Baronul

Baronul este un moşulică mărunţel, slăbuţ, de vreo şaizeci de ani. Gâtul îi face cu şira spinării un unghi obtuz, care în curând va ajunge unghi drept. Are un cap mare, colţuros, ochi plictisiţi, un nas borcănat şi o bărbie liliachie. Toată faţa îi este de altfel cam liliachie, pesemne din pricină că spirtul se păstrează într-un dulap pe care magazionerul însăr­cinat cu accesoriile teatrale nu-l încuie decât rareori. De altfel, în afară de spirtul statului, baronul mai folo­seşte uneori şi şampania rămasă pe fundul sticlelor şi paharelor ce se găsesc mai întotdeauna în cabinele artiştilor. Obrajii şi pungile de sub ochi îi atârnă şi-i tremură ca nişte cârpe, agăţate pe sfoară la soare. Pe chelie are o umbră verzuie, de la căptuşeala verde a şepcii îmblănite, cu urechi, pe care, când nu o poartă pe cap, o atârnă de becul stricat din spatele culisei a treia. Glasul îi zdrăngăne ca o tigaie spartă. Cât des­pre îmbrăcăminte… Dacă râdeţi de felul în care e îmbrăcat înseamnă că habar n-aveţi de somităţile tea­trale, ceea ce nu vă face cinste. Surtucul lui cafeniu, fără nasturi, cu coate lustruite şi căptuşeală cu ciucuri, e un surtuc glorios. Pe umerii înguşti ai baronului spânzură ca pe un cuier rupt. Dar… ce-are a face? Pe timpuri, el a îmbrăcat trupul genial al celui mai mare dintre comici. Vesta de catifea cu floricele albastre e sfâşiată în vreo douăzeci de locuri şi plină de pete, dar cum s-o arunci: a fost găsită în camera de hotel în care a stat marele Salvini! Cine ar putea să dove­dească că n-a fost purtată de tragedian, de vreme ce a fost descoperită a doua zi după plecarea genialului artist; poţi să juri că-i autentică. Cravata care încăl­zeşte gâtul baronului e o cravată tot atât de glorioasă şi poţi să te făleşti cu ea, cu toate că, din punct de vedere igienic şi estetic, ar trebui înlocuită cu alta, în mai bună stare şi mai puţin soioasă: e croită din rămăşiţele „celebrei” mantale cu care Ernesto Rossi îşi acoperea cândva umerii, stând de vorbă cu vrăji­toarele în „Macbeth”.

— Cravata mea miroase a sângele regelui Duncan! spune adesea baronul, vânând păduchii din ea.

Numai de pantalonii vărgaţi ai baronului puteţi să râdeţi cât poftiţi. N-au fost purtaţi mai înainte de nicio celebritate, cu toate că actorii spun în glumă că au fost croiţi din pânzele corăbiei cu care Sarah Bernhardt a călătorit spre America. Sunt cumpăraţi de la plasatorul Nr. 16.

Iarna şi vara, baronul se plimbă cu nişte galoşi mari, pentru a-şi cruţa ghetele şi a-şi feri picioarele reumatice de frigul din cuşca sa de sufleur, unde trage cumplit.

Nu poate fi văzut decât în trei locuri: la casă, în cuşcă şi în culise, în cabina artiştilor. În afară de aceste trei locuri, el nu există şi cred că nici nu poate fi închipuit. La casă, doarme noaptea, iar ziua joacă şaşchi cu casierul şi notează numele celor care reţin loji. Casierul, un bătrân scrofulos, este singurul om care-l ascultă pe baron şi răspunde la întrebările lui. În cuşca de sufleur, baronul îşi îndeplineşte atribuţiunile sale sacre: acolo îşi câştigă el pâinea cea de toate zilele. Această cuşcă e vopsită în alb numai pe dinafară; pe dinăuntru, pereţii ei sunt plini de pânze de păianjen, de crăpături şi de aşchii. Miroase a mu­cegai, a peşte afumat şi a spirt. În pauze, baronul stă proţap în cabina artiştilor. Când noii veniţi intră pen­tru prima oară în această cabină şi dau cu ochii de baron, pufnesc în râs şi aplaudă: îl iau drept actor.

— Bravo, bravo! spun ei. Eşti minunat grimat! Ce mutră caraghioasă ai! De unde ai făcut rost de un costum atât de original?

Bietul baron! Oamenii nu-i dau dreptul să arate aşa cum este.

