Două scandaluri

Staţi, lua-v-ar dracu’ să vă ia! Dacă ţapii ăştia de tenori nu încetează să cânte anapoda, plec şi vă las. Uite-te la note, roşcovano… Da, dum­neata, roşcovana, a treia din dreapta! Cu dum­neata vorbesc! Dacă nu ştii să cânţi, ce dracu’ cauţi pe scenă cu croncănitul dumitale de cioară? O luăm din nou de la capăt!

Aşa zbiera dirijorul, lovind în partitură cu bagheta. Multe li se mai iartă acestor domni dirijori cu părul vâlvoi. Nici nu s-ar putea altfel. Gândiţi-vă că dacă vă trimite la dracu’, dacă vă ocărăşte şi îşi smulge părul din cap, dirijorul nu o face decât de dragul sfintei arte, cu care nimeni nu are voie să se joace. Dirijorul stă de veghe şi, dacă n-ar fi el, câţi n-ar da drumul blestematelor acelora de semitonuri care strică şi omoară orice armonie? El păzeşte această armonie, pentru care e gata să spânzure lumea întreagă, să se spânzure chiar şi pe el. De aceea nu te poţi supăra. Dacă şi-ar păzi interesele lui personale, da, atunci ar fi altă socoteală!

Dirijorul nostru îşi revărsa toată fierea, o fiere amară, parcă spumegândă, asupra fetei roşcovane, ce sta în locul al treilea din flancul drept. Era gata s-o în­ghită, s-o bage în pământ, s-o frângă şi s-o arunce pe fereastră. Dintre toţi coriştii, ea era cel mai rău cer­tată cu urechea, şi dirijorul o ura şi o dispreţuia mai mult ca orice pe lume. Dacă ar fi înghiţit-o pământul, dacă ar fi murit chiar acolo, sub ochii lui, dacă lampagiul mânjit de funingine i-ar fi dat foc în locul felinarului sau ar fi ciomăgit-o în văzul tuturora, el ar fi început să râdă cu hohote, de bucurie.

— Dracu’ să te ia! Înţelege odată că te pricepi la cânt şi la muzică, cum mă pricep eu la prins balene! Cu dumneata vorbesc, roşcovano! Spuneţi-i, vă rog, că acolo nu-i „fa diez”, ci „fa” simplu! Învăţaţi-i odată pe ageamiii ăştia să citească notele! Hai, cântă singură! Începe! Ei, dumneata de la vioara a doua, să te ia dracu’ cu arcuşul dumitale fără sacâz!

Ea, o fată de optsprezece ani, stătea nemişcată, se uita la note şi tremura ca o coardă pe care ai fi ciupit-o o dată tare cu degetul. Faţa ei mică se îmbujora întruna, ca cerul în timpul unui incendiu. În ochi îi luceau lacrimi, gata să picure în orice clipă pe gămă­liile negre ale notelor. Ce fericită ar fi fost dacă părul ei mătăsos, auriu, care i se revărsa ca o cascadă pe umeri şi pe spate i-ar fi ascuns faţa, să nu i-o mai vadă nimeni!

Sânii i se ridicau şi i se lăsau sub bluză, ca un val. Acolo, sub bluză, sub sâni, se ascundea un vălmăşag cumplit: mâhnire, mustrări de conştiinţă, dispreţ faţă de ea însăşi şi spaimă… Biata fată se simţea vinovată şi remuşcările îi sfâşiau inima. Se simţea vino­vată faţă de artă, faţă de dirijor, faţă de colegi, faţă de orchestră şi era sigură că va fi vinovată şi faţă de pu­blic… Dacă publicul o va fluiera, va avea de o mie de ori dreptate. Se temea să se uite în jurul ei, dar simţea că toţi o priveau cu ură şi cu dispreţ… Mai ales el! El era gata s-o azvârle la capătul lumii, cât mai de­parte de urechile lui muzicale.

„Doamne, fă-mă să cânt cum trebuie!” se gândea ea şi în glasul ei de soprană, care tremura tare, se desluşea un accent de deznădejde.

