Care dintre cei trei

POVESTE VECHE, ŞI TOTUŞI VEŞNIC NOUĂ

Nadia, fiica Mariei Ivanovna Langer, văduva unui consilier de stat, stătea de vorbă pe terasa străvechii şi luxoasei vile a mamei sale, cu Ivan Gavrilovici, fiul unui cunoscut comerciant din Moscova.

Era o seară minunată. Dacă aş fi meşter în zugră­virea frumuseţilor naturii, aş descrie luna, care pri­vea blând de după nori, scăldând în lumina ei plăcută pădurea, vila şi drăgălaşa faţă a Nadiei… Aş descrie şi şoapta lină a copacilor, şi cântecul privighetoarei, şi susurul abia auzit al micului havuz… Nadia stătea cu un genunchi pe marginea unui jilţ şi cu mâinile pe balustradă. Ochii ei – nişte ochi galeşi, catifelaţi, adânci – priveau nemişcaţi spre desişul verde… Pe chipul ei mic, palid, luminat de lună, jucau două pete mai întunecate: era rumeneala obrajilor… Ivan Ga­vrilovici stătea în spatele ei şi-şi ciugulea nervos cu degetele barba rară. Mâna îi tremura. Când se sătura să-şi jumulească barba, începea să-şi potrivească şi să-şi tragă cu mâna cealaltă cravata subţire şi urâtă. Ivan Gavrilovici nu era frumos. Semăna cu maică-sa, care arăta ca o bucătăreasă de ţară. Avea o frunte mică, îngustă, parcă turtită, nasul cârn, teşit, cu o scobitură în loc de proeminenţă, şi părul ca o perie. Ochii lui mici, înguşti, ca de pisoi, priveau întrebător la Nadia.

— Iartă-mă, bolborosi el, oftând spasmodic, iartă-mă că-ţi vorbesc de… sentimentele mele… Dar te iubesc atât de nebuneşte, încât nici nu ştiu dacă sunt în toate minţile… Simt în piept lucruri cu nepu­tinţă de exprimat! De cum te-am văzut, Nadejda Petrovna, mi s-au aprins călcâiele… adică vreau să spun că m-am îndrăgostit nebuneşte. Iartă-mă, dar… când te gândeşti… (Pauză)… Ce frumoasă-i astăzi natura!

— Da… foarte frumoasă…

— Nici nu ştii ce extraordinar e să iubeşti o făptură atât de minunată ca dumneata, în mijlocul unei na­turi la fel de minunate… Numai că sunt nefericit!

Ivan Gavrilovici oftă şi se trase iar de barbă.

— Foarte nefericit! Eu te iubesc, sufăr… Şi dum­neata?… Ştiu, ar fi greu să ai un sentiment faţă de mine! Dumneata eşti cultă, savantă… ca oricare fată de nobil… Iar eu? Eu sunt fiu de negustor şi… atâta tot! Cu alte cuvinte... nimic! Am eu bani mulţi, dar la ce-mi folosesc banii, dacă nu pot fi cu adevă­rat fericit? Fără fericire averea nu-i decât un bles­tem… o floare stearpă. Mănânci bine… umbli numai cu trăsura… dar… viaţa e pustie… Nadejda Petrovna!

— Te ascult!

— Nu… ni… nimic! Adică, la drept vorbind, voiam să te mai supăr cu o întrebare…

— Ce doreşti?

— Ai putea să mă iubeşti? (Pauză.) Am oferit mămicăi… adică vreau să spun mamei dumitale, mâna şi inima mea pentru dumneata şi ea mi-a spus că nu­mai de dumneata depinde totul… Poţi, prin urmare, să-mi vorbeşti şi fără să mai aştepţi încuviinţarea ei… Ce răspuns îmi dai?

Nadia tăcea. Privea desişul verde întunecat, unde abia se desluşeau trunchiurile şi horbota frunzişului…

O interesau umbrele negre, mişcătoare, aninate de copacii ale căror vârfuri se legănau uşor la adierea vântului. Tăcerea ei îl sugruma pe Ivan Gavrilovici, căruia îi dădură lacrimile. Suferea. „Şi dacă mă re­fuză?” se gândea el, şi la gândul acesta cumplit, un fior de gheaţă îi despica parcă spatele lui lat…

— Fii atât de bună, Nadejda Petrovna, spuse el, nu-mi zdrobi inima… Gândeşte-te că dacă stărui întruna o fac din dragoste… De aceea… (Pauză.) Dacă… (Pauză.) Dacă nu-mi dai răspuns, nu-mi rămâne decât să mor.

