Flori târzii

lui N. I. Korobov

I

Scena se petrecea într-o după amiază întunecată, de toamnă, în casa prinţilor Priklonski.

Prinţesa mamă şi fiica sa Marusia stăteau în picioare în camera tânărului prinţ, îşi frângeau mâinile şi se rugau fierbinte de el. Îl rugau din tot sufletul, cum nu ştiu să roage decât femeile neno­rocite; cu ochii înecaţi în lacrimi, îl implorau, în numele Domnului Hristos, în numele cinstei, în numele răposatului tată.

Prinţesa stătea nemişcată în faţa lui şi plângea.

Dându-şi frâu liber lacrimilor şi vorbelor, întrerupând-o mereu pe Marusia, îl copleşea pe prinţ cu în­vinuiri, cu cuvinte aspre, sau chiar de ocară, cu dezmierdări, şi iar cu rugăminţi… Îi aminti de o mie de ori de negustorul Furov, care le protestate o poliţă, de răposatul ei soţ care cu siguranţă că se zbuciuma în mormânt, şi de câte şi mai câte. Îi aminti până şi de doctorul Toporcov.

Acest doctor Toporcov stătea ca un ciob de sticlă în ochii prinţilor Priklonski. Tatăl lui fusese rob, fecior la răposatul prinţ; toată lumea îi spunea Senea. Ni­chifor, unchiul său după mamă, era şi astăzi slugă, fecior al prinţului Egoruşca. Însuşi doctorul Toporcov primea în copilărie pumni după ceafă când nu curăţa destul de bine cuţitele, furculiţele, ghetele sau samo­varele princiare. Iar acum să nu înnebuneşti? ajunsese doctor, şi încă doctor strălucit, deşi era tânăr. Trăia boiereşte într-o casă mare şi arătoasă şi nu ieşea decât în trăsură cu doi cai, parcă dinadins ca să facă în ciudă Priklonskilor, care umblau mai mult pe jos şi nu mai isprăveau cu tocmeala când luau o birjă.

— E stimat de toată lumea, spunea prinţesa, plângând fără a-şi mai şterge lacrimile, e sim­patizat de toţi, e bogat, e bărbat frumos, e primit peste tot… Fosta ta slugă, nepotul lui Nichifor! Mi-e ruşine s-o spun! Şi de ce toate astea? Fiindcă se poartă cum trebuie, nu se ţine de chefuri, nu leagă prietenie cu oameni de nimic… Munceşte de dimineaţă până noaptea târziu… Iar tu? Doamne, Dumnezeule!

Prinţesa Marusia, o fată de vreo douăzeci de ani, drăgălaşă ca o eroină de roman englezesc, cu un mi­nunat păr inelat de culoarea inului şi cu ochi mari, deştepţi şi albaştri ca cerul de miazăzi, se ruga de fra­tele ei Egoruşca cu aceeaşi stăruinţă.

Vorbea odată cu mamă-sa, îşi săruta fratele pe mus­tăţile lui ţepoase care miroseau a vin acrit, îl mângâia pe chelie, pe obraji şi se lipea de el ca un căţeluş speriat. Nu-i spunea decât vorbe bune, pornite din inimă. Marusia nu era în stare să adreseze fratelui ei ceva ce ar fi semănat cât de departe cu o mustrare usturătoare. Îl iubea atât de mult! După părerea ei, desfrânatul ei frate, prinţul Egoruşca, ofiţer de husari în retragere, era întruchiparea celui mai înalt adevăr şi modelul virtuţii celei mai desăvârşite! Credea or­beşte că beţivanul acela cu cap sec avea o inimă de aur, pentru care putea fi pizmuit de toate zânele din basme. Vedea în el un om fără noroc, un neînţeles, ale cărui merite nu erau recunoscute. Îi ierta aproape cu entuziasm desfrâul şi setea de alcool. Nici nu putea fi altfel! Egoruşca reuşise s-o încredinţeze că bea de supărare ca să-şi înece în vin şi votcă o dragoste deznădăjduită, care îi mistuie sufletul, iar în braţele femeilor desfrânate încearcă să scoată din capul său de husar chipul minunat al făpturii iubite… Şi care Marusie, care femeie, nu socoteşte dragostea un motiv de o mie de ori onorabil, pentru care se iartă totul, totul! Care?

— Georges! spunea fata, lipindu-se de el şi sărutându-i faţa puhavă de beţivan, cu nas stacojiu. Bei fiindcă eşti nefericit, asta-i adevărat… Dar, dacă-i aşa, uită-ţi durerea! Oare toţi cei nenorociţi trebuie să bea? Mai rabdă şi tu, fii bărbat, luptă cu îndârjire! Fii ca eroii din legende! Un om atât de deştept ca tine şi cu un suflet atât de cinstit şi de nobil poate în­frunta loviturile sorţii! O! Ce slabi sunteţi cu toţii, voi, cei fără de noroc!…

Şi Marusia (iart-o cititorule) îşi aduse aminte de Rudin al lui Turgheniev şi începu să-i vorbească de el lui Egoruşca.

Prinţul stătea lungit pe pat şi privea cu ochii lui mici şi roşii în tavan. Capul îi vâjâia uşor şi în re­giunea stomacului avea o plăcută senzaţie de îndestu­lare. Abia se sculase de la masă, băuse o sticlă de vin negru şi acum se lăsa legănat de o dulce lenevie, fu­mând o ţigară de foi de trei copeici. Gândurile şi sim­ţămintele cele mai felurite se învălmăşeau în creierul lui înceţoşat şi în puţintelul lui suflet îndurerat. Îi era milă de sora şi de mama sa, pe care le vedea plângând, dar avea totodată o poftă nebună să le dea afară din odaie: îl împiedicau să aţipească, să tragă un pui de somn. Îl supăra faptul că îndrăzneau să-l dojenească, dar totodată îl râcâiau măruntele mustrări ale conştiinţei sale (după toate semnele şi ea foarte măruntă). Era prost, dar nu într-atâta încât să nu-şi dea seama că străvechea casă a Priklonskilor se du­cea într-adevăr de râpă, în parte din vina lui.

Prinţesa şi Marusia se rugară mult timp de el. În salon se aprinsese lumina şi sosise un musafir oarecare şi ele tot se mai rugau. În cele din urmă, Egoruşca se sătură să stea tolănit fără să doarmă. Se întinse, căscă zgomotos şi spuse:

— Bine, am să mă îndrept!

— Pe cuvântul tău de prinţ?

— Să mă bată Dumnezeu!

Mamă şi soră se agăţară cu mâinile de el şi îl siliră să-şi dea încă o dată cuvântul de onoare şi să jure pe Cel de Sus. Egoruşca îl invocă din nou pe Dumnezeu, se jură pe cinstea lui şi se învoi să fie lovit pe loc de trăsnet, dacă nu va înceta să ducă o viaţă destrăbă­lată. Prinţesa îi mai ceru să sărute icoana. Sărută şi icoana, făcând de trei ori semnul crucii. Într-un cu­vânt, jurământul fu dat în chipul cel mai solemn.

— Te credem! spuseră prinţesa şi Marusia şi se aruncară de gâtul lui. Îl credeau într-adevăr. Cum să nu se încreadă într-un cuvânt de onoare dat atât de ca­tegoric, în nişte jurăminte atât de înfocate şi în săru­tarea atât de smerită a icoanei? Unde mai pui că dra­gostea e întotdeauna însoţită de încrederea cea mai oarbă. Amândouă se însufleţiră şi se duseră cu faţa strălucind de bucurie să sărbătorească renaşterea su­fletească a lui Egoruşca, aşa cum iudeii sărbătoriseră renaşterea Ierusalimului. După ce scăpară de musafir, se aşezară într-un colţ şi începură să facă în şoaptă planuri despre felul în care avea să se îndrepte Ego­ruşca al lor, despre viaţa nouă pe care urma să o ducă… Hotărâră că Egoruşca va ajunge departe şi că va îndrepta curând situaţia lor materială, atât de se­rios zdruncinată. Nu aveau să mai fie nevoite să îndure sărăcia lucie – acest Rubicon respingător a cărui tre­cere este sortită tuturor celor ce îşi irosesc averea. Hotărâră chiar că Egoruşca se va însura, neapărat cu o fată bogată şi frumoasă. E atât de chipeş şi de deş­tept, se trage dintr-o viţă atât de străveche, încât e cu neputinţă ca o femeie să aibă îndrăzneala să nu se în­drăgostească de el! În sfârşit, prinţesa reaminti de biografia strămoşilor, oameni însemnaţi, pe urmele cărora Egoruşca avea să calce curând. Bunicul Pri­klonski fusese ministru plenipotenţiar şi vorbea toate limbile europene, tatăl comandase unul dintre regi­mentele cele mai vestite, iar fiul avea să ajungă… să ajungă… ce?

— Ai să vezi ce va ajunge! hotărî Marusia. Ai să vezi!

După ce se ajutară una pe alta la culcare, mai discutară mult timp despre minunatul viitor ce le aş­tepta. Adormiră şi avură visurile cele mai încântătoare. Zâmbeau de fericire prin somn, atât de minunate le erau visurile! Se vede că soarta răscumpăra cu aceste visuri grozăviile ce aveau să îndure a doua zi. Soarta nu-i întotdeauna zgârcită: câteodată te despăgubeşte chiar anticipat.

Pe la orele trei din noapte, tocmai când prinţesa îşi visa odorul într-o impunătoare uniformă de general, iar Marusia îşi aplauda în vis fratele, care rostise o cuvântare strălucită, o sărmană birjă trase la scara locuinţei prinţilor Priklonski. În trăsură se afla un chelner de la „Château des Fleurs”, care ţinea în braţe trupul nobil al prinţului Egoruşca, beat turtă. Acesta, în stare de totală nesimţire, spânzura în braţele chel­nerului, ca o gâscă proaspăt tăiată pe care o duci la bucătărie. Birjarul sări de pe capră şi sună la poartă. Nichifor şi cu bucătarul deschiseră, plătiră birjarului şi-l urcară pe prinţ, fără cunoştinţă, sus pe scări. De­parte de a se mira sau de a se îngrozi, bătrânul Ni­chifor dezbrăcă cu mişcări obişnuite trupul nemişcat, îl întinse cât putu mai bine pe salteaua de puf şi îl acoperi cu plapuma. Servitorii nu schimbaseră nicio vorbă. Erau deprinşi să vadă în boierul lor o făptură ce trebuia dusă pe braţe, dezbrăcată, învelită şi de aceea nici nu se mirau, nici nu se îngrozeau. Pentru ei era foarte normal să-l vadă pe Egoruşca beat.

A doua zi dimineaţa însă se îngroziră.

Pe la orele unsprezece, în timp ce prinţesa şi Ma­rusia îşi luau cafeaua, Nichifor intră în sufragerie şi raportă Excelenţelor Lor că ceva nu-i în regulă cu prinţul Egoruşca.

— Parc-ar trage să moară! spuse Nichifor. Binevoiţi a vă uita şi dumneavoastră!

Prinţesa şi Marusia se făcură albe ca varul. Din gura prinţesei scăpă o bucăţică de pesmet. Marusia îşi răsturnă ceaşca şi îşi duse mâinile la piept; spe­riată şi luată prin surprindere, inima începuse să-i zvâcnească puternic.

— Ştiţi… pe la orele trei noaptea, a venit ca să zic aşa puţin cu chef, raportă Nichifor cu glas tremu­rător. Ca de obicei. Şi acum se zbate întruna şi geme, Dumnezeu o fi ştiind de ce…

Prinţesa şi Marusia se sprijiniră una de cealaltă şi alergară în iatacul lui Egoruşca.

Cu părul vâlvoi, galben-verzui la faţă şi cu obrajii supţi, Egoruşca stătea lungit sub plapuma grea de molton. Răsufla anevoie, tremura din tot trupul, gemea şi se zbătea. Capul şi mâinile îi zvâcneau neîncetat. Pe mustaţă i se zbicise ceva roşu, pesemne un firicel de sânge. Dacă Marusia i-ar fi privit mai de aproape faţa, ar fi văzut o uşoară rană pe buza de sus şi ar fi constatat lipsa a doi dinţi. Din tot trupul se ridica o adiere de fierbinţeală şi de alcool.

Prinţesa şi Marusia căzură în genunchi şi începură să plângă cu hohote.

— Noi suntem vinovate de moartea lui! spuse Marusia ţinându-şi capul între palme. L-am necă­jit ieri cu mustrările noastre şi el… n-a putut să le în­dure! Are un suflet atât de sensibil! Noi suntem vi­novate, maman!

Şi, pătrunse de vina lor, cu ochii măriţi de groază, se lipiră una de cealaltă, tremurând din tot trupul, asemenea celor ce îşi dau seama că peste câteva clipe tavanul se va prăbuşi peste ei cu zgomote şi trosnete înspăimântătoare, strivindu-i sub greutatea lui.

Bucătarului îi veni în gând să alerge după un me­dic şi-l aduse pe doctorul Ivan Adolfovici, un omuleţ alcătuit dintr-o chelie uriaşă, doi ochi ca de purcel, mici şi lipsiţi de orice expresie, şi dintr-o burticică ro­tunjoară. Prinţesa şi Marusia se bucurară de venirea lui, de parcă le-ar fi sosit un părinte drag. Doctorul mirosi aerul din iatacul lui Egoruşca, pipăi pulsul prin­ţului, oftă adânc şi se încruntă.