Dar el nu voia să audă acest accent, o ocăra şi se trăgea de pletele lui lungi. Ce-i păsa de suferinţa ei, când în aceeaşi seară avea loc reprezentaţia!

— Asta-i din cale afară! Fata asta o să mă omoare astăzi cu vocea ei de ţap! Dumneata nu eşti prima­donă, ci spălătoreasă! Luaţi-i roşcovanei notele!

Roşcovana ar fi fost bucuroasă să intoneze bine, fără note false… Ştia să cânte, îşi cunoştea meseria. Dar ce era de vină dacă ochii n-o ascultau? În loc să urmărească notele şi mişcările baghetei, aceşti ochi, frumoşi dar neascultători, se uitau şi la ochii şi la părul dirijorului… Le plăcea părul vâlvoi şi ochii lui care o fulgerau şi la care îţi era mai mare groaza să te uiţi. Le plăcea la nebunie chipul lui, peste care treceau nori şi fulgere. Era ea oare vinovată că, în loc să fie cu gândul numai şi numai la repetiţie, mintea ei cam puţintică îi fugea spre alte lucruri, care te împiedică să-ţi faci datoria, să trăieşti, să fii liniştită…

Făcea tot ce putea ca să se uite numai pe note, dar de pe note privirea îi fugea la baghetă, de la baghetă la cravata albă, la bărbie, la mustăcioară şi aşa mai departe…

— Luaţi-i notele! E bolnavă! strigă în cele din urmă dirijorul. Eu nu mai pot continua!

— Da, sunt bolnavă, şopti ea supusă, gata să-şi ceară de o mie de ori iertare.

O lăsară să plece acasă şi locul ei în reprezentaţie fu luat de o alta, care avea o voce mai puţin fru­moasă, dar care ştia să-şi facă serios datoria şi să muncească cinstit, conştiincios, cu simţ critic, fără să se gândească la cravata albă şi la mustăcioara diri­jorului.

Nici acasă nu avu însă pace. Întoarsă de la teatru, se trânti pe pat şi îşi ascunse capul în pernă. Dar în întunericul pleoapelor răsări de îndată faţa lui schimo­nosită de mânie şi i se părea că dirijorul o loveşte cu bagheta, peste tâmple. Omul acela nepoliticos era prima ei dragoste!

Şi – cum spune zicala – prima clătită ieşi cocoloş.

A doua zi, colegii veniră s-o vadă şi să se intere­seze cum îi merge cu sănătatea. În gazete şi pe afişe se anunţă că se îmbolnăvise. Veni la ea şi directo­rul teatrului, apoi regizorul, şi fiecare o încredinţă respectuos că-i părea rău din tot sufletul să o ştie bolnavă. Veni şi el.

Când nu se afla la pupitru, cu nasul în partitură, era cu totul alt om: politicos, îndatoritor şi respec­tuos ca un licean. Faţa îi era luminată de un zâm­bet sfios şi cam dulceag. Nu numai că nu te mai trimitea la toţi dracii, dar se temea chiar să fumeze în prezenta doamnelor, sau să stea picior peste pi­cior. Părea greu să găseşti un om mai bun şi mai cumsecade ca el.

Se arătă foarte îngrijorat şi îi spuse că boala ei era o mare lovitură pentru artă, că toţi colegii ei, şi el cel dintâi erau gata să dea totul, numai şi nu­mai ca „notre petit rossignol” ^lv să fie sănătoasă şi li­niştită. Ah, bolile acestea! De câte ori n-a suferit arta din pricina lor. Directorul trebuia avertizat că, dacă va continua să fie curent pe scenă, nimeni nu va mai veni la datorie şi toţi vor pleca. Sănătatea e mai presus de orice pe lume! Îi strânse cu multă căldură mânuţa, oftă sincer, îi ceru voie să mai vină o dată s-o vadă şi plecă, blestemând bolile.

Simpatic om! În schimb, când ea se declară în­sănătoşită şi îşi făcu reapariţia pe scenă, o trimise din nou la dracul „cel mai negru” şi pe faţa lui înce­pură iarăşi să treacă fulgere.