Nadia întoarse capul spre Ivan Gavrilovici şi zâm­bi… Îi întinse mâna şi spuse cu un glas care în ure­chile comerciantului din Moscova sună ca un cântec de sirenă:

— Îţi sunt foarte recunoscătoare, Ivan Gavrilovici… Ştiu de mult că mă iubeşti şi ştiu şi cât de mult mă iubeşti… Dar eu… eu… Şi eu te iubesc, Jean… Ar fi cu neputinţă să nu te iubesc, ai o inimă atât de bună, eşti atât de devotat…

Ivan Gavrilovici rămase cu gura căscată, începu să râdă şi, în culmea fericirii, îşi trecu palma peste faţă, ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că nu visează.

— Sunt sigură că dacă m-aş mărita cu dumneata, continuă Nadia, aş fi cea mai fericită femeie… Dar ştii, Ivan Gavrilovici… Mai aşteaptă puţin… Nu pot să-ţi dau chiar acum un răspuns definitiv… Tre­buie să chibzuiesc bine pasul pe care-l fac… Trebuie să mă gândesc pe îndelete. Mai aşteaptă…

— Şi cât o să trebuiască să aştept? Mult?

— Nu, numai un pic… O zi, cel mult două…

— Asta mai merge…

— Acum, însă, du-te. Răspunsul am să ţi-l scriu. Întoarce-te acasă, şi eu am să mă gândesc… La re­vedere… poate chiar pe mâine.

Nadia îi întinse mâna. Ivan Gavrilovici i-o sărută. Nadia făcu un semn prietenos cu capul, îşi mişcă buzele ca pentru sărutare, zbură ca o păsărică de pe terasă şi se făcu nevăzută… Ivan Gavrilovici rămase două-trei minute locului, adâncit în gânduri, apoi porni prin grădiniţa de flori şi prin pădurice spre trăsura care-l aştepta într-o poiană. Se simţea mole­şit, istovit de fericire, ca şi cum ar fi stat o zi întreagă într-o baie caldă. Mergea râzând de fericire.

— Trofim! strigă el vizitiului, care adormise. Hai, trezeşte-te! Mergem! Ai cinci ruble bacşiş! Ai înţeles? Ha-ha-ha!

În acest timp, Nadia se furişase în grabă prin toate odăile spre o altă terasă, coborâse în cealaltă parte a grădinii, apoi, strecurându-se printre copaci şi tufe, alergase spre o altă poiană, unde o aştepta priete­nul ei din copilărie, un tânăr de vreo douăzeci şi şase de ani, baronul Vladimir Strahl. Strahl era un neamţ bondoc, mărunt, rotofei, cu început de chelie. Îşi ter­minase universitatea şi, înainte de a pleca la moşia sa de lângă Harkov, venise să-şi ia rămas-bun. Era uşor cherchelit şi, tolănit pe bancă, fluiera cântecul popular „Vânătorul”.

Nadia alergă spre el şi, obosită de fugă, abia pu­tând să mai răsufle, i se aruncă de gât. Râzând cu hohote, trăgându-l de păr, de ceafă şi de guler, îi aco­peri cu sărutări faţa grasă, asudată…

— De un ceas te aştept, spuse baronul, cuprinzându-i mijlocul.

— Ce faci, eşti bine?

— Da…

— Pleci mâine?

— Da, plec…

— Hainule… Şi te întorci curând?

— Nu ştiu…

Baronul o sărută pe Nadia pe obraz şi o coborî de pe genunchii lui, aşezând-o pe bancă.

— Ei, ajunge, ne-am sărutat destul, spuse Na­dia. Să mai lăsăm şi pe altă dată… Avem toată vremea. Acum să vorbim serios. (Pauză.) Te-ai gân­dit, Volia?

