O cunoştinţă binevoitoare
Pe gheaţa, lucie ca o oglindă, alunecă ghete bărbăteşti şi ciuboţele de femeie cu garnitură de blană. Picioarele sunt atât de numeroase, încât, dacă am fi în China, nici nu s-ar găsi pentru ele destule beţişoare de bambus. Soarele luminează nespus de vesel, văzduhul e nespus de străveziu, obrăjorii ard mai viu ca de obicei, iar ochişorii făgăduiesc mai mult decât ar trebui… Într-un cuvânt, trăieşte, băiete, şi bucură-te de viaţă. Dar…
— „Scârţ”, îmi pufneşte în nas soarta, întruchipată în persoana unei vechi cunoştinţe.
Stau de vorbă cu „ea”, pe o bancă, sub un copac despuiat de frunze, cât mai departe de locul unde se patinează. Îmi vine s-o mănânc cu pălărioară cu tot, cu blăniţă şi cu picioruşele pe care lucesc patinele, de drăgălaşă ce-i! Sufăr şi totodată sunt în culmea fericirii! Ah dragoste, dragoste. Dar… „scârţ”…
Pe lângă noi trece Spevsip Macarov, „Sfântul Petru” al ministerului unde lucrez eu, Argusul şi Mercurul, plăcintarul şi comisionarul nostru. Duce în mână nişte şoşoni, bărbăteşti şi femeieşti, pesemne ai unor Excelenţe. Spevsip mă salută milităreşte şi se opreşte chiar în faţa băncii, privindu-mă cu înduioşare şi simpatie.
— Tare-i frig, Înălţ… Înălţimea Voastră… Un bacşiş n-ar strica! He-he…
Îi dau un bănuţ de douăzeci de copeici. Bunăvoinţa mea îl mişcă grozav. Clipeşte mai tare din ochi, se uită împrejur şi spune în şoaptă:
— Tare îmi pare rău, tare mi-e milă de Înălţimea Voastră!… Grozav mi-e de milă! Parcă aţi fi copilul meu… Aveţi o inimă de aur! Zău, bun la suflet şi blând mai sunteţi! Mieluşelul nostru! Când ’mnealui, adică Excelenţa Sa, s-a legat deunăzi de dumneavoastră, mi-a fost mai mare jalea! Zău că da! m-am gândit: de ce s-o fi răţoind aşa la el? Vă făcea potaie, copilandru, spunea că o să vă dea afară şi câte altele… Cu ce drept? Când aţi ieşit de la el, schimbaţi feţe-feţe. Şi eu priveam şi mi se făcea milă, zău aşa… Of, tare-mi sunt dragi funcţionarii!
Şi Spevsip adăugă, adresându-i-se ei:
— E cam slăbuţ dumnealui la docomente. Hârtiile astea intelectuale nu-s de dumnealui… Mai bine era să se apuce de comerţ sau… să se facă popă… Zău că da! Că lui, nicio adresă nu-i iese cum trebuie… Toată strădania îi e de prisos! D-aia o şi păţeşte mereu… Şeful îi mănâncă zilele… vrea să-l dea afară… Iar mie mi-e milă. Înălţimea sa e aşa de bun la suflet…
Ea se uită în ochii mei cu compătimirea cea mai jignitoare!
— Hai, du-te, îi spun eu lui Spevsip, înăbuşindu-mă.
Simt că până şi şoşonii mi-au roşit. M-a făcut de râs, nemernicul! Mai la o parte, pitit după nişte tufe desfrunzite, tăticul ei trage cu urechea şi nu ne slăbeşte din ochi, ca să ştiu bine că până ce nu mă fac „consilier titular” nici să nu îndrăznesc să mă gândesc la… De partea cealaltă, pe după alte tufe, se plimbă mămica ei şi nici ea nu ne slăbeşte din ochi. Simt privirile acestor patru ochi şi… îmi vine să crăp…
Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1882, Nr. 52, 25 decembrie. Semnată: Omul fără splină. – Publicăm acest text.
