Douăzeci şi nouă iunie

POVESTIREA UNUI VÂNĂTOR CARE NU NIMEREŞTE NICIODATĂ ŢINTA

Erau ceasurile patru dimineaţa… Aurul celor din­tâi raze de soare se revărsa peste stepa acoperită cu rouă, care strălucea ca presărată cu o pulbere de nestemate. Vântul zorilor alungase ceaţa ce se adunase toată, ca un zid plumburiu, dincolo de râu. Spicele de secară şi măciuliile ciulinilor şi ale măceşi­lor stăteau nemişcate, făcându-şi numai, din când în când, uşoare temeneli şi şuşotind între ele. Deasupra ierbii şi deasupra capetelor noastre, zburau, fâlfâind lin din aripi, şoimi, ulii şi bufniţe. Vânau…

Achim Petrovici Otletaev, judecătorul de pace, me­dicul zemstvei, Cozoiedov, vătaful de plasă, Predpolojenski – ginerele lui Otletaev – şi cu mine mergeam toţi şase la vânătoare, în încăpătoarea căruţă pe arcuri a lui Otletaev. În urma căruţei alergau, cu limba scoa­să, patru câini. Eu şi medicul zemstvei suntem sub­ţirei, ceilalţi însă sunt burduhoşi, ca nişte butoaie de o sută de vedre, şi, deşi căruţa moştenită de la bunici era lată şi încăpătoare, şedeam groaznic de înghesuiţi. În ce mă priveşte îl loveam mereu pe Cozoiedov cu co­tul şi cu patul puştii în burtă. Ne înghionteam cu toţii, gâfâiam, ne încruntam, ne uram din tot sufle­tul unul pe altul şi aşteptam cu nerăbdare clipa în care să ne putem da jos din căruţă. Hotărâserăm să mergem cât se va putea mai în inima stepei, să vâ­năm potârnichi, spurcaci, prepeliţe, vânat de baltă şi, dacă norocul avea să ne surâdă, dropii. Ne călăuzea Otletaev, proprietarul căruţei şi al cailor, datorită că­ruia porniserăm la vânătoare. Dacă trupul ne era înghe­suit, sufletul ne era, în schimb, plin de bucurii dintre cele mai nobile şi mai avântate.

Cine n-a fost niciodată la vânătoare şi n-a hoinărit pe câmp nu poate pricepe această patimă. Ne ţineam puştile şi le priveam cu aceeaşi dragoste cu care o ma­mă se uită la copiii ei, în care şi-a pus cele mai mari nădejdi.

— Şi care ne va fi itinerarul? întrebai eu, după ce ne îndepărtaserăm cu vreo zece verste de conacul lui Otletaev.

— Întâi, mergem la Ekncic, răspunse Otletaev, să vânăm becaţine… Mai sunt vreo opt verste până acolo. Vânăm şi prepeliţe, prin meiuri… După ce is­prăvim cu prepeliţele, rămânem undeva peste noapte şi abia mâine pe la cântători începe adevărata vână­toare…

— Ce ziceţi, domnilor, întrebai, arătând cu de­getul o gaie, care se scălda în albastrul cerului, la o mare înălţime, s-ar putea lua de aici? Aţi ni­meri-o?

— Nu se poate! hotărî Otletaev. E prea de­parte! Totuşi cred că puşca mea ar lovi-o!

— Nici cu puşca dumitale nu se poate, îşi dădu cu părerea Predpolojenski.

— Ba eu aş nimeri-o. Nu cu alice, că n-ar ajunge până la ea, dar cu glonţul aş merge la sigur.

— Nici cu glonţul n-ai nimeri-o.

— Dă-mi voie să ştiu eu mai bine ce pot nimeri şi ce nu pot! Nu-mi cunoşti puşca… Tu n-ai văzut în viaţa ta o puşcă bună şi de aceea ţi se pare de necre­zut… Află că am nimerit şi la depărtare mai mare.