— Da, m-am gândit…

— Şi care-i răspunsul? Când… facem nunta?

Baronul se încruntă.

— Iar începi aceeaşi poveste! spuse el. Am mai vorbit doar şi ieri despre asta… Nici gând nu poate fi de căsătorie! Ţi-am spus-o şi ieri… lămurit. De ce să mai discutăm despre lucruri discutate şi răsdiscutate de o mie de ori?…

— Dar, Volia, raporturile dintre noi trebuie să ducă la ceva! Cum de nu înţelegi acest lucru? Nu-i aşa că trebuie?

— Da, trebuie, dar nu la o căsătorie… Eşti naivă ca un copil de trei ani, Nadine, ţi-o repet pentru a suta oară… Naivitatea le stă bine femeilor frumoase, dar nu în cazul de faţă, draga mea…

— Vasăzică nu vrei să te însori! Nu vrei? Spu­ne-o pe şleau, neruşinatule, spune-o deschis! Nu vrei?

— Nu vreau… Ce rost ar avea să-mi stric cariera? Te iubesc, dar gândeşte-te că dacă mă însor cu tine ai să mă nenoroceşti… Nu mi-ai aduce nici avere, nici nume… Însurătoarea, draga mea, trebuie să fie jumă­tate din carieră, iar tu… N-ai de ce plânge… Trebuie să judeci cu sânge rece… Căsătoriile din dragoste nu sunt niciodată fericite şi până la urmă dau întotdea­una chix…

— Minţi… Minţi! Asta-i!

— Să ne căsătorim şi după aceea să murim de foa­me… Să aducem pe lume nişte cerşetori… Trebuie să judecăm la rece.

— Şi de ce n-ai judecat la rece… atunci… îţi aduci aminte când? Atunci mi-ai dat cuvântul tău de onoare că te vei însura cu mine… Nu-i aşa că mi l-ai dat?

— Ţi l-am dat… Dar acum mi-am schimbat planu­rile… Nu-i aşa că nici tu n-ai lua un om sărac? Atunci de ce vrei să mă sileşti pe mine să iau o nevastă să­racă? Nu că vreau să mă port cu tine ca un ticălos. Dar am un viitor, de care sunt răspunzător faţă de conştiinţa mea.

Nadia îşi şterse ochii cu batista şi deodată, pe ne­aşteptate, se aruncă de gâtul pravoslavnicului neamţ. Se lipi de el şi începu să-i acopere faţa cu sărutări.

— Ia-mă de nevastă! bolborosi ea. Ia-mă de nevastă, dragul meu! Te iubesc! Nu pot să trăiesc fără tine, comoara mea. Ai să mă omori dacă te des­parţi de mine! Nu-i aşa că te însori cu mine? Da?

Neamţul stătu o clipă pe gânduri, apoi spuse pe un ton hotărât:

— Nu pot! Dragostea e un lucru bun, dar nu-i lucrul de căpetenie pe lumea asta.

— Prin urmare nu vrei?

— Nu… Nu pot…

— Nu vrei! Spune că nu vrei!

— Nu pot, Nadine!

— Ticălosule, netrebnicule… Escrocule! Nemţoiule! Nu pot să te sufăr, te urăsc, te dispreţuiesc! Mi-e silă de tine! Nici nu te-am iubit vreodată! Dacă m-am dăruit ţie în seara aceea, am făcut-o numai fiindcă te socoteam un om cinstit şi credeam că ai să te însori cu mine… Nici atunci nu te puteam suferi! Voiam să mă mărit cu tine, fiindcă eşti baron şi eşti bogat!

Nadia îşi desfăcu în neştire braţele şi, dându-se câţiva paşi înapoi, îi mai aruncă lui Strahl în faţă câteva adevăruri usturătoare, apoi plecă. „Rău am fă­cut că m-am dus atunci la el, se gândea ea în timp ce se îndrepta spre vilă. Ştiam că n-o să se însoare cu mine. Ce nemernic! Mare proastă am fost în seara aceea! Dacă nu m-aş fi dăruit atunci nemţoiului ăstuia, n-aş fi avut acum nevoie să mă umilesc în faţa lui”.