— Nu fă neliniştiţi, Excelenţa Foastră! spuse el cu glas rugător. Eu nu şti, dar după părerea mea, nu socoteşte ca fiul tumneafoastră să fie în mare pe­ricol, ca să zic aşa… Nu-i nimic!

Marusiei însă îi spuse cu totul altceva:

— Eu nu şti, temniţă, dar, după părerea me… Fie­care are părerea lui, temniţă. După părere me, Excelenţa Sa… pff!… şvah, cum zice neamţul… Dar tot de­pinde… depinde de crizis, ca să zic aşa.

— E grav? întrebă Marusia încet.

Ivan Adolfovici îşi încreţi fruntea şi începu să de­monstreze că fiecare are părerea lui… I se dădu o hâr­tie de trei ruble. Mulţumi, se fâstâci, tuşi şi se evaporă.

Revenindu-şi în fire, prinţesa şi Marusia se gândiră să trimită după o somitate. Somităţile sunt cam scumpe, dar… ce să-i faci? Viaţa unei fiinţe dragi ţi-e mai scumpă ca banii. Bucătarul alergă la Toporcov. Bineînţeles că nu-l găsi acasă. Fu nevoit să lase un bileţel. Toporcov nu se grăbi să răspundă curând invi­taţiei. Fu aşteptat cu înfrigurare, cu strângere de inimă, ziua întreagă, noaptea întreagă şi dimineaţa următoare… Prinţesele vrură chiar să trimită după un alt doctor, dar în cele din urmă renunţară. În schimb se hotărâră să-i spună neapărat lui Toporcov, când avea să vină, că-i un bădăran, să i-o spună în faţă, ca să nu mai îndrăznească să mai facă şi pe alţii să aş­tepte atât de mult. Cu toată îngrijorarea lor, toţi cei din casa prinţilor Priklonski erau revoltaţi până în adâncul sufletului. În sfârşit, a doua zi pe la ceasurile două, o trăsură trase la scară. Nichifor, cu paşii lui mărunţi, alergă cât putu ca să deschidă, şi după câteva clipe lua cu mult respect de pe umerii nepotului său paltonul de stofă scumpă. Toporcov îşi vesti sosirea printr-o tuse scurtă şi, fără să salute pe nimeni, se duse în camera bolnavului. Trecu prin salonul cel mare, prin salonaş şi prin sufragerie, fără să arunce o privire nimănui, cu un aer important, ca un general, scârţâind din ghetele sale strălucitoare, de se auzea prin toată casa. Statura sa mare inspira respect. Era chipeş, grav, impunător şi grozav de corect, sculptat parcă în fildeş. Ochelarii cu ramă de aur şi faţa nemiş­cată, cât se poate de severă, completau înfăţişarea sa mândră. Plebeu de origină, afară de musculatura sa puternic dezvoltată, n-avea nimic plebeian în el. Totul era aristocratic, aproape de gentleman. Faţa sa era trandafirie, frumoasă, chiar foarte frumoasă, după pă­rerea bolnavelor îngrijite de el. Gâtul îi era alb, ca de femeie, părul moale ca mătasea, minunat, dar din pă­cate, tuns scurt. Dacă Toporcov s-ar fi ocupat mai mult de înfăţişarea sa, nu şi-ar fi tuns părul ci l-ar fi lăsat să onduleze până pe guler. Chipul său frumos era prea rigid şi prea grav. Aspru, serios şi nemişcat, nu exprima nimic, afară de o mare oboseală, din cauza muncii încordate din tot timpul zilei.

Marusia ieşi în întâmpinarea lui Toporcov şi, frângându-şi mâinile în faţa lui, începu să-l roage. Până atunci, nu se rugase niciodată de nimeni.

— Scapă-l, doctore! spuse ea, ridicându-şi ochii mari asupra lui. Te rog din suflet! Toată nădejdea e în dumneata!

Toporcov o ocoli şi se îndreptă spre Egoruşca.

— Daţi drumul la ventilaţie! porunci el, intrând la bolnav. De ce nu-i deschisă ventilaţia? Cum vreţi să respire?

Prinţesa, Marusia şi Nichifor se repeziră la feres­tre şi la sobă. La ferestre, la care erau puse geamuri duble, nu era ventilaţie, în sobă nu se putea face foc.

— Nu-i ventilaţie, spuse sfios prinţesa.

— Cum se poate? Hm… Poftim de îngrijeşte pe ci­neva în asemenea condiţiuni! N-am să-l îngrijesc!

Şi, ridicând puţin glasul, Toporcov adăugă:

— Duceţi-l în salonul cel mare! Acolo aerul nu-i atât de înăbuşitor. Chemaţi servitorii!

Nichifor se repezi la pat şi se postă la căpătâi. Prin­ţesa, ruşinată că în afară de Nichifor, de bucătar şi de o fată în casă pe jumătate oarbă, nu mai avea alţi ser­vitori, apucă ea de partea cealaltă patul. Marusia ajută şi ea şi începu să tragă de pat din toate puterile. Moşneagul neputincios şi cele două femei plăpânde ridicară icnind patul şi, neîncrezându-se în puterile lor, împiedicându-se şi temându-se să nu-l scape, îl duseră totuşi. Prinţesei i se rupse rochia la umeri şi ceva îi plesni în burtă, Marusiei îi jucă ceva verde înaintea ochilor şi braţele începură s-o doară îngrozi­tor. Egoruşca era aşa de greu! Iar el, doctorul în me­dicină Toporcov, păşea cu un aer important în urma patului şi se încrunta, supărat că i se răpeşte timpul cu astfel de fleacuri. Nu mişcă niciun deget pentru a le ajuta pe doamne! Ce bestie!…

Patul fu aşezat alături de pian. Toporcov dădu plapuma la o parte şi, punând mereu întrebări prinţesei, începu să-l dezbrace pe Egoruşca, care continua să se zbată. Într-o clipită îi trase cămaşa.

— Cât mai pe scurt, vă rog! Astea n-au nicio legă­tură cu boala! spuse Toporcov, răspicat, ascultând lămuririle prinţesei. Persoanele de prisos pot pleca!

După ce-l ciocăni pe Egoruşca pe piept, îl întoarse pe burtă şi îl ciocăni şi pe spate; îl auscultă apoi, sforăind uşor (medicii sforăie întotdeauna uşor când auscultă pe bolnavi) şi constată un delirium tremens cu complicaţii.

— N-ar strica să-i puneţi o cămaşă de forţă, spuse el cu glasul său egal, pronunţând răspicat fiecare cu­vânt.

După ce mai dădu câteva sfaturi, scrise o reţetă şi se îndreptă repede spre uşă. Pe când scria reţeta, întrebă, între altele, numele de familie al lui Egoruşca.

— Prinţul Priklonski, spuse prinţesa.

— Priklonski? întrebă din nou Toporcov.

„Ce repede ai uitat numele de familie al foştilor tăi moşieri!” gândi prinţesa.

Nu îndrăzni să spună nici în gând cuvântul de „stă­pâni”: înfăţişarea fostului rob era prea impunătoare!

În vestibul se apropie de el şi-l întrebă cu inima zvâcnindă:

— Cazul nu-i grav, doctore?

— Cred că nu.

— După părerea dumitale, se va îndrepta?

— Presupun că da, răspunse rece doctorul şi, înclinând uşor capul, coborî scara, spre trăsura şi caii săi, tot atât de arătoşi şi impunători ca el însuşi.

După plecarea doctorului, prinţesa şi Marusia respi­rară pentru prima oară uşurate după un chin de peste douăzeci şi patru de ore. Renumele lui Toporcov le dădea speranţe.

— Ce atent şi ce drăguţ e! spuse prinţesa, binecuvântând în sufletul ei pe toţi doctorii de pe lume. Mamelor le place medicina şi au încredere în ea, când copiii le sunt bolnavi.

— Ce boier mare! exclamă Nichifor, care, afară de câţiva beţivani, tovarăşi de chef ai lui Egoruşca, nu mai văzuse de mult în casa stăpânilor săi pe nimeni. Moşneagului nici prin vis nu-i trecea că acest boier mare nu era altcineva decât soiosul de Kolya, acela pe care, pe vremuri fusese de multe ori silit să-l scoată de picioare de sub saca, pentru a-i trage câteva nuiele zdravene.

Prinţesa îi ascundea faptul că nepotul lui ajunsese medic.

Seara, după asfinţitul soarelui, pe Marusia, sleită de mâhnire şi de oboseală, o scutură deodată un fior puternic. Fiorul fu urmat de o fierbinţeală mare şi de o durere în coastă. Aiuri şi gemu toată noaptea:

— Mor, maman!

Când Toporcov veni a doua zi dimineaţă pe la orele zece, se văzu nevoit să îngrijească doi bolnavi în loc de unul: pe prinţul Egoruşca şi pe Marusia. La Maru­sia constată o pneumonie.

În casa prinţilor Priklonski începu să miroasă a moarte. Nevăzută, dar înfricoşătoare, ea apărea, dis­părea şi apărea din nou la căpătâiul celor două paturi, ameninţând clipă de clipă pe prinţesă să-i răpească copiii. Bătrâna era înnebunită de grijă.

— Nu ştiu! îi spunea Toporcov. Nu pot să ştiu, nu-s profet. Peste câteva zile am să-mi dau seama.

Rostea aceste vorbe pe un ton aspru, rece, înjun­ghiind parcă cu ele pe nefericita mamă. Să-i fi spus măcar o vorbă de îmbărbătare! Culmea nenorocirii, Toporcov nu le prescria aproape nimic bolnavilor, ci îi bătea numai cu degetul şi îi ausculta, mustrând pe cei din jur că nu este destul aer în cameră sau că prişniţul nu-i pus la timp şi la locul potrivit. Bătrâna socotea toate acestea chiţibuşuri de modă nouă, fleacuri care nu slujesc la nimic. Zi şi noapte umbla fără înce­tare de la un pat la altul, uitând de tot ce-i pe lume, rugându-se mereu Celui de Sus şi făcându-i tot felul de făgăduieli.

Socotea delirul şi pneumonia drept boli neapărat mortale şi când în expectoraţia Marusiei apăru sânge, îşi închipui că fiică-sa a ajuns „în ultimul grad de tuberculoză”, şi leşină.

Puteţi deci să vă închipuiţi bucuria ei când, în a şaptea zi de boală, tânăra prinţesă zâmbi şi spuse:

— Mi-e mai bine.

Tot în a şaptea zi se trezi şi Egoruşca. Gata să-l ridice în slavă ca pe un semizeu, râzând şi plângând de bucurie, prinţesa ieşi în întâmpinarea lui Toporcov, care tocmai intra, şi îi spuse:

— Mi-ai scăpat copiii de la moarte, doctore. Îţi mul­ţumesc!

— Nu înţeleg!

— Îţi datoresc mult! Mi-ai salvat copiii!

— A… E a şaptea zi! Mă aşteptam să se producă în a cincea. De altfel, n-are a face. Praful acesta trebuie dat dimineaţa şi seara. Plapuma asta e prea grea, o puteţi înlocui cu una mai uşoară. Daţi fiului dumnea­voastră băuturi acre. Am să mai trec mâine seară.

Şi, după o uşoară înclinaţie a capului, somitatea se îndreptă spre scară cu pas măsurat, de general.

II

O zi luminoasă, străvezie, cu un strop de ger, una dintre acele zile de toamnă în care te împaci cu dragă inimă şi cu frigul, şi cu umezeala, şi cu galoşii grei. Văzduhul, atât de limpede încât desluşeşti până şi ciocul stăncuţei de pe cea mai înaltă clopotniţă, e pătruns de toate miresmele toamnei. Dacă ieşi pe stradă, obrajii ţi se acoperă cu o rumeneală sănătoasă şi începi să semeni cu un măr de Crimeea. Frunzele veştede, călcate în picioare şi care aşteaptă cu răbdare prima zăpadă, par aurii la lumina soarelui şi strălu­cesc ca nişte galbeni. Firea adoarme liniştit, tihnit. Nicio adiere de vânt, niciun sunet. Nemişcată şi mută, parcă obosită din timpul primăverii şi al verii, ea se alintă sub razele blânde şi dezmierdătoare ale soa­relui. În faţa acestei tihne care cuprinde treptat totul, ai vrea să te linişteşti şi tu.

Într-o asemenea zi, Marusia şi Egoruşca şedeau la fereastră, aşteptându-l pentru ultima dată pe Toporcov. Soarele cald, mângâietor, bătea şi în ferestrele Priklonskilor, jucând pe covoare, pe mobile, pe pian. Totul era scăldat în lumina lui. Marusia şi Egoruşca priveau în stradă şi îşi sărbătoreau însănătoşirea. Con­valescenţii, mai ales cei tineri, sunt întotdeauna foarte fericiţi. Ei simt şi preţuiesc sănătatea, aşa cum un om obişnuit să fie sănătos nu poate să o facă. Sănătatea e libertate, şi cine se bucură şi e mai conştient de preţul libertăţii decât cel proaspăt ieşit din închisoare? Ma­rusia şi Egoruşca se simţeau în fiecare clipă ca slobo­ziţi de la ocnă. Ce beţi de fericire erau! Simţeau o bucurie năvalnică să respire, să se uite pe fereastră, să se mişte, într-un cuvânt să trăiască – şi toate aceste minuni se împlineau una după alta. Furov care protestase poliţele, bârfelile, purtarea lui Egoruşca, sărăcia – totul era uitat. Nu se mai gândeau decât la lucruri plăcute, care nu-i tulburau: la vremea fru­moasă, la balurile care îi aşteptau, la buna lor maman şi la… doctor. Marusia râdea şi guriţa nu-i mai tăcea o clipă. Subiectul de căpetenie al discuţiei lor era doc­torul, pe care îl aşteptau din clipă în clipă.