În cabină, cască gura la celebrităţi şi, când nu sunt celebrităţi, îndrăzneşte să strecoare în convorbirea celorlalţi numeroasele sale păreri. Nimeni nu le as­cultă însă, fiindcă toţi le-au auzit de nenumărate ori, astfel că îl lasă fără nicio remuşcare să vorbească de-a surda. De altfel, în general, lumea nu se prea sinchiseşte de el. Dacă se învârteşte prin picioarele oamenilor şi îi încurcă, i se spune: pleacă de aici! Dacă suflă din cuşcă prea încet sau prea tare, actorii îl drăcuiesc şi îl ameninţă cu amenda sau cu darea afară. E calul de bătaie al mai tuturor glumelor sau calambururilor din culise. Oricine poate să-şi încerce fără teamă agerimea de spirit pe socoteala lui: el nu răspunde.

Sunt douăzeci de ani de când cei de la teatru l-au poreclit în batjocură „baronul”, dar în decursul acestor douăzeci de ani, el n-a protestat niciodată împotriva acestei porecle.

Să-l obligi să copieze un rol şi să nu-i plăteşti e un lucru foarte obişnuit. Cu el, totul e cu putinţă. Când îl calci pe picior, zâmbeşte, roşeşte şi îşi cere iertare. Trage-i în public câteva palme peste obrajii zbârciţi, şi poţi să fii sigur că nu se va duce să te re­clame la judecătorul de pace. Rupe o bucată din căp­ tuşeala surtucului lui remarcabil şi mult iubit – cum a făcut-o de curând un jeune premier ^lvi – şi el nu va face altceva decât să clipească şi să roşească. Atât de adânc înrădăcinată este smerenia lui şi atât este de sperios! Nimeni nu-l stimează. În viaţă, oa­menii îl suportă, iar când va muri, îl vor uita repede. E o fiinţă demnă de plâns.

Şi totuşi, într-o vreme a fost pe punctul de a se face tovarăş şi frate cu cei pe care îi admira şi care îi erau mai dragi ca viaţa. (Cum să nu-i fie dragi oa­menii care uneori sunt Hamlet şi Franz Moor!). Fusese cât p-aci să se facă actor, şi desigur că s-ar fi făcut, dacă nu l-ar fi împiedicat o nimica toată: avea talent, bunăvoinţă, la început avea şi protecţie, dar îi lipsea îndrăzneala. I se părea mereu că ei, capetele acelea, care umpleau toate cele cinci rânduri de loji, partea de jos şi cea de sus a teatrului ar începe să râdă cu hohote şi să fluiere, dacă l-ar vedea apărând pe scenă. Când i se propunea să debuteze, îngălbenea, roşea şi, de groază, amuţea.

— Am să mai aştept puţin, spunea el.

Şi a aşteptat, până ce a îmbătrânit, până ce şi-a mâncat toţi banii, până ce a nimerit, prin protecţie, în cuşca sufleurului.

Că s-a făcut sufleur, nu este pentru el nicio neno­rocire. Acum nu-l mai pot da afară din teatru fiindcă n-are bilet: acum este persoană oficială. Şade înaintea rândului întâi, vede mai bine ca toţi şi nu plăteşte nicio copeică pentru locul lui. Asta e bine! E mulţu­mit şi chiar fericit.

Îşi îndeplineşte minunat îndatoririle. Înainte de re­prezentaţie, citeşte de câteva ori piesa, pentru a nu greşi, iar când soneria zbârnâie întâia oară, el se află de mult la locul lui, răsfoind textul. E greu să găseşti în tot teatrul om mai conştiincios.

Şi totuşi trebuie dat afară.

În teatru nu pot fi îngăduite neorânduielile, iar ba­ronul provoacă mereu neorânduieli cumplite. E mare scandalagiu.

Când li se întâmplă actorilor să joace deosebit de bine, baronul încetează să mai urmărească textul. Ade­sea se opreşte din suflat şi începe să strige: bravo! minunat! Îşi permite să aplaude atunci când publicul nu aplaudă, ba într-o zi a fluierat chiar, lucru pentru care era cât p-aci să-şi piardă locul.

În general, priviţi-l când stă în cuşca sa murdară şi suflă. Roşeşte, se face palid, gesticulează, şopteşte mai tare decât ar trebui, se înăbuşe. Câteodată îl auzi până şi în coridoare, unde plasatorii cască lângă garderobă. Îşi permite chiar să ocărască din cuşcă şi să le dea actorilor sfaturi.