Predpolojenski îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă.

— De ce râzi? întrebă Otletaev. Se vede treaba că nu mă crezi.

— Fireşte că nu.

— Hm… înseamnă că nu-mi cunoşti puşca… E o puşcă straşnică! Nu degeaba a costat şase sute de ruble…

— Cââ-â-t? se minună Predpolojenski, lungindu-şi gâtul… Cât? Ia mai spune o dată, tăticule!

— Şase sute de ruble… De ce râzi? Uită-te mai întâi la puşcă şi apoi hlizeşte-te!

— O văd… Ce marcă e?

— Lepellier… O fabrică din Marsilia.

— Lepellier? Nici n-am auzit de marca asta. E o puşcă la fel ca oricare alta… O sută de ruble face, mai mult nu… Nu-mi place când minţi, tată-socrule! De ce să minţi? Nu înţeleg ce nevoie ai să minţi?

— Puşca e bună, fără doar şi poate – se ames­tecă judecătorul –, dar şase sute de ruble nu face. Ai plătit-o prea scump, Achim Petrovici!

— Nici nu s-a gândit s-o plătească prea scump! sări iarăşi Predpolojenski. Minte! Minte ca un şcolar!

Otletaev începu să se frământe pe loc, roşu la faţă.

— Nu sunt din ăia care se laudă, spuse el. Asta, s-o ştii! În schimb, tu… tu minţi! Ei da! Cauţi orice prilej să mă împungi! Nu face să meargă omul cu tine la vânătoare. Nici nu ştiu de ce te-am luat cu noi!…

— N-aveai decât să nu mă iei… Dar de ce să minţi? Minţi ca un porc!

— Tu eşti un porc! Un porc şi un tâmpit!

Începurăm să-l dojenim prieteneşte pe Predpolo­jenski.

— N-are decât să nu mintă! se apăra bătăiosul ginere. Îmi ies din sărite când aud pe cineva min­ţind… Şi să nu mă facă porc. El e un porc, asta-i! Iar, dacă nu-i place că merg la vânătoare… să-l ia naiba! Poftim, nu merg!

— Ei haide, potoleşte-te! Lui Achim Petrovici nici prin cap nu i-a trecut să te insulte! Merită să stâr­neşti o asemenea furtună pentru nişte fleacuri?

Predpolojenski se umflă ca un curcan îndopat şi tăcu.

— Nici aşa nu se poate! începu după un timp Cozoiedov să-l dăscălească pe Predpolojenski. Nu-i frumos! Se cheamă că Achim Petrovici îţi ţine acum loc de părinţi; ca să zic aşa, ţi-e socru, iar dum­neata îl faci de două parale… E mare păcat!

Ginerele aruncă vătafului de plasă o privire dispre­ţuitoare şi zâmbi:

— Te-a întrebat cineva? bufni el. Spune: te-a întrebat? Nu! Atunci taci din gură, dacă… Şi vezi-ţi de treabă… Hm!… Îmi ţine loc de părinţi! Nici nu ştii să vorbeşti – şi te amesteci… Bădărane!… Ţărănoiule!

— Vezi cum eşti! Te agăţi de oameni. Oi fi eu de neam prost şi, ca să zic aşa, fără niciun fel de carte, dar pot să spun că am în piept, în inimă şi în suflet fel de fel de sentimente de care dumneata habar n-ai, cu toate că ai urmat şcoli de toate gradele. Asta-i!

— Ia mai lăsaţi, domnilor! mă amestecai eu. Destul v-aţi făcut morală unul altuia. Hai, mai bine să tăcem…

Otletaev scoase gâfâind din buzunarul hainei o ta­bacheră cât toate zilele şi îşi afundă în ea degetele sale groase. Doctorul şi judecătorul de pace întinseră şi ei mâna spre tabachera lui.