— E un om nemaipomenit, un om care poate totul! spunea Marusia. Cât de atotputernică e măies­tria lui! Judecă şi tu, Georges, ce act de înalt eroism e să lupţi împotriva naturii şi s-o birui!

În timp ce vorbea, punea cu mâinile şi cu privirea, după fiecare frază pompoasă, dar sincer rostită, câte un semn mare de exclamaţie.

Egoruşca asculta vorbele pline de entuziasm ale sorei sale, clipea din ochi şi încuviinţa din când în când. Faţa severă a lui Toporcov îi impunea şi lui şi era încredinţat că numai lui îi datorează însănătoşirea. Maman şedea lângă ei, cu faţa strălucind de bucurie, şi împărtăşea entuziasmul copiilor.

Ceea ce îi plăcea la Toporcov era nu numai price­perea lui ca medic, dar şi „seriozitatea”, pe care avu­sese prilejul s-o citească pe faţa doctorului.

Nu ştiu de ce, oamenilor în vârstă le place mult această „seriozitate”.

— Păcat numai că-i… că-i de obârşie atât de joasă, spuse prinţesa, privind cu sfială la fata ei. Şi meseria lui nu-i… prea curată. Umblă mereu cu mâinile prin fel de fel de lucruri… Pfui!

Marusia se mânie şi se aşeză pe un alt fotoliu, mai departe de mamă-sa. Egoruşca se revoltă şi el.

Nu putea suferi trufia celor de neam mare şi obi­ceiul lor de a face pe grozavii.

Sărăcia învaţă multe pe om. De câte ori nu avusese prilejul să-şi dea seama pe pielea lui ce însemnau aerele pe care şi le dădeau oamenii mai bogaţi ca el!

— În ziua de astăzi, mutter , spuse el, înălţând dispreţuitor din umeri, cel ce are un cap sănătos pe umeri şi un buzunar mare la pantaloni este şi de obârşie bună, pe când dacă în loc de cap are un şezut, iar în loc de buzunar, o băşică de săpun, este… o nulitate, asta-i!

Grăind astfel, Egoruşca vorbea ca un papagal. Cu­vintele astea le auzise întocmai cu două luni în urmă, de la un seminarist, cu care se încăierase la biliard.

— Mi-aş da cu plăcere titlul de prinţ pe capul şi pe buzunarul lui, adăugă Egoruşca.

Marusia ridică spre fratele ei o privire plină de re­cunoştinţă.

— Ţi-aş spune multe, maman, dar nu m-ai înţe­lege, oftă ea. E greu să te facă cineva să-ţi schimbi părerile… Păcat!

Prinsă în flagrant delict de mentalitate învechită, prinţesa roşi şi începu să se dezvinovăţească.

— E drept că la Petersburg am cunoscut un medic care era baron, spuse ea. Da, da… Şi în stră­inătate la fel… Asta-i adevărat… Cultura are multă importanţă. Ei, da…

Pe la ceasul unu sosi Toporcov. Intră ca şi prima dată: cu un aer plin de importanţă, fără să se uite la nimeni.

— Să vă lăsaţi de băuturi alcoolice şi să vă feriţi pe cât este cu putinţă de orice excese, i se adresă el lui Egoruşca, punându-şi pălăria pe un scaun. Fiţi atent la ficat. Al dumneavoastră e considerabil mărit. Această mărire trebuie pusă exclusiv pe seama bău­turilor alcoolice. Să beţi apele minerale pe care vi le- am prescris.

Apoi, întorcându-se spre Marusia, îi dădu şi ei drept încheiere, câteva sfaturi.

Marusia îl ascultă pe omul cel atât de învăţat, cu luare aminte, privindu-l drept în faţă, ca şi cum i-ar fi povestit un basm frumos.

— Prin urmare, m-aţi înţeles? întrebă Toporcov.

— O, da! Merci.

Vizita ţinuse exact patru minute.

Toporcov tuşi scurt, îşi luă pălăria şi dădu uşor din cap. Marusia şi Egoruşca îşi aţintiră privirile asupra mamei. Fata roşi chiar.

Clătinându-se ca o raţă şi roşind şi ea, prinţesa se apropie de doctor şi îşi băgă cu un gest stângaci mâna în pumnul lui alb.

— Daţi-mi voie să vă mulţumesc! spuse ea.

Egoruşca şi Marusia plecară ochii. Toporcov îşi duse pumnul la ochelari şi zări teancul de bani. Fără să se ruşineze şi fără să plece ochii, îşi muie degetul în gură şi numără în şoaptă. Erau douăsprezece hârtii de câte douăzeci şi cinci de ruble. Nu degeaba aler­gase Nichifor undeva, în ajun, cu brăţările şi cerceii prinţesei! Pe faţa lui Toporcov trecu un nouraş lu­minos, asemănător nimbului cu care sunt zugrăviţi sfinţii; gura i se strâmbă uşor într-un zâmbet. Ră­măsese, pesemne, foarte mulţumit de onorariu. După ce isprăvi cu număratul banilor îi puse în buzunar, dădu încă o dată uşor din cap şi se îndreptă spre uşă.

Prinţesa, Marusia şi Egoruşca îşi aţintiră privirile asupra spinării doctorului şi tustrei simţiră deodată că li se strânge inima. Privirea li se încălzi de o pornire bună: omul acela pleca şi nu avea să se mai întoarcă niciodată, iar ei se obişnuiseră cu paşii lui măsuraţi, cu glasul lui răspicat şi cu faţa lui seri­oasă. Prin mintea mamei fulgeră un început de gând. Ar fi voit deodată să-l alinte pe acest om de piatră.

„E orfan, bietul de el, îşi spuse ea. Şi singur”.

— Doctore, începu cu glas blând, de bătrână.

Doctorul întoarse capul.

— Ce doriţi?

— N-aţi vrea să luaţi cu noi o cafea? Fiţi atât de drăguţ!

Toporcov îşi încreţi fruntea şi îşi scoase încet cea­sul din buzunar. După ce se gândi câteva clipe, spuse:

— Da, aş bea un ceai.

— Luaţi loc, vă rog! Aici!

Toporcov îşi lăsă pălăria şi luă loc; se aşeză drept, ca un manechin, căruia i s-ar fi îndoit genunchii, dar care ar fi rămas cu gâtul şi umerii la fel de ţepeni. Prinţesa şi Marusia începură să se agite. Nichifor, în frac negru cam lustruit, şi cu mănuşi mai mult cenu­şii decât albe, prinse să alerge prin toate încăperile. Şi până în cele mai îndepărtate unghere ale casei începu să se audă zăngănit de veselă şi zornăit de linguriţe de ceai scăpate din mână. Egoruşca fu che­mat o clipă afară din salonul cel mare, fără să i se spună pentru ce; fu chemat încet, tainic.

Toporcov rămase vreo zece minute în aşteptarea ceaiului. Şedea locului, privind la pedalele pianului, fără să facă o mişcare şi fără să scoată un cuvânt. În cele din urmă, uşa dinspre salonul cel mic se des­chise şi Nichifor, cu faţa strălucind de bucurie, intră cu o tavă mare. Pe tavă erau două pahare în zarfuri de argint: unul pentru doctor, celălalt pentru Egoruşca. În jurul paharelor, într-o strictă simetrie, erau aşezate căniţele cu caimac crud şi cu caimac fiert, za­hărul cu un cleştişor, felii rotunde, subţiri, de lămâie, cu o furculiţă minusculă, şi pesmeţi.

În urma lui Nichifor păşea Egoruşca, cu faţa nău­cită de importanţa rolului său.

Procesiunea era încheiată de prinţesă, cu broboane de sudoare pe frunte şi de Marusia, cu ochii mari.

— Luaţi, vă rog! se adresă prinţesa lui To­porcov.

Egoruşca luă un pahar, se aşeză mai la o parte şi sorbi cu băgare de seamă o înghiţitură. Toporcov luă celălalt pahar şi sorbi şi el o înghiţitură. Prinţesa şi fiica ei se aşezară şi ele mai la o parte, cercetând cu luare aminte chipul doctorului.

— Poate că nu-i destul de dulce? îl întrebă prinţesa.

— Ba da, e destul de dulce.

Şi după cum era de aşteptat, se aşternu tăcerea; una dintre acele tăceri neplăcute, grele, stânjenitoare şi care te fâstâceşte fără să vrei. Doctorul îşi sorbea ceaiul şi tăcea. Nesocotea, pesemne, pe cei din jurul lui şi, în afară de ceai, nu vedea nimic din tot ce se afla în faţa sa.

Prinţesa şi Marusia, care ar fi vrut atât de mult să stea de vorbă cu un om deştept, nu ştiau cu ce să înceapă; se temeau amândouă să nu pară proaste. Ego­ruşca se uita la doctor, şi după privire se cunoştea că vrea să-l întrebe ceva şi că nu se hotărăşte. Tăcerea mormântală nu era tulburată decât de zgomotul neo­bişnuit pe care-l făcea Toporcov când înghiţea. Se ve­dea că nu se simţea deloc stingherit şi că bea cum îi venea mai bine. Când înghiţea, se auzea un fel de „gâl-gâl”. Ai fi zis că înghiţitura se rostogolea din gură într-un fel de prăpastie, unde cădea cu un ples­căit scurt, pe ceva mare, neted. Liniştea mai era în­treruptă din când în când şi de Nichifor, care plescăia mereu din limbă şi mesteca în gol, de parcă ar fi vrut să-l încerce la gust pe musafir.

— E adevărat ce se spune că fumatul e vătămă­tor? se hotărî în sfârşit să întrebe Egoruşca.

— Nicotina, alcaloidul din tutun, acţionează asu­pra organismului ca una dintre otrăvurile cele mai puternice. Otrava care se introduce în organism cu fiecare ţigară este cantitativ infimă, în schimb admi­nistrarea ei este de durată. Cantitatea otrăvii şi pu­terea ei sunt invers proporţionale cu durata adminis­trării.

Prinţesa şi Marusia schimbară o privire: ce sa­vant este Toporcov! Egoruşca începu să clipească din ochi şi faţa i se lungi. Sărmanul nu înţelesese o boabă din spusele doctorului.

— La noi la regiment, începu el, dorind să co­boare discuţia savantă la un nivel obişnuit, era un ofiţer, un oarecare Coşecikin, un băiat foarte cum­secade, care semăna leit cu dumneavoastră! Leit! Ca două picături de apă. E chiar peste putinţă să vă deo­sebească cineva unul de altul! Nu cumva vă e rudă?

În loc de răspuns, doctorul înghiţi cu un gâlgâit puternic; colţurile buzelor i se ridicară uşor şi se în­creţiră într-un zâmbet dispreţuitor. Îl dispreţuia în chip vădit pe Egoruşca.

— Spuneţi-mi, doctore, m-am însănătoşit complet? întrebă Marusia. Pot să mă socotesc sănătoasă tun?

— Cred că da. Mă bizui pe o însănătoşire com­pletă, deoarece…

Şi doctorul, ţinând capul sus şi privind-o ţintă pe Marusia, începu să explice felul în care pot evolua pneumoniile. Vorbea măsurat, pronunţând răspicat fiecare cuvânt, fără să ridice sau să coboare glasul.

Cei din jur îl ascultau mai mult decât cu plăcere, îl ascultau cu desfătare, dar din nefericire omul acesta uscat la suflet nu ştia să fie simplu şi nu socotea ne­cesar să se coboare la mintea altora. Folosi de mai multe ori termeni medicali ca „abces” şi „ramolire caseoasă a ţesutului pulmonar”; vorbea foarte bine şi foarte frumos, dar deloc pe înţelesul tuturor. Ţinu o întreagă prelegere, înţesată cu termeni medicali, şi nu rosti o singură frază pe care ascultătorii săi să o poată înţelege. Aceasta nu-i împiedică însă pe cei care-l ascultau să-l urmărească cu gura căscată şi să-l privească aproape cu evlavie. Marusia nu-şi mai lua ochii de la gura lui şi sorbea cu sete fiecare cuvânt.

Se uita la el şi îşi amintea de înfăţişarea celor pe care era silită să-i vadă în fiecare zi.

Cât de puţin semănau cu acest chip obosit de sa­vant, mutrele alcoolizate, tâmpe, ale prietenilor lui Egoruşca, prieteni care îi făceau curte şi o plictiseau zilnic cu vizitele lor! Mutre de cheflii şi de beţivani, de la care nu auzise nici o singură dată un cuvânt bun, cumsecade, şi care nu ajungeau nici până la pingelele acestui om rece, fără viaţă, dar deştept şi mândru.

„Ce figură minunată! gândea Marusia, încântându-se şi de chip, şi de glas, şi de cuvintele lui. Ce deşteptăciune şi câte cunoştinţe! De ce-i Georges mili­tar? Ar trebui să fie şi el savant.”