— Mâna dreaptă sus! şopteşte el adesea. Rosteşti cuvinte înflăcărate, dar faţa ţi-e de gheaţă! Rolul ăsta nu ţi se potriveşte! Eşti un mucos! Să-l fi văzut jucând pe Ernesto Rossi! De ce şarjezi? Doamne Dumnezeule! Ai stricat totul cu jocul tău vulgar!

Aşa le vorbeşte actorilor, în loc să le sufle replicile. Rău face direcţia că-l mai îngăduie pe acest cara­ghios. Dacă l-ar fi concediat, publicului nu i-ar fi fost dat să fie martor la scandalul care a avut loc într-una din ultimele zile.

Scandalul a luat naştere în următoarele împrejurări:

Se juca Hamlet. Teatrul era plin. Shakespeare este ascultat şi astăzi cu aceeaşi plăcere ca şi acum o sută de ani. Dar când se joacă Shakespeare, baronul parcă e turbat. Bea mult, vorbeşte mult şi îşi freacă neînce­tat tâmplele cu pumnii. În dosul acestor tâmple cloco­teşte o activitate nemaipomenită. Creierul lui de bă­trân e răscolit de o pizmă otrăvită de deznădejde, de ură şi de visuri… El ar fi trebuit să-l joace pe Hamlet – cu toate că Hamlet nu prea se împacă cu o cocoaşă şi nici cu spirtul pe care magazionerul de la acceso­rii uită să-l încuie – el, şi nu aceşti pigmei, care astăzi sunt feciori, mâine peţitori şi poimâine Hamleţi! De patruzeci de ani îl studiază el pe prinţul danez, la care visează toţi adevăraţii actori şi care nu i-a adus numai lui Shakespeare cununa de lauri. De patruzeci de ani îl studiază, suferă şi se mistuie de dor… Moartea nu mai e departe. Va veni curând şi îl va smulge pentru totdeauna din teatru… Măcar o singură dată în viaţă să aibă fericirea să se plimbe pe scenă, în haina nefericitului prinţ, pe ţărmul mării lângă stâncile a căror pustietate…

E de la sine gata să te ducă

La deznădejde când priveşti în hău

Şi valul plescăind îl tot auzi.

Dacă şi visurile te fac să te topeşti, nu cu zile, ci cu ceasuri, cu ce flacără ar arde baronul chel, când visul lui s-ar preface în realitate!

În seara cu pricina era gata să înghită întreaga lume, de pizmă şi mânie. Rolul lui Hamlet fusese în­credinţat unui băieţandru, care vorbea piţigăiat şi mai era şi roşcovan. Auzi, un Hamlet roşcovan!

Baronul şedea în cuşca sa ca pe jăratic. Când Ham­let nu se afla în scenă, era oarecum liniştit, când însă actorul cu glas piţigăiat şi păr roşcat îşi făcea apa­riţia, începea să se frământe, să se zbuciume şi să scâncească. În loc să sufle, mai mult gemea. Mâinile îi tremurau, paginile se încurcau şi ba îndepărta, ba apropia sfeşnicele. Îşi aţintea privirea asupra feţei lui Hamlet şi înceta să mai sufle… Avea o poftă nebună să smulgă, fir cu fir, până la cel din urmă, tot părul roşu din capul actorului. Mai bine un Hamlet chel decât unul cu păr roşu! Dacă-i vorba să şarjezi, apoi, la dracu’! şarjare să fie!

În actul al doilea, nu mai suflă deloc, ci chicoti rău­tăcios, ocărî şi fluieră. Spre norocul lui, actorii îşi cunoşteau bine rolurile şi nu se sinchiseau de greva baronului.

— Halal Hamlet! bodogănea el. N-am ce zice! Ha-ha! Domnii elevi nu-şi cunosc rolul! Ar trebui să facă curte croitoreselor, în loc să joace pe scenă! Dacă Hamlet ar fi avut o mutră atât de tâm­pită, Shakespeare nu şi-ar mai fi scris drama!

Când se plictisi să bodogănească, începu să-l dăs­călească pe actorul roşcovan. Gesticulând şi schimonosindu-se, citind şi bătând cu pumnii în carte, pre­tindea actorului să-i urmeze sfaturile. Trebuia să-l sal­veze pe Shakespeare de batjocură, şi de dragul lui Shakespeare era gata de orice: fie şi de o sută de mii de scandaluri!