Adevărul este că dirijorul era un om foarte cumse­cade. Într-o zi, ea stătea în culise rezemată de o tufă de trandafir cu flori de lemn şi îi urmărea mişcările. Inima i se îneca de fericire la vederea lui. În culise dirijorul bea şampanie cu Mefisto şi cu Valentin, râ­zând cu hohote. Vorbele de duh curgeau val din gura lui, obişnuită să te trimită la toţi dracii. După ce bău trei pahare, îi părăsi pe cântăreţi şi se îndreptă spre uşiţa ce ducea spre orchestră; violoniştii şi violonceliştii începură să-şi acordeze instrumentele. Trecu pe lângă ea, încântat, zâmbind şi dând din mâini. Faţa îi strălucea de bucurie. Cine ar fi îndrăz­nit să spună că dirijorul nu-i om bun. Nimeni! Ea roşi şi îi zâmbi. Un pic ameţit de şampanie, el se opri lângă ea şi începu să-i vorbească:

— Mi-am cam pierdut busola, nu ştiu ce-i cu mine! Mă simt atât de bine astăzi! Ha-ha! Sunteţi cu to­ţii atât de simpatici astăzi! Ai un păr minunat! Doamne, cum de n-am văzut eu până acum că privi­ghetoarea noastră are o podoabă atât de minunată?

Se aplecă şi îi sărută umărul pe care i se revărsa părul.

— Mi-am pierdut busola din pricina blestematei de şampanii… Draga mea privighetoare, n-o să mai greşim, nu-i aşa? Nu-i aşa că vom cânta cu luare aminte? De ce greşeşti atât de des? Asta nu ţi se prea întâmpla până acum, căpşor de aur!

Dirijorul îşi pierdu de tot busola şi îi sărută mâna. Începu şi ea să vorbească:

— Să nu mă mai ocăriţi… Dar eu… eu… Mă omorâţi cu ocările dumneavoastră… N-am să mai pot răbda… Vă jur!

Şi ochii i se umplură de lacrimi. Fără să-şi dea nici ea bine seama, îi apucă braţul şi rămase spriji­nită de el.

— Dumneavoastră nu ştiţi… Sunteţi aşa de rău. Vă jur…

El se aşeză pe tufă şi fu cât p-aci să cadă. Ca să-şi recapete echilibrul, o prinse de mijloc.

— Soneria, micuţo. Ne vedem în pauza următoare!

După reprezentaţie, ea nu plecă singură acasă. Ală­turi, în trăsură, se găsea şi el, râzând cu hohote de bucurie şi cu busola cu desăvârşire pierdută. Iar ea? Ce fericită era! Doamne! Pe drum îi simţea îmbră­ţişările şi nu-i venea să creadă. I se părea că soarta o înşală! Dar oricum ar fi fost, o săptămână întreagă publicul citi pe afiş, că dirijorul şi ea erau bolnavi… O săptămână întreagă, el nu mai plecă de lângă ea, şi această săptămână li se păru amândurora o clipă. Nu-l lăsă inima să plece decât atunci când socoti că nu mai puteau să stea ascunşi şi că prea mult timp îşi lăsaseră toate baltă.

— Trebuie să mai scoatem la aer dragostea noastră, spusedirijorul în a şaptea zi. Mi s-a făcut dor de orchestră.

A şaptea zi, bătea din nou măsura cu bagheta şi-i trimitea pe toţi la dracu’, fără s-o cruţe nici pe „roş­covană”.

Femeile acesteia iubesc ca pisicile. Nici după ce-şi îmblânzi persecutorul şi începu să trăiască cu el, ero­ina mea nu se dezbără de nărav. Se uita, ca şi mai înainte, la cravata şi la faţa lui, în loc să privească notele şi bagheta… La repetiţii şi în timpul reprezen­taţiei greşea mereu şi chiar mai des decât înainte. Şi vai, cum o mai ocăra! Înainte, o ocăra numai la repetiţii, acum putea s-o facă şi acasă, după reprezen­taţie, stând în faţa patului ei. Sentimentală fetişcană! Îi era de ajuns să se uite la faţa iubită, ca să rămână în urmă cu un sfert întreg de măsură sau ca să înceapă să-i tremure glasul. Când cânta, îl privea de pe scenă, când nu cânta, stătea în culise şi nu-şi mai des­prindea ochii de pe trupul lui de lungan. În pauze se întâlneau în cabina ei, unde beau amândoi şampanie şi-şi băteau joc de adoratorii ei. Când orchestra cânta uvertura, ea stătea pe scenă şi-l privea prin găurica din cortină. Prin această găurică, actorii râd de cheliile din rândul întâi şi calculează încasările, după numă­rul de capete din sală.