Egoruşca se uita înduioşat la doctor şi gândea:

„Dacă vorbeşte de lucruri deştepte înseamnă că ne socoteşte şi pe noi deştepţi. E bine că ne-am făcut această reputaţie în societate. Mare prostie am făcut că am scornit povestea cu Coşecikin”. Când doctorul îşi isprăvi prelegerea, ascultătorii oftară adânc, epuizaţi.

— Ce bine-i să ştii totul! şopti prinţesa.

Marusia se ridică şi, ca şi cum ar fi vrut să-i mul­ţumească doctorului, se aşeză la pian şi lovi în clape. Dorea din toată inima să rupă gheaţa, să izbutească să stea de vorbă mai cald, mai temeinic, şi muzica oferă întotdeauna un astfel de prilej. Voia să-şi arate şi ea talentele faţă de acest om cult şi priceput.

— Este un vals de Chopin, şopti prinţesa, zâm­bind galeş şi ţinând mâinile cuminte, ca o fată de pension. E o bucată minunată! Îndrăznesc să mă laud, doctore, dar fata mea cântă şi foarte frumos din gură. E eleva mea… Pe timpuri am avut o voce minunată. Aţi auzit sigur de…

Şi prinţesa numi o cunoscută cântăreaţă rusă.

— Îmi datorează mult… Da… eu i-am dat lecţii. Era o fată drăguţă! Şi oarecum rudă cu răposatul meu prinţ… Vă place muzica vocală? De ce mai întreb, de altfel? Cui nu-i place muzica vocală…

Marusia începu să cânte la pian cel mai frumos pasaj din vals şi întoarse zâmbind capul spre doctor. Simţea nevoia să citească pe faţa lui Toporcov impre­sia produsă de măiestria ei.

Dar nu izbuti să citească nimic. Faţa doctorului era, ca şi înainte, netulburată şi aspră. Se grăbea să-şi isprăvească ceaiul.

— Sunt îndrăgostită de acest pasaj, spuse Ma­rusia.

— Mulţumesc, spuse doctorul. Nu mai iau.

Sorbi ultima înghiţitură, se sculă şi îşi luă pălăria fără să arate nici cea mai mică dorinţă de a asculta valsul până la capăt. Prinţesa sări în picioare. Maru­sia roşi şi, jignită, închise pianul.

— Plecaţi atât de curând, spuse prinţesa, încruntându-se. Nu mai luaţi nimic? Nădăjduiesc, doctore, că… cunoaşteţi drumul. Poate că, într-o seară… Să nu ne uitaţi…

Doctorul dădu de două ori din cap, strânse cu stân­găcie mâna ce i-o întindea domniţa şi se îndreptă spre şuba lui.

— E un sloi de gheaţă! Un buluc! mârâi prin­ţesa după plecarea doctorului. E îngrozitor! Nici nu ştie să zâmbească, parcă-i de lemn! Degeaba ai cântat pentru el, Marie! Îmi vine să cred că n-a ră­mas decât pentru ceai! L-a băut şi a plecat!

— Dar ce deştept e, maman! Ce deştept! Cu cine vrei să vorbească la noi? Eu sunt incultă, Georges e rezervat şi tace mereu… Care dintre noi e în stare să susţină o discuţie mai înaltă? Niciunul!

— Aţi văzut ce a ajuns plebeul? Nepotul lui Nichifor? spuse Egoruşca, bând caimacul din căniţă. L-aţi auzit? Raţional, imposibil, subiectiv… Le spune ca din carte, şmecherul! Ce ziceţi de ple­beu? Şi ce trăsură are! Ia uitaţi-vă! Straşnic echipaj!

Şi tustrei priviră prin fereastră la trăsura în care se urca somitatea, îmbrăcată într-o şubă mare de urs. Prinţesa se făcu stacojie de ciudă, iar Egoruşca îi aruncă o privire cu tâlc şi scoase un şuierat admirativ. Marusia nu văzu trăsura. N-avu timp s-o vadă: ochii ei erau numai la doctor, care îi făcuse o impre­sie puternică. Noutatea izbeşte şi încântă întotdeauna.

Şi pentru Marusia Toporcov era încă nou…

Căzu prima zăpadă, apoi a doua, a treia, şi iarna se aşternu lungă, cu gerurile ei năprasnice, cu troiene şi ţurţuri. Nu-mi place iarna şi nu-i cred pe cei care-mi spun că le place. Pe stradă e frig, în odăi miroase a fum, în galoşi simţi umezeală. Când aspră, ca o soa­cră, când plângăreaţă, ca o fată bătrână, iarna, în ciuda nopţilor ei feerice cu lună, a troicilor, a vână­torilor, a concertelor şi balurilor, ajunge foarte repede să te plictisească. De fapt ea nu se prelungeşte atât de mult, decât pentru a face necaz atâtor bieţi bol­navi de piept, lipsiţi de adăpost.

În casa prinţilor Priklonski, viaţa îşi reluă cursul obişnuit. Egoruşca şi Marusia se întremaseră pe de­plin şi chiar mama lor încetase să-i mai socotească bolnavi. Cât despre situaţia familiei, nici gând să se îmbunătăţească. Treburile mergeau ca şi mai înainte, din ce în ce mai prost, iar banii se împuţinau văzând cu ochii. Prinţesa amanetă şi răsamanetă toate lu­crurile ei de valoare, atât cele de familie, cât şi cele cumpărate. Prin dughenele în care era mereu trimis să ia pe datorie fel de fel de mărunţişuri, Nichifor se plângea ca şi înainte, că boierii aveau să-i dea trei sute de ruble, pe care însă nici nu se gândeau să i le plătească. La fel se plângea şi bucătarul, căruia unul dintre negustori îi dădu, de pomană, o pereche de cizme vechi. Furov era din ce în ce mai neînduplecat. Nu se mai învoia la nicio amânare şi-i spunea prinţesei obrăznicii, când aceasta îl ruga din suflet să mai aştepte cu protestarea poliţei. După Furov, bun de saftea, începură să facă gură şi ceilalţi creditori. În fiecare dimineaţă, prinţesa se vedea nevoită să ţină piept no­tarilor, portăreilor şi creditorilor. Toţi aceştia plănuiau, pare-se, o adunare în care trebuiau să hotărască ce măsuri să ia faţă de neputinţa debitorilor de a plăti.

Ga şi mai înainte, perna prinţesei nu se mai usca de lacrimi. În timpul zilei, bătrâna se mai stăpânea, dar noaptea îşi dădea frâu liber deznădejdii şi plân­gea până în zori. Nu era nevoie să cauţi prea departe pricinile. Le aveai în faţă, îţi săreau în ochi, de izbi­toare ce erau: sărăcia, sentimentul de demnitate ră­nit în fiecare clipă, şi încă de… cine? De nişte terchea-berchea, de fel de fel de Furovi, de bucătari, de negustoraşi… Lucrurile cele mai dragi mergeau la amanet şi când prinţesa trebuia să se despartă de ele, simţea cum i se frânge ceva în piept. Egoruşca ducea ca şi mai înainte aceeaşi viaţă destrăbălată, iar Marusia nu-şi mai găsea rostul… Nu erau destule pricini de plâns? Viitorul se arăta învăluit în ceaţă, dar şi prin această ceaţă prinţesa desluşea semne rele. Slabe nădejdii în viitor. În loc de speranţe, trezea temeri…

Banii se împuţinau mereu, iar Egoruşca chefuia din ce în ce mai mult, chefuia cu metodă, cu înverşunare, ca şi cum ar fi vrut să recâştige vremea pierdută în timpul bolii. Bea tot ce avea şi ce n-avea, banii lui şi ai altora. În desfrâul său, era îndrăzneţ şi neruşinat la culme. Să se împrumute de la primul venit sau să se aşeze la cărţi fără un ban în buzunar era pentru el ceva foarte obişnuit. Să bea şi să mănânce pe soco­teala altuia sau să facă o plimbare faină cu birja şi apoi să nu plătească birjarului nu era, în ochii lui, niciun păcat. Totuşi se schimbase puţin: pe timpuri, când oamenii râdeau de el, se înfuria; acum când era poftit să iasă sau era îmbrâncit afară, se ruşina.

Numai Marusia se schimbase cu adevărat. În viaţa ei intervenise ceva nou. Dar acest ceva nou era tot ce putea fi mai groaznic: fratele ei o dezamăgea. În­cepuse deodată să i se pară că Egoruşca nu era defel un năpăstuit, un neînţeles, ci un om fără nimic deo­sebit, un om ca toţi ceilalţi, ba poate chiar mai rău… Încetă să mai creadă în dragostea lui deznădăjduită. Tristă descoperire! Şedea ceasuri întregi la fereas­tră şi, privind în neştire în stradă, se gândea la chipul fratelui şi se silea să găsească în trăsăturile lui lip­site de personalitate ceva armonios, ceva care să nu-ţi displacă. Dar era zadarnic. Pe faţa lui ştearsă stătea parcă scris: „om găunos, om de nimic!” În afară de chipul fratelui ei, prin faţa ochilor Marusiei se perindau şi chipurile tovarăşilor lui de chefuri, precum şi ale celorlalţi musafiri, ale bătrânelor care veneau s-o căineze, ale neisprăviţilor ce-i făceau curte. O urmărea mai ales imaginea plângăreaţă, năucită de suferinţă a prinţesei, şi o tristeţe adâncă îi strângea sărmana ei inimă. Cât de inutilă, cât de searbădă şi mărginită, cât de anostă, plicticoasă şi plină de trândăvie îi era viaţa lângă aceste fiinţe dragi, dar lipsite de orice valoare!

O mâhnire adâncă îi sfâşia inima şi totodată era stăpânită de dorinţa nebunească, vinovată, de a ple­ca… Erau clipe când simţea că nu mai poate, că tre­buie să plece – dar unde? Bineînţeles, acolo unde există oameni care nu tremură în faţa sărăciei, care nu duc o viaţă destrăbălată, nu trăncănesc zile întregi cu nişte fete bătrâne, îndobitocite, cu nişte be­ţivani tâmpiţi… Şi în închipuirea Marusiei rămânea înfiptă ca un cui imaginea unui om luminat la minte, pe a cărui faţă se citea şi deşteptăciune, şi ştiinţă şi trudă. Chipul lui nu se putea uita. Îl avea zilnic îna­intea ochilor, şi-l închipuia în împrejurările cele mai fericite muncind sau chiar numai dând această im­presie.

Doctorul Toporcov, înfofolit în blana sa de urs, trecea zilnic prin dreptul casei Priklonskilor în goa­na aceleiaşi sănii luxoase, condusă de un vizitiu im­punător. Avea o clientelă foarte numeroasă. Îşi vizita bolnavii din zori şi până seara târziu şi într-o sin­gură zi izbutea să cutreiere toate străzile şi toate uli­cioarele. Şedea în sanie ca şi în fotoliu: cu un aer grav şi cu capul şi umerii înţepeniţi, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Din gulerul pufos al şubei nu i se vedeau decât fruntea albă şi ochelarii cu ramă de aur, dar Marusiei îi ajungea şi atât. I se părea că ochii acestui binefăcător al omenirii răspân­deau prin sticla ochelarilor raze reci, mândre, dis­preţuitoare.

„Acest om are dreptul să dispreţuiască! gândea ea. E un înţelept! Şi ce sanie luxoasă, ce cai minunaţi! Şi când te gândeşti, este un fost rob! Ce om dârz trebuie să fii ca să te naşti servitor şi să ajungi atât de sus, încât nimeni să nu se mai apropie de tine”.

Marusia era singura din casă care-şi mai aducea aminte de doctor; ceilalţi începuseră să-l uite, şi l-ar fi uitat curând cu totul, dacă nu le-ar fi amintit chiar el propria sa existenţă. Şi încă într-un chip destul de usturător.

A doua zi de Crăciun, pe la amiază, când Priklonskii erau acasă, soneria din vestibul zvâcni scurt şi sfios. Nichifor deschise uşa.

— Prinţesa-i aca-a-să? se auzi din vestibul un glăscior de bătrână şi, fără să aştepte răspunsul, o băbuţă măruntă se strecură, tropăind până în salon.

— Bună ziua prinţesă, Strălucirea Voastră… binefăcătoareo! Cum binevoiţi să vă simţiţi?

— Ce doreşti dumneata? o întrebă prinţesa, privind-o mirată.

Egoruşca pufni de râs şi îşi duse mâna la gură. Capul mic al bătrânei i se părea că seamănă cu o tărtăcuţă răscoaptă cu o codiţă în sus.

— Nu mă recunoaşteţi, maică? Nu vă mai aduceţi aminte? Aţi uitat-o pe Prohorovna? L-am moşit pe prinţişorul dumneavoastră!

Şi băbuţa se târî spre Egoruşca şi îi sărută repede pieptul şi mâna.

— Nu pricep, mârâi supărat Egoruşca, ştergându-şi mâna de redingotă, cum se face că diavolul ăsta bătrân de Nichifor dă drumul în casă la fel de fel de lighi…

— Ce doreşti? o întrebă din nou prinţesa uşor scârbită de mirosul tare de untdelemn pe care-l răs­pândea bătrâna.

Băbuţa se aşeză într-un jilţ şi, după o introducere ce părea să nu se mai sfârşească, declară zâmbind şi chicotind mieros (peţitoarele chicotesc întotdeauna mieros) că prinţesa are marfă, iar ea, băbuţa, are cumpărător. Marusia se aprinse la faţă. Egoruşca râse scurt, şi, foarte interesat, se apropie de bătrână.