Când dădea replica celorlalţi actori, Hamletul cu păr roşu era groaznic. Se strâmba, ca actorul „mata­halelor cu peruci” despre care însuşi Hamlet spune: „Pe un asemenea actor aş fi în stare să-l biciuiesc”. Când începu să declame, baronul nu mai putu să rabde. Înăbuşindu-se şi izbindu-se cu chelia de tavanul cuştii, îşi duse mâna stângă la piept, cu cea dreaptă începu să gesticuleze, iar glasul său dogit de bătrân îl întrerupse pe actorul roşcovan, făcându-l să-şi întoarcă nedumerit capul spre cuşcă:

… Năclăit de sânge închegat

Cu ochi ca de cărbuni, drăcescul Pirrus

Pe Priam cel bătrân îl căuta.

Cu trupul pe jumătate ieşit din cuşcă, baronul îi făcu un semn cu capul şi adăugă, de data aceasta nu pe un ton declamator, ci cu glas stins, nepăsător:

— Continuă!

Actorul continuă, dar nu de îndată. Şovăi câteva clipe, şi în răstimpul acestor câteva clipe, în teatru domni o tăcere adâncă. Tăcerea fu tulburată chiar de baron, care, trăgându-se înapoi, se lovi cu capul de marginea cuştii. Se auziră râsete.

— Bravo, toboşarule! strigă cineva de la galerie.

Lumea credea că nu sufleurul îl întrerupsese pe Hamlet, ci bătrânul toboşar, care moţăia în orchestră. Toboşarul salută în batjocură galeria, şi tot teatrul răsună de râsete. Publicului îi plac încurcăturile la teatru, şi dacă în loc de piese s-ar prezenta numai încurcături, ar plăti de două ori mai scump.

Actorul roşcovan continuă, şi liniştea se restabili în­cetul cu încetul.

Auzind râsetele, năstruşnicul baron se făcu sta­cojiu de ruşine şi se apucă de chelie, uitând pesemne că de mult nu mai creştea pe ea părul de care se în­drăgosteau cândva femeile frumoase. Acum nu numai că tot oraşul şi toate revistele umoristice aveau să-şi bată joc de el, dar avea să fie dat afară din teatru! Ruşinea îl sugruma, era mâniat la culme pe el însuşi, şi totuşi tot trupul îi tremura de entuziasm: decla­mase!

„Nu-i treaba ta, hodorogule! îşi spunea el. Treaba ta e să fii sufleur, dacă nu vrei să fii dat afară cu un pumn în ceafă, ca ultimul servitor. Şi cu toate astea, e revoltător! Băieţandrul ăsta roşcovan nu vrea să înţeleagă că trebuie să joace omeneşte!” … Oare aşa se joacă scena asta?

Şi, aţintindu-şi privirea asupra actorului, baronul începu din nou să mormăie sfaturi. În seara aceea era prea nervos, nu se putea stăpâni şi de aceea stârni încă o dată ilaritatea publicului. Când, în cursul ulti­mului monolog din actul al doilea, actorul făcu o mică pauză, pentru a clătina tăcut din cap, din cuşca sufleurului răsună din nou glasul plin de amărăciune, de dispreţ şi de ură, dar vai! neputincios, dogit, de bă­trân.

Eu, ticălos molatic şi nătâng,

Lepădătură mârşavă, spurcată!

După o tăcere de vreo zece secunde, baronul oftă adânc şi adăugă, dar mai puţin tare:

Neghiob, neghiob ce sunt!

Pe mine ce-ndrăzneală!

Glasul lui nu al roşcovanului, ar fi fost glasul adevăratului Hamlet dacă n-ar fi existat pe lume bătrâ­neţea. Bătrâneţea strică şi împiedică multe.

Bietul baron! De altfel nu-i primul şi nici ultimul.

Acum va fi dat afară din teatru. Veţi recunoaşte că e o măsură necesară.

Apărută pentru prima oară în revista „Mirskoi tolc”, 1882, Nr. 47, 20 decembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, în culegerea „Basmele Melpomenei”, Moscova, 1884. – Publicăm textul din culegere.

Cu ocazia reeditării povestirii, Cehov a scurtat-o mult, mai ales acolo unde este vorba de trecutul baronului, şi a făcut nu­meroase corectări de ordin stilistic.

Tommaso Salvini (1829–1916) şi Ernesto Rossi (1829–1896) tragedieni italieni, care au fost în turneu prin Rusia.

Sarah Bernhardt (1844–1923) – actriţă dramatică franceză, care a fost în turneu prin Rusia la sfârşitul anului 1881.