii au început să şi dănţuiască.

— Dacă nu vă potoliţi, am urlat eu cu glasul sugrumat de furie, să ştiţi că trimit după poliţie! Portar! Timofei!

— Gura! a mai zbierat o dată glasul de bătrân.

Am sărit din pat şi am dat buzna ca un nebun în camera vecină. Nu voiam cu niciun chip să mă dau bătut.

Cheful era în toi. La masa încărcată cu sticle şe­deau nişte necunoscuţi cu ochi bulbucaţi, de rac. În fundul camerei, un bătrânel cu chelie stătea pe ju­mătate întins pe un divan… Pe pieptul lui se odihnea căpşorul bălai al unei cunoscute „demoazele”. Bă­trânul se uita spre peretele camerei mele şi repeta mereu cu glas dogit:

— Gura!

Am deschis gura, gata să izbucnesc dar… vai! am înlemnit: în bătrânel recunoscusem pe directorul băncii la care făceam serviciu. Într-o clipită, s-a is­prăvit şi cu somnul şi cu mânia şi cu fudulia… Am ieşit glonţ din camera vecină.

O lună întreagă, directorul nu s-a uitat la mine şi nu mi-a adresat un cuvânt… Ne ocoleam unul pe al­tul. După o lună, s-a apropiat pieziş de masa mea de lucru şi mi-a spus, plecând capul şi privind podeaua:

— Credeam… nădăjduiam, că ai să înţelegi singur… Dar văd că nu ai deloc de gând să… Hm… Nu te tulbura. Poţi chiar să stai jos… Credeam că… Vezi… Nu mai putem lucra în acelaşi loc… Purtarea dumitale în casa Bultîhin… Ai speriat-o atât de tare pe nepoata mea… Cred că înţelegi… Predă-i, te rog, serviciul lui Ivan Nichitici…

Şi, ridicând capul, s-a îndepărtat…

Iar pe mine m-a luat dracu’…

Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1882, Nr. 47, 20 noiembrie. Semnată: Antoşa Cehonte. S-a păstrat o tăietură din revista „Oskolki”, cu corecturi neterminate ale lui Cehov (la Biblioteca de stat „Saltîcov-Şcedrin”).

Dat fiind că această corectură n-a fost terminată de autor, publicăm textul din revistă.

Povestirea constituie începutul colaborării îndelungate a lui Cehov la revista „Oskolki”. La 14 noiembrie 1882, N. A. Leikin, redactorul revistei, îi scria lui A. P. Cehov: «Stimate domn! Am onoarea să vă aduc la cunoştinţă că am primit mi­cile povestiri trimise de Dumneavoastră în două rânduri şi că am ales din ele trei, care vor fi publicate în revista „Oskolki” şi anume: „Vorba şi cureaua”, „O vizită ratată” şi „Din bucluc în bucluc”. Vă exprim mulţumirile mele pentru trimiterea lor. Mă grăbesc să vă restitui aici alăturat celelalte două povestiri: „A învăţat-o” şi „Între altele”. În general, colaborarea dumnea­voastră mi-e foarte plăcută. Sunt întotdeauna gata să public micile dumneavoastră bucăţi în proză, dacă se vor potrivi cu programul revistei. În cazul că veţi avea mărunţişuri pentru ru­brica „Oskolciki” sau legende pentru desene, vă rog să mi le trimiteţi.» În scrisoarea următoare, din 3 decembrie, Leikin îl înştiinţa pe Cehov că-i fixase un onorariu de 8 copeici rândul.