— Ciudat, spuse prinţesa. Vasăzică ai venit în peţit? Te felicit, Marusia, pentru un astfel de pre­tendent. Şi cine-i? Aş putea să ştiu?

Băbuţa începu să gâfâie, îşi băgă mâna în sân şi scoase de acolo o batistă de stambă roşie. După ce-i desfăcu nodurile, o scutură deasupra mesei, şi, odată cu degetarul, căzu din ea o fotografie.

Toţi strâmbară din nas: de la basmaua roşie cu flo­ricele galbene venise un miros de tutun.

Prinţesa luă fotografia şi o duse alene la ochi.

— E bărbat frumos, maică! începu peţitoarea să laude portretul. E bogat, e nobil… E un om mi­nunat, nu bea…

Prinţesei îi năvăli sângele în obraji. Întinse foto­grafia Marusiei care, văzând-o, îngălbeni.

— Ciudat, spuse prinţesa. Dacă doctorul are astfel de gânduri, cred că ar fi putut să vorbească singur… Mijlocirea n-are niciun rost aici!… Îl ştiam om cult, şi iată că… El te-a trimis? Chiar el?

— Chiar el… Tare i-aţi plăcut… Sunteţi oameni cumsecade.

Marusia scoase deodată un ţipăt ascuţit şi, strân­gând fotografia în mână, fugi ca nebună din salon.

— Ciudat, continuă prinţesa. Nemaipome­nit… Nici nu ştiu ce să-ţi spun… Nu mă aşteptam defel ca doctorul… Dar ce rost avea să te deranjezi dumneata? Putea să poftească şi singur… e chiar jignitor… Drept cine ne ia? Nu suntem nişte negus­tori… Şi chiar negustorii au început să aibă acum altfel de obiceiuri.

— Ce mutră! mârâi Egoruşca, uitându-se cu dispreţ la capul mic al bătrânei.

Fostul husar ar fi plătit scump să poată da în acest cap măcar un bobârnac. Nu-i plăceau bătrânele, aşa cum câinelui nu-i plac pisicile, şi îl apuca o adevă­rată turbare când zărea un cap semănând cu o tărtăcuţă.

— Ce să zic, maică? spuse peţitoarea oftând. Cu toate că n-are titlu de prinţ, pot să spun că… Dar maică-prinţesă, sunteţi doar binefăcătoarea noas­tră, păcatele mele! Oare nu-i şi el nobil în felul lui? A învăţat fel de fel de carte, e bogat, Dumnezeu l-a înzestrat cu fel de fel de lux, ce să mai zic… Dacă doriţi să vină la dumneavoastră, sigur că da… O să vină. De ce să nu vină? Că doar nu-l costă nimic…

Şi apucând-o pe prinţesă de umăr, băbuţa o trase spre ea şi îi şopti la ureche:

— În ce priveşte zestrea, cere şaizeci de mii… Ştiţi şi dumneavoastră! Nevasta e una, banii sunt alta. Fiecare cu socotelile lui!… Spune că nu vrea să ia nevastă fără bani, fiindcă nevastă-sa trebuie să se bucure la el de tot belşugul… De aceea trebuie să aibă capitalul ei…

Prinţesa se făcu stacojie şi se sculă din fotoliu, foşnindu-şi rochia grea.

— Spune-i, te rog, doctorului că ne mirăm foarte mult, spuse ea. Că ne simţim jigniţi… Aşa ceva nu e cu putinţă… Altceva nu pot să-ţi spun… De ce taci, Georges? Spune-i să plece! Orice răbdare are capăt!

După plecarea peţitoarei, prinţesa căzu pe divan, îşi luă capul în mâini şi începu să geamă:

— Iată ce ne e dat să trăim! Doamne Dumnezeule! Un doctoraş oarecare, un netrebnic, care până mai ieri ne-a fost slugă, îşi permite să ne facă propuneri de căsătorie! Nobil!… Nobil!… Ha! Ha! Halal de aşa nobleţe! Ne trimite o peţitoare! Se cunoaşte că tatăl vostru nu mai trăieşte! El n-ar fi lăsat să treacă asta cu una cu două! Dobitoc! Bădăran!

Dar ceea ce o revolta pe prinţesă nu era atât faptul că fiică-sa fusese cerută în căsătorie de un plebeu, ci că i se pretindea o zestre de şaizeci de mii de ruble, pe care nu le avea. Cea mai mică aluzie la sărăcia ei o jignea. Continuă să se tânguie până seara târziu şi noaptea se trezi de două ori, ca să mai tragă un hohot de plâns.

Nimeni însă nu fusese atât de impresionat de ivirea peţitoarei ca Marusia. Cuprinsă de o febră puternică, biata fată se băgase tremurând din tot trupul în pat, îşi ascunsese capul înfierbântat sub plapumă şi acum încerca, pe cât o ajutau puterile, să dezlege pro­blema:

„Era oare adevărat?!”

Greu de ghicit. Marusia nu ştia ce răspuns să-şi dea. Însuşi faptul că-şi punea o astfel de întrebare dovedea şi uimirea, şi tulburarea, şi bucuria tainică – simţăminte pe care, fără să ştie nici ea de ce, îi era ruşine să şi le mărturisească şi ar fi vrut să şi le ascundă chiar sieşi.

„Era oare adevărat?! El, Toporcov… Nu, nu se putea! Cu siguranţă că era la mijloc o încurcătură! Greşise băbuţa!”

Dar în mintea ei începeau să se înfiripe visuri dulci, visuri feerice, care-i umpleau inima de dor şi-i aprindeau închipuirea; un extaz de nedescris puse stăpânire pe toată micuţa ei făptură. El, Toporcov, o voia de nevastă, el, care-i atât de chipeş, atât de fru­mos, atât de deştept! El care şi-a închinat viaţa omenirii şi… se plimbă cu o sanie atât de luxoasă!

„Era oare adevărat?!”

„Merită să fie iubit! hotărî Marusia spre seară. Sunt gata să primesc! Eu nu am prejudecăţi şi-l voi urma pe acest iobag până la capătul lumii! Dacă mama mai spune un singur cuvânt – plec de acasă! Sunt gata să primesc!”

Nici prin gând nu-i trecea să răspundă şi la alte întrebări, cu totul secundare! Nu-i păsa de ele! Ce rost avea peţitoarea? Cum şi când se îndrăgostise el de ea? De ce nu venea el însuşi s-o ceară, dacă o iubea? Ce o priveau pe ea aceste amănunte, şi multe altele? Era buimăcită, uimită… fericită… şi asta îi ajungea.

— Sunt gata să primesc! şoptea ea silindu-se să-şi reîmprospăteze în gând faţa lui cu ochelari cu ramă de aur, prin care priveau ochii aceia deştepţi, se­rioşi şi trudiţi. Să vină! Sunt gata să primesc.

În timp ce Marusia se frământa astfel în patul ei, ameţită de fericire, peţitoarea umbla pe la casele ne­gustorilor, împărţind cu mâini darnice fotografiile doctorului. Trecând de la o casă bogată la alta, căuta o marfă, căreia ar fi putut să-l recomande pe cum­părătorul cel „nobil”. Toporcov n-o trimisese anume la Priklonski, ci „unde va crede ea de cuviinţă”. Privea cu multă nepăsare căsătoria sa, pe care o so­cotea drept o simplă afacere; de aceea îi era totuna la cine se ducea peţitoarea… Îi trebuiau… şaizeci de mii de ruble. Şaizeci de mii, niciun ban mai puţin! Atât costa casa pe care voia s-o cumpere. N-avea de la cine să împrumute suma necesară, iară vânzătorii nu se învoiau la o plată în rate. Nu-i mai rămânea decât un lucru: să-şi caute o nevastă cu bani, ceea ce şi făcea. Marusia nu era, deci, vinovată cu nimic de dorinţa lui de a se încătuşa cu legăturile lui Hymen!

Pe la ceasul unu noaptea, Egoruşca intră încet în iatacul Marusiei, care se dezbrăcase şi se silea să adoarmă. Fericirea ei neaşteptată o obosise: voia să-şi liniştească inima, care-i bătea atât de puternic, încât i se părea că se aude în toată casa. Faţa lui Egoruşca părea să ascundă până şi în cele mai mici cute, mii de taine. Tuşi misterios, se uită cu tâlc la soră-sa, voind parcă să-i dezvăluie ceva nemaipo­menit de important şi de secret, se aşeză pe pat şi se aplecă uşor spre urechea ei.

— Am să-ţi spun ceva, Maşa, începu el în şoaptă. Am să-ţi vorbesc sincer… vreau să ştii care este părerea mea… Fiindcă, vezi bine, mă gândesc tot la fericirea ta… Dormi? Da, mă gândesc la feri­cirea ta… Ia-l pe Toporcov ăsta!… Nu face mofturi, ia-l şi gata! E un om în toată puterea cuvântului… Pe deasupra e şi bogat. N-are a face că-i de jos. Nu te uita la asta.

Marusia strânse şi mai tare ochii. Îi era ruşine. Totodată îi părea bine că fratele ei îl simpatiza pe Toporcov.

— În schimb e bogat! Cel puţin n-ai să rămâi fără o bucată de pâine. Pe când dacă aştepţi un prinţ sau un conte, ai tot timpul să mori de foame… Doar ştii bine că n-avem o leţcaie! Ff-uit! Totu-i gol! Dar ce-i cu tine, dormi? Spune! Sau tăcerea ta în­seamnă consimţământ?

Marusia zâmbi. Egoruşca râse şi îi sărută pentru prima oară în viaţă, mâna.

— Ia-l… E un om cult. Nouă o să ne fie bine şi bătrâna o să înceteze să se tot văicărească!

Egoruşca se lăsă şi el furat de visuri. După ce visă un timp, clătină din cap şi spuse:

— Un singur lucru nu înţeleg: la ce naiba a trimis-o pe peţitoarea aia? De ce n-a venit singur? E ceva la mijloc… Nu-i el omul care să trimită peţi­toare.

„Aşa-i! gândi Marusia, înfiorată de o presimţire. Ce poate să însemne asta?… Ce rost a avut să tri­mită peţitoare? De ce o fi procedat astfel?”

Egoruşca, de obicei lipsit de facultatea de a judeca lucrurile, chibzui de astă dată bine:

— Poate că n-are timp să umble el după aşa ceva. E ocupat toată ziua. Aleargă de la un bolnav la altul, ca un bezmetic.

Marusia se linişti, dar nu pentru multă vreme. Egoruşca tăcu un timp, apoi spuse:

— Şi mai e ceva ce nu înţeleg: de ce o fi pus-o pe vrăjitoarea aceea să ceară o zestre care să nu fie mai mică de şaizeci de mii. Ai auzit? Spunea că „altfel nu se poate”.

Marusia deschise deodată ochii; un fior de spaimă îi scutură tot trupul; se ridică repede în capul oa­selor, uitând să-şi mai acopere umerii cu plapuma. Ochii îi scânteiară şi obrajii i se aprinseseră.

— Aşa a spus baba? întrebă ea, smucindu-l pe Egoruşca de mână. Să-i spui că-i o minci­noasă! Oamenii de acest fel, adică oamenii ca el… nu pot să ceară aşa ceva. El şi… banii?! Ha-ha! O ase­menea josnicie nu pot s-o creadă decât cei care nu ştiu cât e de mândru, de cinstit, de dezinteresat! Da! E un om minunat! Lumea nu poate să-l înţe­leagă!

— Şi eu cred la fel, spuse Egoruşca. Baba trebuie să fi minţit. Se vede că a vrut să se pună bine cu el; aşa s-o fi obişnuit ea pe la negustori!

Căpşorul Marusiei încuviinţă şi se făcu nevăzut sub plapumă. Egoruşca se sculă şi se întinse som­noros.

— Mama boceşte, spuse el. Dar n-are a face. N-o să ne uităm la ea şi gata. Prin urmare, ne-am înţeles? Primeşti? Foarte bine. N-ai de ce să faci mofturi! Doctoreasă… Ha-ha! Doctoreasă!

Egoruşca o bătu prieteneşte cu palma pe picioare şi ieşi din iatac, încântat. Culcându-se, alcătui în capul lui o listă lungă de musafiri pe care avea să-i poftească la nuntă.

„Şampania va trebui s-o luăm de la Aboltuliov, gândi el adormind. Iar aperitivele de la Corceatov… Are icrele cele mai proaspete. Şi homarii la fel…”

A doua zi dimineaţă, Marusia, îmbrăcată simplu, dar frumos şi nu fără cochetărie, şedea la fereastră şi aştepta. Pe la unsprezece, Toporcov trecu în goana saniei pe stradă, dar nu intră. După prânz trecu încă o dată în goana cailor săi negri, şi nu numai că nu intră, dar nici măcar nu se uită la fereastra la care şedea Marusia cu o panglică roz în păr.

„N-are timp, gândi Marusia admirându-l. Va veni duminică…”

Dar nu veni nici duminică. Nu veni nici peste o lună, nici peste două, nici peste trei… Bineînţeles că nici nu se gândea la Priklonski, iar Marusia aştepta şi tânjea… I se părea că nişte pisici îi sfâşie inima cu ghearele, dar nu nişte pisici obişnuite, ci unele cu gheare galbene, lungi.