Ajungând la vilă, Nadia nu intră în casă. Se plimbă un timp prin curte şi se opri la o fereastră slab lumi­nată. Era fereastra odăii locuite în timpul verii de tânărul Mitia Gusev, care tocmai absolvise conser­vatorul şi era vioara întâi într-o orchestră. Nadia privi prin fereastră. Mitia, băiat frumuşel, lat în umeri, cu păr bălai, cârlionţat, era acasă. Stătea lungit pe pat, fără haină şi jiletcă, şi citea un roman. Nadia rămase un timp locului, se gândi, şi bătu în geam. Vioara întâi ridică brusc capul.

— Cine-i acolo?

— Eu sunt, Dmitri Ivanîci… Deschide puţin fe­reastra!…

Mitia îşi îmbrăcă repede haina şi deschise fereastra.

— Vino afară… Sari pe fereastră… îi spuse Na­dia.

Mitia încălecă pervazul ferestrei şi într-o clipă fu lângă Nadia.

— Cu ce-ţi pot fi de folos?

— Hai să facem câţiva paşi, spuse Nadia, luându-l pe Mitia de braţ. Ştii, Dmitri Ivanîci, continuă ea. Să nu-mi mai scrii scrisori de dragoste. Te rog, dragul meu, nu-mi mai scrie! Să nu mă iubeşti şi să nu-mi mai spui că mă iubeşti!

În ochii Nadiei luciră lacrimi, care începură să-i curgă şiroaie pe mâini.

Erau lacrimi adevărate, fierbinţi, mari…

— Nu mă iubi, Dmitri! Nu cânta pentru mine la vioară! Sunt o nemernică, o păcătoasă, o femeie care trebuie dispreţuită, urâtă, bătută…

Nadia izbucni în hohote de plâns şi îşi lipi căpşorul de pieptul lui Mitia.

— Mi-e silă de mine, de gândurile, de pornirile mele…

Mitia se zăpăci, începu să îndruge vorbe fără şir şi o sărută pe Nadia pe păr…

— Dumneata eşti bun, cinstit la suflet… Îţi dau cu­vântul meu de onoare că te iubesc… Dar dumneata nu trebuie să mă iubeşti! Eu ţin la bani, la toalete, la echipaje, mai mult ca la orice pe lume… Mor de ciudă când mă gândesc că nu am bani… Sunt interesată, sunt egoistă… Nu mă iubi, dragul meu Dmitri Ivanîci! Nu-mi mai scrie scrisori! Am să mă mărit… cu Gavrilîci… Vezi cum sunt! Şi dumneata… mă mai iu­beşti! Adio! Am să te iubesc şi când voi fi măritată… Adio, Mitia!

Nadia îl strânse în braţe, îl sărută repede pe gât şi fugi spre poartă.

Ajunsă în odaia ei, se aşeză la o măsuţă şi, plân­gând amarnic, scrise următoarea scrisoare: „Dragă Ivan Gavrilîci! Sunt a dumitale. Te iubesc şi vreau să-ţi fiu soţie… A dumitale N.”

Lipi plicul şi-l dădu fetei din casă să-l trimită la adresă.

„Mâine… îmi va aduce ceva…” gândi Nadia şi oftă adânc.

Acest oftat puse capăt lacrimilor ei. După ce mai stătu puţin la fereastră şi se linişti, Nadia se dezbrăcă repede şi, când bătea miezul nopţii, plapuma scumpă de puf, cu broderii şi monograme, încălzea trupul adormit, străbătut din când în când de uşoare înfio­rări, al tinerei, frumoasei şi desfrânatei lighioane.

Tot la miezul nopţii, Ivan Gavrilovici se plimba prin camera sa de lucru şi visa cu glas tare.

În birou se aflau şi părinţii lui, care îi ascultau visurile… Se bucurau şi erau fericiţi de fericirea fiu­lui lor…

— E o fată bună, nobilă, spunea tatăl. E fiică de consilier de stat şi e şi frumoasă. De un singur lu­cru e păcat: are nume de familie nemţesc! Lumea o să creadă că ai luat o nemţoaică…

Apărută pentru prima oară în revista „Sputnik”, 1882, Nr. 14, 13 iunie. Semnată: Antoşa Cehonte. – Publicăm acest text.