Această găurică îi răpuse însă într-o zi fericirea, băgând-o într-un mare bucluc.

Într-un lăsat de sec, când teatrul era mai puţin gol ca de obicei, se dădea „Hughenoţii”. Înainte de începe­rea reprezentaţiei, în timp ce dirijorul se strecura printre pupitre spre locul lui, ea se şi postase în dosul cortinei cu ochiul la găurică şi cu inima zvâcnind nebuneşte.

El luă o expresie jumătate acră, jumătate serioasă şi prinse să-şi fluture bagheta în toate direcţiile. Or­chestra atacă uvertura. La început, chipul lui frumos fu oarecum liniştit… Dar când uvertura ajunse pe la mijloc, obrazul lui drept începu să se schimonosească, un ochi începu să arunce fulgere, iar celălalt se în­chise pe jumătate. Neorânduiala se auzea din dreapta: flautul scosese o notă falsă iar fagotul începuse să tuşească, şi ştiut e că tusea poate să te împiedice să intri la timp. Dirijorul roşi şi începu să-şi mişte obra­zul stâng. Câtă imobilitate şi cât foc se desprindea de pe chipul lui! Ea îl sorbea din ochi şi se simţea în culmea fericirii, în al şaptelea cer.

— Lua-l-ar dracu’ de violoncelist! mormăi el printre dinţi, înfundat, de abia îl auziră instrumentiştii.

Violoncelistul cu pricina ştia să citească notele, dar nu punea niciun pic de suflet! Se poate oare încre­dinţa acest instrument plin de căldură şi cu sunet dezmierdător unor oameni care nu ştiu să vibreze? Acum faţa dirijorului era toată numai încordare şi mâna-i liberă strângea cu putere marginea pupitrului, ca şi cum pupitrul ar fi fost de vină că grăsunul de violoncelist cânta numai pentru bani şi nu dintr-o pornire sufletească!

— Pleacă de pe scenă! i se păru eroinei noastre că-i şopteşte cineva pe aproape…

Deodată, faţa dirijorului se lumină şi începu să stră­lucească de bucurie. Buzele i se întredeschiseră într-un zâmbet. Una dintre părţile grele ale uverturii fusese executată de viorile întâi într-un chip mai mult decât strălucit. Lucrul acesta umple de bucurie inima unui dirijor. „Drăcoaica roşcovană” simţi că îi creşte şi ei inima, ca şi cum ea ar fi cântat la vioara întâi, sau ar fi avut un suflet de dirijor. Dar sufletul ei nu era de dirijor, cu toate că în el sălăşluia acum dirijorul. Pri­vind chipul lui plin de zâmbet, începu să zâmbească şi ea… Dar nu era momentul potrivit pentru aşa ceva. Căci chiar în acel moment se petrecu ceva supranatural şi cu adevărat de pomină…

Găurica cortinei îi pieri deodată din faţa ochiului. Ceva îi fâşâi deasupra capului ca o adiere fină… Prin faţa ei ceva trecu de jos în sus… Ce se întâmplase? Începu să caute cu ochiul găurica, pentru a vedea chipul iubit, dar în locul ei văzu deodată o mare de lumină, o masă înaltă şi adâncă… În această masă începură să joace nenumărate alte lumini şi capete, şi printre aceste capete necunoscute îl zări şi pe acela al dirijorului… Capul dirijorului o privi şi încremeni de uimire… Apoi uimirea făcu loc unei groaze amestecate cu deznădejde… Fără să-şi dea bine seama ce se pe­trece, ea făcu un pas spre rampă… Din galerie se auziră râsete şi curând tot teatrul fu zguduit de un hohot ne­sfârşit, întretăiat de fluierături. Vedeţi drăcie! În „Hughenoţii” avea să cânte o cucoană cu mănuşi, pă­lărie şi rochie după ultimul jurnal!…

— Ha-Ha-Ha!