„De ce n o fi venind? se întreba ea. De ce? A… ştiu… E jignit pentru că… Pentru ce-i jignit? Pentru că maman a primit-o într-un chip atât de puţin deli­cat pe bătrâna peţitoare. Îşi închipuie desigur că n-aş putea să-l iubesc.

— Dobitocul! mârâia Egoruşca, care trecuse de vreo zece ori pe la Aboltuhov ca să se intereseze dacă nu se putea aduce din străinătate şampanie de cea mai bună calitate.

După sărbătorile Paştelui care căzură pe la sfâr­şitul lui martie, Marusia încetă să mai aştepte.

Într-o zi, Egoruşca intră în iatacul ei şi, râzând răutăcios, o înştiinţă că „logodnicul” ei se însurase cu o negustoreasă…

— Avem onoarea să vă felicităm! Avem onoarea! Ha-ha-ha!

Această ştire fu prea crudă pentru mica noastră eroină. Suferinţa o copleşi cu totul şi nu o zi, ci luni întregi, se zbătu pradă disperării celei mai cumplite, îşi smulse panglica roz din păr şi începu să urască viaţa. Dar cât de părtinitoare şi lipsită de discernă­mânt e dragostea! Marusia izbuti totuşi să găsească o justificare faptei lui. Nu degeaba citise ea atâtea romane în care eroii se căsătoreau, jertfind fiinţele iubite, din răzbunare, pentru a le da a înţelege cât le iubesc, pentru a le face să sufere, a le jigni chiar.

„S-a însurat cu o toantă ca să-mi facă în ciudă”, îşi spunea Marusia. Nu ne iartă că am primit într-un chip atât de jignitor propunerea lui! Oamenii ca el nu uită jignirile!”

Rumeneala sănătoasă se dusese de pe obrajii Marusiei, buzele ei uitară ce e zâmbetul, mintea i se închise visurilor de viitor şi biata fată îşi pierdu orice judecată. I se părea că, odată cu Toporcov, se dusese şi singurul ei scop în viaţă. La ce-i mai folosea acum viaţa, dacă ei nu-i rămâneau decât tâmpiţii, trântorii şi chefliii! Îi era lehamite de toate. Nu voia să mai ştie de nimeni şi de nimic. Refuzând să-şi mai plece urechea la vreo chemare, începu o viaţă anostă, ştearsă, lipsită de orice preocupare – viaţa pe care o duc la noi atâtea fete, tinere sau bătrâne… Nu lua în seamă nici pretendenţii, destul de numeroşi, nici rudele, nici cunoscuţii. Privea cu totală nepăsare jal­nica lor situaţie materială. Tot atât de rece rămase şi când banca scoase în vânzare casa prinţilor Priklonski, cu toate catrafusele ei istorice, atât de dragi inimii ei, şi când fură siliţi să se mute într-o locuinţă modestă, ieftină, burgheză. Somnul lung, greu, care parcă o cuprinsese, nu era însă lipsit de visuri. Îl visa mereu pe Toporcov, în toate chipurile; în sa­nie, cu şubă, fără şubă, şezând în fotoliu, păşind cu înfăţişarea lui importantă… Întreaga ei viaţă era nu­mai somn.

Dar tunetul bubui – şi somnul zbură de pe ochii albaştri cu gene de in… Prinţesa-mamă, neputând să îndure pierderea averii, se îmbolnăvi şi, afară de bi­necuvântarea ei şi de câteva rochii, nu le lăsă copii­lor nimic. Moartea ei fu o lovitură cruntă pentru tâ­năra prinţesă. Somnul zbură, şi locul lui fu luat de suferinţă.

III

Sosi toamna, o toamnă tot atât de umedă şi de murdară, ca şi cea din anul trecut.

Afară era o dimineaţă cenuşie, înlăcrimată. Nori plumburii, întunecaţi, parcă stropiţi cu noroi, acope­reau tot cerul şi nemişcarea lor umplea sufletul de jale. O săptămână întreagă, soarele nu aruncase nicio privire asupra pământului, ca şi cum s-ar fi temut să nu-şi mânjească razele în mocirlă. Parcă încetase să mai existe.

Picăturile de ploaie băteau stăruitor darabana în geamuri, vântul se tânguia prin hornuri şi urla ca un câine care şi-a pierdut stăpânul… Nu întâlneai om pe faţa căruia să nu citeşti o nesfârşită plictiseală.

Dar mai bine plictiseala cea mai groaznică decât mâhnirea fără margini care se desprindea în acea dimineaţă de pe faţa Marusiei. Călcând prin băltoa­cele pline cu noroi, eroina noastră se ducea cu paşi şovăitori la doctorul Toporcov. De ce?

„Trebuie să mă îngrijesc!” îşi spunea ea.

Dar să n-o crezi, cititorule! Nu degeaba pe faţa ei se citea o luptă.

Tânăra prinţesă se apropie de casa lui Toporcov şi, cu inima înfiorată, trase sfios de sonerie. Peste câ­teva clipe, în spatele uşii se auziră paşi. Marusia simţi că îngheaţă şi i se taie picioarele. Broasca ţă­căni şi înaintea ei se ivi faţa întrebătoare, drăguţă, a unei fete în casă.

— Doctorul e acasă?

— Astăzi nu primim. Mâine! răspunse fata şi, scuturată de un fior din pricina umezelii de afară, făcu un pas înapoi. Uşa se trânti cu zgomot în nasul Marusiei.

Prinţesa roşi şi o luă încet spre casă, unde o aş­tepta aceeaşi reprezentaţie gratuită, de care ajunsese să-i fie lehamite şi care era departe de a fi prin­ciară!

Prinţul Egoruşca şedea în salonaş, pe un divan tapisat cu stambă nouă, lucioasă. Şedea turceşte, cu picioarele strânse sub el. Alături, pe jos, stătea lun­gită Caleria Ivanovna, prietena lui. Jucau un joc de noroc şi beau. Prinţul bea bere, iar Dulcineea lui, maderă. Câştigătorul primea – odată cu dreptul de a da adversarului un bobârnac în nas – şi un bănuţ de douăzeci de copeici. Caleriei Ivanovna i se făcea, în calitatea ei de doamnă, un mic hatâr: în loc de douăzeci de copeici, putea să plătească cu un sărut. Acest joc le prilejuia amândurora o desfătare de nedescris. Se tăvăleau de râs, se ciupeau, săreau în fiecare clipă de la locurile lor, alergau unul după altul. Când câştiga, pe Egoruşca îl apuca un entu­ziasm prostesc: îl încântau strâmbăturile cu care Ca­leria Ivanovna îi dădea sărutul pierdut la joc.

Caleria Ivanovna, o brunetă înaltă şi subţire, cu sprâncene înspăimântător de negre şi ochi bulbucaţi, de rac, venea în fiecare zi la Egoruşca. Sosea în locu­inţa Priklonskilor pe la ora nouă dimineaţa, lua la ei ceaiul, prânzul şi cina, şi pleca după miezul nopţii. Egoruşca pretindea că prietena lui era cântăreaţă, o doamnă foarte onorabilă etc.

— Să stai odată de vorbă cu ea! căuta Ego­ruşca să o convingă pe soră-sa. E deşteaptă foc!

Dar Nichifor avea mai multă dreptate când afirma despre Caleria Ivanovna că este o târfă şi îi spunea „Cavaleria Ivanovna”. O ura din tot sufletul şi îşi ie­şea din fire când era nevoit s-o servească. Mirosea adevărul, şi un instinct de slugă veche şi credincioasă îi spunea că locul acestei femei nu era lângă boierii lui… Caleria Ivanovna era proastă şi deşartă; cu toate acestea ieşea zilnic de la prietenul ei cu stoma­cul şi buzunarul plin, şi cu ferma convingere că Priklonskii nu pot trăi fără ea. Era nevasta unui crupier de la club, ceea ce n-o împiedeca însă să fie stăpână ab­solută în casa Priklonskilor. Neobrăzata se cam ur­case în copac.

Tânăra prinţesă trăia din pensia rămasă de la tatăl ei. Pensia fusese mai mare decât o pensie obişnuită de general. Dar Marusia primea foarte puţin. Totuşi ar fi fost de ajuns pentru a-i asigura un trai scutit de nevoi, dacă fratele ei n-ar fi fost atât de mofturos.

Egoruşca nu se pricepea şi nici nu voia să mun­cească; nu admitea în ruptul capului că-i sărac, şi îşi ieşea din fire dacă cineva încerca să-l silească să se împace cu puţinul ce-l aveau şi să-şi înfrâneze pe cât era cu putinţă poftele.

— Caleriei Ivanovna nu-i place carnea de viţel, îi spunea el adesea Marusiei. De ce nu ne dai pui fripţi? Dracu’ să vă mai înţeleagă! Vreţi să faceţi pe gospodinele şi habar n-aveţi de nimic! Să nu mai văd mâine carne de viţel! Biata femeie o să moară de foame!

Marusia încerca să se împotrivească, apoi, neavând încotro, cumpăra un pui.

— Azi de ce n-a fost friptură? ţipa alteori Ego­ruşca.

— Fiindcă ieri am mâncat pui, răspundea Ma­rusia.

Dar Egoruşca nu se pricepea la aritmetică gospodă­rească şi nu voia să ştie de nimic. La prânz, bună­oară, pretindea să aibă întotdeauna bere şi Caleria Ivanovna, vin.

— Cine a mai pomenit masă cumsecade fără vin? o întreba el pe Marusia, ridicând din umeri şi mirându-se de prostia omenească. Nichifore! Să fie vin! E datoria ta să ai grijă de asta! Iar ţie, Maşa, să-ţi fie ruşine! Doar n-am să mă apuc eu să mă în­grijesc de gospodărie. Ce mult vă place să mă scoa­teţi din răbdări!

Era un sibarit neînfrânat! Curând Caleria Ivanovna începu să-i vină în ajutor.

— Are prinţul vin? întreba ea când se punea masa. Dar berea unde-i? Trebuie să te duci după bere! Prinţesă daţi-i feciorului bani pentru bere! Aveţi mărunţiş?

Prinţesa răspundea că da şi dădea ultimul ban. Egoruşca şi Caleria mâncau şi beau, şi nu vedeau cum ceasornicele, inelele şi cerceii Marusiei se duceau unul după altul la amanet şi cum rochiile ei scumpe erau vândute telalilor.

Nu vedeau şi nu auzeau cu câte oftaturi şi mormăieli îşi descuia bătrânul Nichifor lădiţa, când Marusia îi cerea cu împrumut bani pentru masa de a doua zi. Prinţul şi mic-burgheza lui, făpturi josnice şi mărgi­nite, habar n-aveau de toate acestea!

A doua zi, pe la orele zece dimineaţa, Marusia se duse din nou la Toporcov. Uşa îi fu deschisă de aceeaşi fată în casă drăguţă. Introducând-o pe prinţesă în antreu şi ajutând-o să-şi scoată paltonul, fata în casă oftă şi spuse:

— Cred că ştiţi, domnişoară: doctorul nu ia mai puţin de cinci ruble pentru o consultaţie. V-am spus ca să ştiţi.

„Pentru ce-mi spune asta?” se gândi Marusia. „Ce obrăznicie! El, bietul, nici nu ştie că are slugi atât de obraznice!”

Totuşi, i se strânse inima: n-avea decât trei ruble în buzunar, dar nu era s-o dea afară pentru două ruble.

Din antreu, Marusia intră în sala de aşteptare, unde se aflau mulţi bolnavi. Majoritatea celor aduşi acolo de dorinţa de a fi tămăduiţi o alcătuiau, bineînţeles, doamnele. Ocupaseră toate scaunele şi canapelele, se strânseseră în grupuri şi stăteau de vorbă. Discutau cu multă însufleţire despre toate şi despre toţi: despre vreme, despre boli, despre doctor, despre copii… Vor­beau în gura mare şi râdeau ca la ele acasă. Unele îm­pleteau sau brodau, aşteptându-şi rândul. Nimeni dintre cei ce aşteptau nu era îmbrăcat simplu sau prost. To­porcov primea în camera de alături, pe fiecare la rând, după cum venise. Doamnele intrau palide, serioase, tremurând uşor, şi ieşeau roşii la faţă, asudate, ca după spovedanie, dar fericite, ca şi cum s-ar fi lepădat de o povară de neîndurat. Toporcov îşi examina fiecare pacient cel mult zece minute. Se vede că bolile nu erau prea grave.

„Cum mai miros toate astea a şarlatanie!” şi-ar fi spus Marusia, dacă n-ar fi fost atât de absorbită de gândurile ei.

Intră cea din urmă în cabinetul doctorului. Pătrun­zând în această cameră, ticsită de cărţi, pe ale căror scoarţe se înşirau titluri germane şi franceze, tremura ca o găină cufundată în apă rece. El stătea în mijlo­cul odăii, proptit cu mâna stângă de masa de lucru.

„Ce frumos e!” fu primul gând care trecu prin mintea Marusiei.