— Nu, iertaţi-mă! se împotrivi Otletaev, luând un aer important. Prietenia e una şi tutunul e alta. Nu-mi ajunge nici mie… Drumul e lung şi n-am cu mine decât vreo patruzeci de ţigări…

Doctorul şi judecătorul de pace roşiră şi, pentru a-şi ascunde ruşinea, începură să fluiere ceva din „Madame Angot”.

Otletaev era prost, cât patruzeci de mii de călu­gări la un loc şi peste poate de necioplit.

Nu-l puteam suferi. Doctorul, ruşinat, îşi aprinse o ţigară dintr-ale lui şi începu să spună fel de fel de snoave. Povesti vreo douăzeci, din care numai una nu fu fără perdea, celelalte se topeau toate ca untul în urechile noastre.

— Mare meşter eşti, taică! îl lăudai eu pe doc­tor. Nu ştiam că eşti umorist de talia asta!

— Da, mă cam pricep, spuse doctorul. Dacă aş fi vrut să scriu la reviste, aş avea milioane. Aş câştiga mai mult ca dumneata.

— Nu mă îndoiesc… Şi de ce nu scrii?

— Nu vreau!

— Dar de ce?

— Uite aşa, nu vreau! Am conştiinţă! Poate un om cu conştiinţă să scrie în revistele voastre? Nici­decum! Nici ziarele nu le citesc niciodată! După păre­rea mea, cei ce se abonează la ele şi aruncă bani pe ele sunt nişte neghiobi…

— Eu, dimpotrivă – se amestecă judecătorul de pace –, îi socotesc neghiobi pe cei care nu cheltuiesc bani pe ziare…

— Doctorul nu e în toane bune astăzi, spusei eu. Să-i dăm pace…

— Cine ţi-a spus că nu sunt în toane bune? Sunt foarte binedispus… Dumneata aperi cu atâta căldură ziarele, fiindcă scrii în ele, dar, după părerea mea… toate la un loc nu fac cât o ceapă degerată. Mint, mint şi mint. Ziariştii sunt cei mai grozavi minci­noşi şi bârfitori! Sunt ca şi avocaţii: mint şi n-au conştiinţă.

— Am fost şi eu avocat – spuse judecătorul de pace –, şi totuşi aveam conştiinţă.

Predpolojenski şi Cozoiedov schimbară o privire şi zâmbiră ironic.

— Nu vorbesc de dumneata… Vorbesc în general…

În general sunt toţi nişte pungaşi… Şi ziariştii, şi avo­caţii, şi toţi…

În loc să tac, continuai să-i apăr pe ziarişti. Jude­cătorul continuă să-i apere pe avocaţi… În căruţă se iscă din nou ceartă.

— Dar medicina dumitale? mă oţărâi eu. Me­dicina? Cu ea cum e? Parcă voi nu minţiţi? Nu ştiţi decât să luaţi bani! Ce-i un doctor? Premergă­torul groparului… iată ce-i! De altfel nu ştiu de ce dis­cut cu dumneata. N-ai nicio logică. Ai făcut universi­tatea şi judeci ca un băiaş…

— Măsoară-ţi cuvintele! Cred că se poate vorbi şi fără insulte!

— Îi ocărim pe ziarişti şi pe avocaţi – se ames­tecă Predpolojenski cu glasul lui de bas –, şi minciuna cea mai sfruntată n-o vedem… Ia discutaţi niţel cu tata-socru; îl taie şi pe cel mai bun avocat, când e vorba de dat cu gura…

Şi aşa mai departe… Cuvânt pentru cuvânt, rânjet pentru rânjet, bârfeală după bârfeală, lucrurile ajun­seră dracu’ ştie unde…

Începurăm să dăm drumul la tot ce adunaserăm în suflet unul împotriva celuilalt toată iarna şi ne ciorovăirăm mai rău decât ar fi făcut-o fetele bătrâne din lumea întreagă adunate toate la un loc.