În rândul întâi, cheliile, scuturate de râs, începură să se agite… Se făcu larmă… Iar faţa dirijorului îm­bătrâni şi se zbârci ca aceea a lui Esop! Acum ea oglindea ura şi arunca blesteme… Dirijorul bătu din picior şi azvârli bagheta, pe care nu ar fi schimbat-o cu un baston de mareşal. Câteva clipe orchestra cântă anapoda, apoi tăcu… Ba se trase înapoi şi privi în lături, clătinându-se pe picioare… În lături erau culisele, de după care o priveau feţe palide, mânioase, feţe de fiare gata s-o sfâşie…

— Ne nenoroceşti! şuiera impresarul.

Cortina lunecă în jos, unduind încet, nehotărât, ca şi cum s-ar fi lăsat în altă parte decât trebuia… Fata se clătină şi se propti de decor…

— Mă nenoroceşti, stricato, nebuno… să te ia dracu’, lighioană scârboasă!

Cuvintele acestea erau rostite de glasul care, cu un ceas mai înainte, în timp ce se pregătea să plece la teatru, îi şoptise: „E cu neputinţă să nu te iubesc, micuţa mea! Tu eşti geniul meu bun! O sărutare de a ta face cât raiul lui Mahomet!” Şi acum? Era pier­dută, da, era pierdută!

Când liniştea se restabili în teatru şi dirijorul, tur­bat de mânie, începu pentru a doua oară uvertura, ea şi ajunsese acasă. Se dezbrăcă repede şi se vârî sub plapumă. E mai puţin înfricoşător să mori culcată, decât în picioare, sau stând în capul oaselor, şi era încredinţată că mustrările de conştiinţă şi mâhnirea o vor ucide… Îşi ascunse capul sub pernă şi, tremu­rând, neîndrăznind să mai gândească la nimic, sugru­mată de ruşine, începu să se frământe… Plapuma mirosea a ţigări de foi, ţigările pe care le iubea el. Ce va spune oare când va veni?

El veni după ora două noaptea. Era beat. Se îmbătase de inimă rea şi de turbare. Picioarele i se împleti­ceau, iar mâinile şi buzele îi tremurau, ca frunzele în adierea vântului. Fără să-şi scoată blana şi căciula, se apropie de pat şi rămase cam un minut fără să spună o vorbă. Ea îşi oprise răsuflarea.

— Poţi să dormi liniştită după ce te-ai făcut de ruşine în faţa lumii întregi! şuieră el. Noi, ar­tiştii cei adevăraţi, ştim să ne împăcăm cu conştiinţa noastră! Eşti o adevărată artistă! Ha! Ha! Strigoaico!

Smulse de pe ea plapuma şi o aruncă spre cămin.

— Ştii ce-ai făcut? Ţi-ai bătut joc de mine, dracu’ să te ia! Ştii? Sau nu ştii? Scoală!

O smuci de mână. Ea se aşeză în capul oaselor pe marginea patului şi îşi ascunse faţa cu părul în­câlcit. Umerii îi tremurau.

— Iartă-mă!

— Ha! Ha! Roşcovano!

O trase de cămaşă, dezgolindu-i umărul minunat, alb ca zăpada. Dar acum nu-i mai ardea de umerii ei.

— Afară din casa mea! Îmbracă-te! Mi-ai otrăvit viaţa, nemernico!

Ea se duse la scaunul pe care îşi aruncase lucrurile grămadă şi începu să se îmbrace. Îi otrăvise viaţa! Era o mârşăvie şi o ticăloşie din partea ei să otrăvească viaţa acestui om mare! Era hotărâtă să plece, pentru a nu mai continua această mârşăvie! Şi fără ea erau destui cei care-i otrăveau viaţa.

— Afară de aici! Imediat…

Îi aruncă bluza în obraz, scrâşnind din dinţi. Ea se îmbrăcă şi se opri lângă uşă. El tăcea. Dar tăcerea nu ţinu mult. Clătinându-se pe picioare, îi arătă uşa. Ea ieşi în vestibul. El îi deschise uşa ce dădea în stradă.