Toporcov nu poza niciodată şi nici nu s-ar fi price­put să pozeze, dar toate atitudinile pe care le lua se nimereau, cine ştie cum, deosebit de maiestuoase. Aceea în care îl găsi Marusia amintea de modelele im­punătoare după care pictorii zugrăvesc pe marii con­ducători de oşti. Lângă mâna cu care se proptea de masă, se îngrămădeau hârtiile de zece şi de cinci ru­ble, abia primite de la clienţi. Pe aceeaşi masă de lu­cru se aflau instrumente, maşinuţe, tuburi, aşezate în perfectă rânduială: obiecte cu totul misterioase pen­tru Marusia şi care-i păreau grozav de „savante”. Toate acestea, precum şi cabinetul luxos mobilat com­pletau măreţia tabloului. Marusia închise uşa şi se opri… Toporcov îi arătă cu mâna un fotoliu. Eroina noastră se apropie cu paşi înceţi şi se aşeză. Docto­rul se legănă maiestuos; luă loc într-un alt fotoliu, în faţă, şi îşi aţinti întrebător ochii asupra ei.

„Nu m-a recunoscut! gândi fata. Altfel n-ar tăcea… Doamne, Dumnezeule, de ce tace? Cum să încep?”

— Ei? mormăi Toporcov.

— Tuşesc, şopti Marusia şi, ca şi cum ar fi vrut să dovedească, tuşi de două ori.

— De mult?

— De vreo două luni… Mai mult noaptea.

— Hm… Febră?

— Nu, cred că n-am febră…

— Mi se pare că aţi mai urmat un tratament la mine? Ce aţi avut atunci?

— Pneumonie.

— Hm… Da, îmi aduc aminte… Dacă nu mă-nşel, sunteţi Priclonskaia?

— Da… Şi fratele meu a fost bolnav atunci.

— Veţi lua acest praf… înainte de culcare… Şi feriţi-vă de răceală…

Toporcov scrise repede reţeta, se sculă şi îşi reluă poza de la început. Marusia se sculă şi ea.

— Altceva nimic?

— Nimic.

Toporcov o privi drept în faţă. Se uita şi la ea, şi la uşă. N-avea timp de pierdut şi aştepta ca Marusia să plece. Iar ea stătea nemişcată, îl privea, îl admira şi aştepta ca el să-i spună ceva. Ce frumos era! Trecu un minut de tăcere. În sfârşit, Marusia se dezmetici, desluşi pe buzele medicului un început de căscat şi în ochi nerăbdarea; îi dădu hârtia de trei ruble şi se îndreptă spre uşă. Doctorul aruncă banii pe masă şi închise uşa în urma ei.

În drum spre casă, Marusia se dojenea:

„De ce nu i-am spus nimic? De ce? Sunt o fricoasă, asta-i! Totul s-a petrecut într-un chip stupid… L-am deranjat degeaba. De ce ţineam blestemaţii aceia de bani în mână, de parcă aş fi vrut să-i arăt cu tot dina­dinsul? Banii sunt ceva atât de delicat… Poţi să jig­neşti pe cineva aşa uşor! Trebuie să plăteşti în aşa fel, încât nici să nu observe. De ce am tăcut?… Mi-ar fi spus ceva, mi-ar fi explicat… Aş fi aflat şi eu pentru ce a venit peţitoarea…”

Ajunsă acasă, Marusia se culcă şi îşi ascunse capul sub plapumă, lucru pe care-l făcea întotdeauna când era tulburată. Nu izbuti însă să se liniştească. Egoruşca intră în odaie şi începu să se plimbe dintr-un colţ în altul, tropăind şi scârţâind din ghete.

Pe buze avea un zâmbet tainic…

— Ce vrei? îl întrebă Marusia.

— A-a-a… Credeam că dormi şi nu-mi venea să-ţi tulbur somnul. Voiam să-ţi comunic ceva… foarte plăcut. Caleria Ivanovna vrea să se mute la noi. În sfârşit, am convins-o.

— Asta nu se poate! C’est impossible! ^liv Nu te în­ţeleg!

— De ce să nu se poată? E o femeie foarte cumse­cade… O să te ajute la gospodărie. O s-o instalăm în camera din colţ.

— În camera din colţ a murit maman! Nu se poate.

Marusia sări ca arsă şi începu să tremure. Pe obraji i se iviră pete roşii.

— E cu neputinţă! Ai să mă omori, Georges, dacă mă sileşti să stau cu femeia asta! Să nu faci aşa ceva, Georges, dragul meu! Să n-o faci! Scumpul meu! Te rog!

— Dar de ce nu vrei? Nu înţeleg! E o femeie ca toate femeile… E deşteaptă, veselă.

— Nu-mi place…

— E de ajuns că-mi place mie. O iubesc şi vreau să stea cu mine!

Marusia începu să plângă… O expresie de deznă­dejde îi schimonosi faţa palidă…

— Dacă se mută aici, am să mor…

Egoruşca începu să fluiere încet, se mai plimbă un pic şi ieşi din iatacul Marusiei. Peste câteva clipe in­tră din nou.

— Împrumută-mi o rublă, spuse el.

Marusia îi dădu o rublă. Trebuia, într-adevăr să în­dulcească cu ceva mâhnirea fratelui ei, în al cărui su­flet – credea ea – se petrecea acum o luptă crâncenă între dragostea faţă de Caleria şi sentimentul da­toriei!

Spre seară sosi şi Caleria.

— De ce nu mă iubeşti? o întrebă aceasta, îm­brăţişând-o. Vezi bine cât sunt de nefericită!

Marusia se desprinse din îmbrăţişare şi îi răspunse:

— N-am de ce să te iubesc!

Nici nu ştia ce scump avea să plătească aceste vor­be. Caleria, care peste o săptămână se instală în odaia unde murise maman, găsi de cuviinţă că în primul rând trebuie să se răzbune, şi încă în modul cel mai grosolan.

— De ce faci atâtea fasoane? o întreba ea la fie­care masă pe prinţesă. La sărăcia voastră n-ar trebui să faci fasoane, ci să te pleci în faţa oamenilor cumsecade. Dacă aş fi ştiut cum stau lucrurile, pen­tru nimic în lume nu m-aş fi mutat la voi. De ce m-oi fi îndrăgostit eu de fratele dumitale? adăugă ea oftând.

Învinuirile, aluziile şi zâmbetele se isprăveau cu batjocuri la adresa sărăciei Marusiei. Egoruşca nici nu se sinchisea de ele. Se socotea dator faţă de Cale­ria şi se resemna. Pe Marusia însă o otrăveau rânje­tele tâmpe ale nevestei crupierului, întreţinuta frate­lui ei.

Şedea seri întregi în bucătărie şi, simţindu-se pă­răsită, slabă, nehotărâtă, vărsa lacrimi pe palmele late ale lui Nichifor. Nichifor suspina împreună cu ea şi-i zgândărea şi mai mult rănile cu amintiri din trecut.

— Dumnezeu o să-i pedepsească! o mângâia el.

— Lăsaţi, nu mai plângeţi!

La venirea iernii, Marusia se duse încă o dată la To­porcov.

Când intră în cabinetul lui, doctorul şedea în foto­liu, frumos şi maiestuos, ca şi înainte… De data acea­sta, faţa-i era foarte obosită… Ochii îi clipeau, ca ai unui om care nu-i lăsat să doarmă. Fără să se uite la ea, îi arătă cu o mişcare a bărbiei fotoliul din faţă. Marusia luă loc.

„Ce trist e! gândi ea, privindu-l. Pesemne că-i foarte nenorocit cu negustoreasa lui!”

Rămaseră câteva clipe fără să scoată o vorbă. Doamne cu ce sete i s-ar fi plâns de viaţa ei! Câte lu­cruri nu i-ar fi spus! Lucruri ce nu există în nicio carte cu titlul german sau francez.

— Tuşesc, şopti ea.

Doctorul o privi în treacăt.

— Hm… Febră?

— Da, seara…

— Noaptea transpiraţi?

— Da…

— Dezbrăcaţi-vă…

— Cum?…

Toporcov îi arătă cu un gest nerăbdător pieptul. Roşind, Marusia îşi descheie încet nasturii.

— Dezbrăcaţi-vă. Mai repede, vă rog!… spuse Toporcov şi luă în mână ciocănaşul.

Marusia îşi trase un braţ din mânecă. Toporcov se apropie repede de ea şi, cu o mână deprinsă, îi dădu jos într-o clipită rochia până la brâu.

— Descheiaţi-vă cămaşa! spuse el şi, fără să mai aştepte, i-o descheie el la gât, apoi, spre nespusa ei groază, începu să-i bată cu ciocănaşul în pieptul alb, slăbit…

— Lăsaţi mâinile jos… Nu mă încurcaţi. N-am să vă mănânc, mormăia Toporcov. Marusia se făcuse stacojie şi-i venea să intre în pământ.

După ce isprăvi cu ciocănitul, Toporcov începu s-o ausculte. La vârful plămânului stâng sunetul era foarte înfundat. Se auzeau limpede hârâieli şi un şuierat aspru.

— Îmbrăcaţi-vă, spuse Toporcov şi începu să-i pună întrebări: dacă are o locuinţă salubră, dacă duce o viaţă regulată etc.

— Trebuie să vă duceţi la Samara, spuse el, după ce îi ţinu o întreagă prelegere despre viaţa re­gulată. Acolo veţi bea cumâs. Am isprăvit. Puteţi pleca…

Marusia îşi încheie cu chiu cu vai nasturii, întinse cu stângăcie lui Toporcov o hârtie de cinci ruble şi, după ce mai rămase câteva clipe nemişcată, ieşi din acel cuib al ştiinţei.

„M-a ţinut o jumătate de oră, gândea ea, ducându-se acasă, şi eu am tăcut! Am tăcut! De ce nu i-am spus nimic?”

Mergând pe uliţe spre casă, nu se gândea la Sa­mara, ci la doctorul Toporcov. Ce-i păsa ei de Sa­mara? E drept că acolo ar fi scăpat de Valeria Ivanovna, dar în schimb nu l-ar mai fi văzut pe Topor­cov!

Ducă-se în plata Domnului Samara asta! Îi era ciudă şi totodată triumfa: o găsise bolnavă, şi acum putea să se ducă la el oricând, fără sfială, cât îi pof­tea inima, chiar şi în fiecare săptămână! În cabine­tul lui era atât de bine, atât de plăcut! Şi ce mult îi plăcea divanul din fundul încăperii! Ar fi vrut să stea cu el pe acel divan şi să discute despre fel de fel de lucruri, să i se plângă, sau să-l sfătuiască bună­oară să nu ia atâţia bani de la bolnavi. Bineînţeles, de la cei bogaţi putea, trebuia chiar să ia cât de mult, dar celor săraci se cădea să le facă reduceri.

„Nu înţelege viaţa, nu ştie să deosebească un om bogat de unul sărac, asta-i! îşi spunea Marusia. Eu însă l-aş învăţa!”

Acasă o aştepta şi de data aceasta o reprezentaţie gratuită. Egoruşca se zbătea pe divan, pradă unei crize de nervi. Plângea cu hohote, blestema, tremura scuturat ca de friguri. Faţa lui de beţiv era scăldată în lacrimi.

— Caleria a plecat! urla el. De două nopţi n-a mai dormit acasă! S-a supărat!

Dar Egoruşca se jelea degeaba. Seara, Caleria se înapoie, îl iertă şi îl luă cu ea la club.

Desfrâul lui Egoruşca depăşise orice limită… Şi cum pensia Marusiei nu-i mai ajungea, începu să „activeze”. Împrumuta bani de la servitori, trişa la cărţi, fura de la soră-sa bani şi chiar lucruri. Într-o zi, mergând alături de Marusia, îi fură din buzunar două ruble, pe care ea le economisise ca să-şi cumpere pan­tofi. O rublă o păstră pentru el, iar cu cealaltă cum­pără nişte pere pentru Caleria. Cunoscuţii îl ocoleau. Foştii musafiri ai casei Priklonskilor, cunoscuţii Ma­rusiei, îi spuneau acum pe faţă „prinţul escroc”. Chiar şi „fetele” de la „Château des Fleurs” îl priveau cu neîncredere şi râdeau când le poftea să cineze cu el, după ce împrumutase bani de la vreo cunoştinţă nouă.

Marusia vedea totul şi îşi dădea seama de acest apogeu al desfrâului fratelui ei…

Grosolănia Caleriei mergea şi ea crescând.

— Te rog să nu mai scotoceşti prin rochiile mele, îi spuse într-o zi Marusia.

— Rochiile dumitale nu-s de zahăr! îi răspunse Caleria. Dar dacă mă crezi hoaţă… poftim: am să plec.

Blestemându-şi sora, Egoruşca se târî o săptă­mână întreagă la picioarele Caleriei, rugând-o să nu plece.

Dar o asemenea viaţă nu putea ţine mult. Orice poveste îşi are sfârşitul ei; la fel şi acest mic roman.

Sosi lăsata secului şi, odată cu el, şi primele semne prevestitoare de primăvară.

Zilele se lungeau, streşinile începură să picure şi dinspre câmp veneau adieri proaspete, care te făceau să simţi primăvara…

Într-o seară, după lăsata secului, Nichifor şedea lângă patul Marusiei… Egoruşca şi Caleria nu erau acasă.

— Simt că ard toată, Nichifore, spunea Marusia.

Iar Nichifor se jelea şi îi amăra şi mai mult su­fletul cu amintiri. Îi vorbea de prinţ, de prinţesă, de traiul de odinioară… Descria pădurile în care vâna răposatul prinţ, câmpiile pe care gonea după iepuri, asediul Sevastopolului. La Sevastopol, răposatul prinţ fusese rănit. Multe mai povestea Nichifor. Marusiei îi plăcea mai ales felul în care descria moşia, vândută cu cinci ani în urmă pentru datorii.