În timp ce ne împroşcam cu răutăţi, nedormiţi în­deajuns şi pe jumătate beţi, soarele se ridica din ce în ce mai sus, ceaţa se împrăştie şi începu o zi minunată de vară… În jurul nostru, totul era tihnit, plăcut…

Numai noi tulburam această linişte…

Ajunşi la prima baltă care ni se nimeri în drum, ne dădurăm jos din căruţă şi o luarăm fiecare în altă parte, morocănoşi şi bosumflaţi. Cozoiedov fu cel ce se învrednici să restabilească buna înţelegere. Azvârli cât putu de sus o monedă de trei copeici, trase în ea şi o nimeri! Ne repezirăm să ridicăm bănuţul, numărarăm urmele alicelor şi de bine de rău izbutirăm să intrăm din nou în vorbă.

Predpolojenski stârni un cârstel şi-l împuşcă. Îl felicitarăm şi strigarăm „ura”. Buna înţelegere s-ar fi restabilit de-a binelea, de n-ar fi fost medicul zemstvei. În timp ce noi îl felicitam pe Predpolojenski pentru isprava lui, doctorul se apropie de căruţă, desfăcu o legăturică şi începu să se desfete cu votcă şi gustări.

— Ce faci acolo, doctore? îl strigă Otletaev.

— Mănânc şi beau.

— Cu ce drept cotrobăieşti în merinde?

— Şi ce, n-am voie?

— Crezi că-s ale dumitale? Asta e, pardon de ex­presie, o porcărie, pe care n-o admit. Nu puteai să aştepţi un pic? Ce sticlă ai desfundat acolo? Doam­ne! Lichiorul meu! Cine ţi-a dat voie?

— Ia te rog să nu te răţoieşti aşa! Las-o mai moale!

— Lichiorul ăsta l-am luat pentru mine! Eu am o sănătate mai şubredă, de aceea mi-am luat lichior… Şi poftim! L-ai desfăcut! Cine te-a rugat? Pune batogul la loc!

— Uite că n-am să-l pun! Ar trebui să ştii, om ne­cuviincios şi nedelicat ce eşti, că la vânătoare, totul e de-a valma. Eşti, pardon de expresie, un ţopârlan!

Doctorul bău un păhăruţ de lichior şi, ca să-i facă în ciudă lui Otletaev, îşi tăie înadins o bucată mare de batog. Predpolojenski se repezi la căruţă şi, pen­tru a-i face şi mai în necaz lui socru-său, puse sticla de lichior la gură şi bău jumătate din ea… Lui Otletaev îi dădură lacrimile.

— Vasăzică faceţi dinadins? şuieră el. Bine! Bine! Acum văd cu cine am de-a face!… Mersi bocu…

Judecătorul de pace se apropie de căruţă, fără a şti despre ce era vorba.

— A-a-a? Luaţi o gustare? întrebă el. Nu-i prea devreme? Între noi fie vorba, nu strică să dăm câte un păhărel pe gât… În sănătatea voastră!

Judecătorul de instrucţie îşi turnă un păhăruţ de li­chior şi îl bău.

— Frumos vă stă! strigă Otletaev, nemaiputându-se stăpâni.

— Ce ne stă frumos? întrebă judecătorul.

— Nimic…

Otletaev se urcă în căruţă, aruncă legăturica pe iarbă, ne făcu un salut ironic şi trase un ghiont în spi­narea vizitiului Piotr.

— Dă-i drumul! strigă el.

— Unde te duci? ne mirarăm noi…

— Dacă mă găsiţi nesuferit… incult!… Cozoiedov! Hai, urcă, dragul meu! Noi doi suntem nişte ţără­noi, nu-i de nasul nostru să vânăm cu dumnealor sa­vanţii! Să-i scutim de prezenţa noastră! Hai, vino, scumpule!

— Unde pleci? Nu mai face pe prostul!

— De ce să vă supăraţi, dacă sunt prost?… O fi şi aşa! Sunt chiar un dobitoc… La bună vedere… Mă duc acasă…

— Şi noi cu ce ne întoarcem?