— Afară, scârbo!

Şi, apucând-o de spatele ei gingaş, o împinse afară…

— Adio! şopti ea cu un glas plin de căinţă şi pieri în întuneric.

Era ceaţă şi frig… De sus, bura mărunt…

— Du-te la dracu’! strigă dirijorul în urma ei şi încuie uşa, fără să mai tragă cu urechea la plescăitul paşilor ei prin noroi. După ce îşi alungase prietena în pâcla rece, se culcă în patul cald şi începu să sforăie.

— Aşa-i trebuie! spuse el, trezindu-se a doua zi dimineaţa, dar… minţea! I se părea că nişte gheare de pisici îi sfâşiau inima lui muzicală şi dorul de fata roşcovană îl sugruma. O săptămână umblă de parcă ar fi fost beat şi suferi aşteptând-o, chinuit de nesi­guranţă. Credea că se va întoarce, era sigur de acest lucru… Dar nu se mai întoarse. Nu-i stătea în fire să otrăvească mai departe viaţa omului la care ţinea mai mult decât la viaţa ei. Fu ştearsă din lista artis­telor teatrului, pentru „purtare necuviincioasă”. Scandalul nu i se iertă. Nici nu-i comunicară concedierea, fiindcă nimeni nu ştia încotro o apucase. Nu se ştia nimic, dar se bănuiau multe…

— A îngheţat sau s-a aruncat în apă! presupu­nea dirijorul.

După şase luni, lumea o uită. O uită şi dirijorul. Orice artist, bărbat frumos, are pe conştiinţă multe femei şi pentru a-şi aduce aminte de fiecare dintre ele, i-ar trebui o memorie neobişnuită.

Dacă ar fi să dăm crezare oamenilor cu frica lui Dumnezeu şi plini de virtuţi, totul se pedepseşte pe lumea asta. Fost-a oare pedepsit dirijorul?

Da, a fost.

Cinci ani mai târziu, trecea prin oraşul X. La X se afla o operă foarte bună şi dirijorul se opri o zi, pentru a face cunoştinţă cu personalul ei. Trase la cel mai bun hotel şi, chiar în dimineaţa sosirii sale, primi o scrisoare din care reieşea limpede populari­tatea de care se bucura eroul meu cu plete bogate. Prin acea scrisoare era rugat să dirijeze „Faust”. Dirijorul N. se îmbolnăvise pe neaşteptate şi nu avea cine să-l înlocuiască la pupitru. N-ar fi binevoit cumva dumnealui (se spunea în scrisoare), să ia asupra sa osteneala de a folosi acest prilej şi de a încânta cu arta sa pe locuitorii iubitori de muzică ai oraşului? Eroul meu acceptă.

Luă bagheta şi muzicanţii „străini” făcură cunoş­tinţă cu faţa sa plină de fulgere şi de nori. Şi încă ce plină! Lucrul nu era de mirare: repetiţii nu se mai puteau face şi dirijorul se vedea nevoit să-şi arate măiestria de-a dreptul la reprezentaţie.

Actul întâi trecu cu bine. Tot aşa şi al doilea. În timpul actului trei, se întâmplă însă un mic incident. Dirijorul nu avea obiceiul să se uite pe scenă sau în altă parte. Toată atenţia lui era concentrată asupra partiturii.

Când în actul al treilea, Margareta, o minunată şi vibrantă soprană, începu să-şi cânte aria, şezând la vârtelniţă, dirijorul zâmbi de plăcere: diva cânta mi­nunat. Când însă aceeaşi divă întârzie cu o optime, pe faţa maestrului trecură iar fulgere şi privi cu ură pe scenă. Dar şah şi mat fulgerelor! Rămase cu gura căscată de uimire şi ochii i se făcură mari, ca ai unui viţel.

Pe scenă, la vârtelniţă, şedea fata cu păr roşcat, pe care o alungase, odinioară, din patul cald şi pe care o îmbrâncise în ceaţa îngheţată. La vârtelniţă şedea roşcovana, dar nu mai părea deloc aceea pe care o alungase el, ci o alta. Faţa ei era aceiaşi, dar glasul şi trupul, nu. Şi unul, şi altul erau mai mlădioase, mai graţioase, mai îndrăzneţe.