— Ieşeam câteodată pe terasă… Începea primăvara. Şi, Doamne Dumnezeule! Nu-mi venea să-mi iau ochii de la firea din jur! Pădurea era încă neagră, dar ce miresme împrăştia! Râul era frumos, adânc… În ti­nereţe, mamei dumneavoastră îi plăcea să prindă peşte cu undiţa… Se întâmpla să stea zile întregi nemişcată pe malul râului… Îi plăcea să stea la aer curat… De, natura!

Nichifor răguşise tot povestind. Marusia îl asculta şi nu-l lăsa să plece. Citea pe faţa bătrânului servitor tot ce-i spunea despre tatăl, despre mama ei şi despre moşia lor. Îi sorbea vorbele, şi o cuprindea o poftă nebună să trăiască, să fie fericită, să prindă peşte în acelaşi râu în care pescuise mamă-sa. Râu, lanuri, păduri albăstrii şi, peste toate aceste frumu­seţi, soarele cu strălucirea lui caldă şi dezmierdătoare… Ce bine-i să trăieşti!

— Nichifore, dragul meu, şopti Marusia, strângându-i mâna uscăţivă, scumpule… Împrumută-mi mâine cinci ruble… Pentru ultima dată… Se poate?

— Se poate… Atâta mai am şi eu, cinci ruble. Luaţi-le, iar după aceea, cum va vrea Dumnezeu…

— Am să ţi le dau înapoi, dragul meu. Nu avea grijă, şi împrumută-mi-le.

A doua zi, dimineaţă, Marusia se îmbrăcă cu cea mai bună rochie, îşi legă părul cu o panglică roz şi se duse la Toporcov. Înainte de a ieşi din casă, se privi de vreo zece ori în oglindă. În vestibulul lui Topor­cov o întâmpină o fată în casă nouă.

— Cred că ştiţi? o întrebă noua fată în casă pe Marusia, în timp ce îi scotea paltonul. Doctorul nu ia mai puţin de cinci ruble consultaţia…

De data aceasta, în sala de aşteptare erau şi mai mulţi bolnavi ca de obicei. Toate scaunele erau ocu­pate. Un bărbat se aşezase chiar pe pian. Primirea bolnavilor începu la ora zece. La douăsprezece, doc­torul făcu o pauză pentru o operaţie şi îşi începu din nou consultaţiile pe la ceasurile două. Când veni rân­dul Marusiei, se făcuse patru.

Nu-şi băuse ceaiul de dimineaţă, era obosită de aşteptare, tremura de febră şi de emoţie şi nici nu-şi dădu bine seama cum se pomeni în fotoliul din faţa doctorului. În creier simţea un gol, gura-i era uscată, în faţa ochilor stăruia un fel de ceaţă. Prin această ceaţă nu vedea decât nişte licăriri scurte… Capul, mâinile, ciocănaşul lui apăreau şi dispăreau.

— V-aţi dus la Samara? o întrebă el. De ce nu v-aţi dus?

Nu-i dădu niciun răspuns. Doctorul o ciocăni pe piept şi o auscultă. Sunetul înfundat din partea stângă se întinsese acum aproape asupra întregii regiuni a plămânului. Acelaşi sunet înfundat se auzea şi în vâr­ful plămânului drept.

— Nu-i nevoie să mai mergeţi la Samara. Nu mai are rost să plecaţi, spuse Toporcov.

Şi prin împăienjenirea ochilor, Marusia citi pe faţa lui aspră, gravă, ceva ce aducea a compătimire.

— N-am să plec, şopti ea.

— Spuneţi părinţilor dumneavoastră să nu vă lase să ieşiţi la aer. Evitaţi orice hrană grea, indigestă…

Toporcov începu să-i dea sfaturi, se lăsă furat de propriile-i fraze şi iarăşi îi ţinu o întreagă prelegere.

Marusia şedea nemişcată, nu auzea nimic şi privea ca prin ceaţă cum se mişcau buzele doctorului. I se pă­rea că vorbeşte prea mult. În cele din urmă, Toporcov tăcu, se sculă şi îşi aţinti prin ochelari privirea asupra ei, aşteptând să plece.

Dar Marusia nu se ridica. Îi plăcea să stea în foto­liul acela comod şi se temea să se întoarcă acasă, la Caleria.

— Am isprăvit, spuse doctorul. Puteţi pleca.

Ea îşi întoarse faţa spre el şi-l privi.

„Să nu mă dai afară!” ar fi citit doctorul în ochii ei, dacă s-ar fi priceput cât de cât să tălmăcească pri­virile oamenilor.

Din ochii Marusiei ţâşniră lacrimi mari şi braţele îi căzură moi în dreapta şi în stânga fotoliului.

— Vă iubesc, doctore! şopti ea.

Şi o pânză de foc, mărturia cumplitului pojar ce-i mistuia sufletul, se revărsă pe faţa şi gâtul ei.

— Vă iubesc! şopti ea încă o dată şi după ce se clătină de două ori, capul i se lăsă moale şi atinse cu fruntea masa de lucru.

Şi doctorul? Doctorul… roşi pentru prima dată în toată cariera lui. Ochii începură să-i clipească, de parcă ar fi fost un băieţaş pe care vrei să-l pui în ge­nunchi. De la nicio bolnavă nu auzise niciodată ase­menea vorbe, şi încă rostite în aşa fel. De la nicio fe­meie! Nu cumva înţelesese greşit?

Inima îi zvâcni înspăimântată şi începu să-i bată… Tuşi ruşinat.

— Micolaşa! se auzi un glas din odaia vecină şi prin uşa întredeschisă se iviră obrajii rumeni ai negustoresei sale.

Doctorul se folosi de acest prilej ca să iasă repede din cabinet. Era bucuros că putea să se smulgă astfel dintr-o situaţie atât de neplăcută.

Când, după zece minute, se întoarse în cabinet, Ma­rusia zăcea pe divan. Zăcea pe spate, cu faţa în sus. O mână şi o şuviţă de păr îi atârnau pe covor. Era leşinată. Stacojiu, cu inima bătându-i puternic, Topor­cov se apropie încet de ea şi îi desfăcu şnururile cor­setului. Rupse o copcă şi sfâşie rochia fără să-şi dea seama ce face. Din toate cutele, faldurile şi ascunzi­şurile rochiei începură să curgă pe divan reţetele lui, cărţile lui de vizită, fotografiile lui…

Doctorul o stropi cu apă pe faţă… Marusia deschise ochii, se ridică într-un cot şi rămase mirată, privindu-l. O muncea gândul: unde sunt?

— Vă iubesc! gemu ea, recunoscându-l.

Şi ochii ei, plini de dragoste şi de rugă, se aţintiră pe chipul lui. Privea ca o mică sălbăticiune rănită.

— Ce pot să fac? bolborosi el, neştiind într-adevăr ce să facă… Întrebarea fusese rostită cu un glas pe care Marusia nu-l recunoscu: nu măsurat, răspicat, ci blând, aproape duios…

Cotul i se îndoi, şi capul îi căzu din nou pe divan. Ochii însă, tot mai continuau să-l privească…

Toporcov stătea în faţa ei, îi citea ruga din privire şi se simţea într-o situaţie groaznică. Inima îi zvâcnea tot mai puternic, iar în minte i se învălmăşeau gânduri stranii, cum nu mai avusese încă… Mii de amintiri ne­poftite începură să mişune în capul lui înfierbântat. De unde răsăriseră toate? Era oare cu putinţă să fi fost trezite de ochii aceştia plini de dragoste şi de rugă?

Îşi aduse aminte de anii copilăriei, când freca samo­varele boiereşti. După samovare şi după pumni, în amintirea lui reînviară binefăcătorii şi binefăcătoarele în capoate luxoase, şcoala eparhială, unde fusese trimis din pricina „vocii” sale. După şcoala eparhială, cu nuia şi păsat de hrişcă plin de nisip, urmase seminarul. La seminar, limba latină, foame, visuri, lectură, dragoste cu fiica părintelui-intendent… Îşi aduse apoi aminte cum, împotriva dorinţei binefăcătorilor, fugise din se­minar la universitate. Fugise fără o copeică în buzu­nar, cu ghetele scâlciate. Cât farmec avusese acea fugă! La universitate, iar foame şi frig, cu gândul numai la muncă… Grea cale!

În cele din urmă biruise, îşi săpase cu fruntea un tu­nel spre viaţă, străbătuse acest tunel… dar la ce ajun­sese? Îşi cunoştea bine meseria, citea mult, muncea mult şi era gata să muncească şi mai mult, zi şi noapte…

Toporcov se uită pieziş la hârtiile de cinci şi de zece ruble îngrămădite pe masa lui de lucru, îşi aduse aminte de cucoanele de la care luase cu puţin înainte toţi acei bani, şi roşi… Oare numai pentru hârtii de cinci ruble şi pentru cucoane străbătuse el calea aceea grea, trudită? Da, numai pentru ele…

Sub apăsarea amintirilor, făptura lui maiestoasă se gârbovi, înfăţişarea-i mândră se şterse şi faţa lui ne­tedă se zbârci.

— Ce pot să fac? şopti el încă o dată, privind-o pe Marusia în ochi.

Dar îi fu ruşine de ochii ei.

Ce-ar fi putut răspunde dacă l-ar fi întrebat: ce ai făcut şi ce ai dobândit în toată cariera dumitale?

Hârtii de cinci ruble şi de zece ruble – atâta tot! Pentru ele jertfise ştiinţă, viaţă, fericire. La rândul lor îi asiguraseră o locuinţă princiară, o masă aleasă, cai şi trăsură, într-un cuvânt, tot ce se numeşte con­fort.

Toporcov îşi aduse aminte de „idealurile” sale din seminar, de visurile lui din universitate şi, dintr-odată, fotoliile, divanul îmbrăcat în catifea scumpă, parchetul acoperit cu un covor greu, lămpile, ceasornicul de trei sute de ruble, totul i se păru o mocirlă îngrozitoare, fără scăpare!

Se aplecă şi o ridică pe Marusia pe braţe, cât putu mai sus, pentru a o smulge din această mocirlă…

— Nu sta aici! îi şopti el şi, cu ea în braţe, se îndepărtă de divan.

În semn de recunoştinţă parcă, o adevărată revăr­sare de păr minunat, auriu, i se răspândi pe piept… Aproape de ochelarii lui luciră alţi ochi. Şi ce ochi! Îi venea să-i atingă cu degetul!

— Dă-mi un ceai! şopti ea.

A doua zi, Toporcov şedea cu Marusia într-un com­partiment de clasa întâi. Plecau în sudul Franţei. Ciudat om! Ştia că nu-i nicio speranţă de însănătoşire, o ştia prea bine, aşa cum unu şi cu unu fac doi, şi to­tuşi o ducea într-acolo… Tot timpul drumului, o cio­căni cu degetul, o auscultă punându-i mereu tot felul de întrebări. Începea să se îndoiască de ştiinţa lui şi se silea din răsputeri să descopere în pieptul ei, prin ciocănituri şi auscultări, o speranţă cât de slabă!

Banii, pe care până ieri îi agonisise cu atâta sârguinţă, se risipeau acum în neştire pe drum.

Ce n-ar fi dat ca măcar într-unul dintre plămânii fetei să nu se audă acele blestemate hârâieli! Aveau amân­doi o poftă nebună de viaţă! Soarele răsărise şi pen­tru ei, aşteptau şi ei ziua… Dar soarele nu-i scăpă de întuneric… Toamna, florilor târzii nu le mai e dat să înflorească!

Prinţesa Marusia muri, fără să se bucure de viaţă nici măcar trei zile în sudul Franţei.

Întors acasă, Toporcov şi-a reluat viaţa lui obişnuită. Ca şi mai înainte, îngrijeşte cucoane şi strânge hârtii de cinci ruble. Totuşi, se observă la el o schimbare. Când vorbeşte cu o femeie, priveşte în gol… Greu de spus de ce, dar când se uită la un chip de femeie, îl cu­prinde spaima.

Egoruşca trăieşte şi e sănătos. A lăsat-o pe Caleria şi locuieşte acum la Toporcov. Doctorul l-a luat la el în casă şi ţine la el ca la ochii din cap. Bărbia lui Egoruşca îi aduce aminte de bărbia Marusiei, şi pentru această asemănare, el îi dă voie să cheltuiască în che­furi câte hârtii de cinci ruble vrea.

Iar Egoruşca e mulţumit.

Apărută în revista „Mirskoi tolc”, 1882, Nr. 37, 10 octom­brie; Nr. 38, 17 octombrie; Nr. 39, 23 octombrie; Nr. 41, 11 noiembrie. Semnată: A. Cehonte. S-au păstrat: 1) Manuscrisul autograf în ciornă. Începutul povestirii pe o pagină. 2) Manu­scrisul autograf în ciornă pe 18 pagini; corespunde cu capitolul I al povestirii. (Ambele manuscrise se află în Arhiva literară cen­trală din Moscova.) – Publicăm textul din revistă.

Povestirea e închinată lui Nikolai Ivanovici Korobov, coleg de universitate cu Cehov, mai târziu medic. Pe când era student, Korobov a locuit un timp la familia Cehov, la Moscova. A păs­trat relaţii de prietenie cu Cehov şi a purtat corespondenţă cu el până la moarte. În arhiva lui Cehov se păstrează 25 de scrisori de ale lui Korobov către Cehov.