— Treaba voastră… Căruţa e a mea.

— Ia spune, te-ai ţicnit de-a binelea, tată-socrule? strigă Predpolojenski.

Cozoiedov se urcă lângă Otletaev şi ne salută smerit.

— Ai înnebunit? continuă Predpolojenski. Dă-te jos din căruţă!

— Nici nu mă gândesc. La bună vedere, ginere! Tu eşti un om învăţat, cult, civilizat… Dar eu… Eu, ce sunt?

— Eşti un dobitoc! Dar ce înseamnă asta, domni­lor? Cine l-a aţâţat? Dumneata, doctore? Dracu’ să te ia, mereu îţi bagi nasul savant în treburile altora!

— Eu nu-ţi sunt socru… Te rog să nu zbieri la mine – se supără doctorul. Dacă zbieri, plec şi eu.

— Pleacă sănătos! Pagubă-n ciuperci! Ce-ţi în­chipui dumneata?

Doctorul dădu din umeri, oftă şi se urcă în căruţă. Judecătorul făcu un gest deznădăjduit cu mâna şi se urcă şi el.

— De fiecare dată facem la fel, oftă el. Când suntem împreună, nu iese niciodată nimic bun.

— Dă-i drumul! strigă Otletaev.

Piotr plesni din limbă, smuci hăţurile şi căruţa o luă din loc.

Predpolojenski şi cu mine ne uitarăm unul la altul.

— Stai! strigai eu şi începui să alerg după că­ruţă. Stai!

— Stai! zbieră Predpolojenski. Staţi, dobi­tocilor!

Căruţa se opri, ne urcarăm şi noi şi ne luarăm locurile.

— Asta n-am să ţi-o iert! spuse Predpolojenski, fulgerându-l din ochi pe socru-său şi arătându-i pum­nul. Nimic n-am să uit! Până la groapă am să ţin minte ziua asta!

Până acasă, nu ne mai vorbirăm. În sufletele noa­stre, bucuriile nobile şi avântate făcuseră loc porniri­lor celor mai urâte. Eram gata să ne mâncăm unul pe altul şi dacă n-am făcut-o e pentru că n-am ştiut de unde să începem… Când traserăm la scara casei lui Otletaev, madam Otletaeva şedea pe terasă bându-şi cafeaua.

— Aţi şi sosit? se miră ea. De ce aşa de de­vreme?

Ne dădurăm jos din căruţă şi ne îndreptarăm spre poarta ogrăzii, fără să scoatem o vorbă.

— Unde vă duceţi, domnilor? începu să strige madam Otletaeva. Dar cafeaua? Dar prânzul? În­cotro aţi pornit-o?

Ne întoarserăm cu faţa spre pridvor şi, fără a adău­ga un singur cuvânt, făcurăm un gest grăitor de ame­ninţare cu pumnii noştri uriaşi. Predpolojenski scuipă într-acolo şi se duse să se culce în grajd.

Peste vreo două zile, Otletaev Predpolojenski, Cozoiedov, judecătorul de pace, medicul zemstvei şi cu mine, şedeam în casă la Otletaev şi jucam cărţi. Ju­cam cărţi şi, ca de obicei, ne ciorovăiam…

Peste vreo trei zile, ne certarăm de moarte, iar peste alte cinci, dădeam, cu toţii laolaltă, drumul la focuri de artificii…

Ne certăm, ne bârfim, ne urâm, ne dispreţuim unul pe altul, dar de despărţit nu ne putem despărţi. Nu te mira şi nu râde, cititorule! Du-te la Otletaeva, stai o iarnă şi o vară acolo şi vei pricepe cum devine cazul…

Acolo-s coclauri, nu-i capitală… La Otletaeva, ra­cul e peşte, dracu’, om şi cearta, vorbă dulce.

Apărută pentru prima oară în revista „Sputnik”, 1882, Nr. 12, 29 iunie. Semnată: Antoşa Cehonte. – Publicăm acest text.