Galben, dirijorul uită să mai închidă gura. Bagheta începu să-i tremure nervos, se frământă anapoda pe loc, apoi încremeni în aer…

— Ea e! exclamă el cu glas tare şi începu să râdă.

Uimirea, bucuria, o încântare nemărginită, puseră stăpânire pe el. Roşcovana lui, pe care o alungase, nu pierise, ci ajunsese mare cântăreaţă. Ce lucru plă­cut pentru sufletul lui de dirijor! Răsărise o nouă stea – şi arta, întruchipată în persoana lui, nu mai putea de bucurie!

— Ea e! Ea e!

Bagheta rămăsese încremenită în aceeaşi poziţie şi când dirijorul, voind să îndrepte situaţia, o flutură din nou, o scăpă din mână şi bagheta se rostogoli cu zgo­mot pe podea… Primul violonist se uită cu uimire la dirijor şi se aplecă să-i ridice bagheta. Violoncelistul, crezând că dirijorului i s-a făcut rău, se opri, apoi reluă, dar nu mai fu în măsură… Sunetele se rotiră, se învălmăşiră deasupra capetelor şi, căutând o ieşire din încurcătură, dădură naştere unei cacofonii revol­tătoare…

Margareta cea roşcovană sări în picioare şi fulgeră cu privirea pe „beţivanii” care… Dar deodată îngăl­beni şi ochii îi rămaseră aţintiţi la dirijor…

Iar publicul, care plătise şi care nu voia să ştie de nimic, porni o larmă îngrozitoare şi începu să fluiere…

Pentru ca scandalul să fie desăvârşit, Margareta scoase un ţipăt ascuţit, care se auzi în tot teatrul, ri­dică braţele şi se aplecă cu tot trupul spre rampă… Îl recunoscuse şi acum nu mai vedea nimic, afară de fulgerele şi norii care se îngrămădiseră din nou pe faţa lui.

— Bestie blestemată! strigă el, lovind cu pum­nul în partitură.

Ce-ar fi spus Gounod dacă ar fi văzut cum i se bat­jocorea opera! Gounod l-ar fi omorât în primul rând pe el – şi ar fi avut dreptate!

Dirijorul greşise pentru prima oară în viaţă şi nu putea să-şi ierte această greşeală scandaloasă.

Ieşi în fugă din teatru, cu buza de jos însângerată şi, ajuns la hotel, se încuie în odaie. Rămase aşa trei zile şi trei nopţi, mustrându-se pesemne, şi autobiciuindu-se.

Muzicanţii spun că în aceste trei zile ar fi încărun­ţit şi şi-ar fi smuls de pe cap jumătate din plete…

— Am insultat-o! se tânguie el acum, când i se întâmplă să se îmbete. I-am stricat rolul! Nu sunt un adevărat dirijor!

De ce nu spunea acelaşi lucru după ce o dăduse la fiară?

Apărută pentru întâia oară în revista „Mirskoi tolc”, 1882, Nr. 46, 16 decembrie. Titlul e însoţit de o dedicaţie: „Închinat lui F. O. Schechtel”. Semnată: A. Cehonte. A intrat, după ce a fost revăzută de autor, fără dedicaţie, în culegerea „Basmele Melpomenei”, Moscova, 1884. Publicăm textul din această cu­legere.

Textul din revistă a fost corectat din punct de vedere stilistic, cu ocazia retipăririi în culegere: au fost eliminate unele fraze scurte şi unele cuvinte, s-au făcut înlocuiri de cuvinte etc. Au fost eliminate, bunăoară, cuvintele de ocară prea grosolană la adresa cântăreţei.

După spusele lui M. P. Cehov, la descrierea dirijorului din povestirea „Două scandaluri”, Cehov a luat drept model pe cu­noscutul muzicant P. A. Şostakovski, pe care fraţii Anton şi Nikolai Cehov îl cunoşteau, şi căruia îi făceau vizite fără niciun fel de protocol („În jurul lui Cehov”, Moscova, 1933).